Călători străini prin Dobrogea (CLX) -Thibault Lefebvre (Franţa) - galerie foto

Thibault Lefebvre a fost avocat la Curtea de Casaţie şi la Consiliul de Stat şi membru al Societăţii de Economie Politică din Paris.
În 1853, Rusia a invadat Principatele Române vasale sultanului, declanşând Războiul Crimeii, în care se vor implica şi Franţa şi Marea Britanie de partea Imperiului Otoman. În iulie, avocatul a primit de la filoromânul Adolphe Billecoq (1846/CXLVI), fost consul la Bucureşti (1839-1846), scrisori de recomandare către politicienii din capitala Țării Româneşti, inclusiv caimacamul Al. D. Ghica (1856-1858). Ca urmare, Lefebvre a întreprins acolo două călătorii în 1853 şi în 1857, după încheierea Tratatului de Pace de la Paris din martie 1856.
 
La întoarcere, economistul a publicat la Paris, în anii 1855-1858, patru studii referitoare la situaţia politico-economică a Țării Româneşti. Ultimul, cu titlul Études diplomatiques et economiques sur la Valachie, a fost folosit de Institutul „N. Iorga” pentru traducerea românească din noua serie Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea.
 
Călătoria pe Dunărea de Jos pentru europeni a devenit accesibilă după Pacea de la Adrianopol (azi, Edirne, în Turcia europeană) din 1829, când ţarul a anexat Delta Dunării şi şi-a crescut influenţa asupra Principatelor Danubiene („putere protectoare”) în detrimentul sultanului („putere suzerană”).
 
Lefebvre amintea că până la 1832, Dunărea era navigabilă sectorial, ambarcaţiunile din ambele direcţii oprindu-se în zona Porţile de Fier. Dar în 1834, contele maghiar I. Szechenyi, „noul argonaut”, a reuşit traversarea zonei cu un vapor „solid” şi astfel fluviul şi Marea Neagră erau deschise navigaţiei pentru Europa centrală: Austria, Ungaria şi Germania.
 
Ca urmare, s-a înfiinţat Prima societate imperială şi regală de navigaţie cu vaporul de la Linz (Austria) la Galaţi. Vapoarele sale cu aburi, unele construite în atelierul firmei de la Pesta (azi, în Budapesta) cu motoare englezeşti de 140 CP şi altele cumpărate din Marsilia, erau destinate pentru trei servicii: navigaţie rapidă pentru călători, navigaţie pentru călători şi mărfuri şi nave cu punte pentru mărfuri.
 
În portul moldovenesc Galaţi, societatea făcea legătura cu două companii care operau în Marea Neagră: una rusească, care din 1846 avea ca destinaţie portul Odessa (azi, în Ucraina) la intervale de zece zile, şi Lloyd-ul austriac, a cărei navă pleca în aceeaşi zi în care sosea conaţionala sa şi reducea la şapte zile durata călătoriei Viena-Constantinopol/Istanbul. Dar taxele mari pentru mărfuri îi determinau pe negustori să apeleze la compania franceză Mesagerii, care opera cu transbordare prin portul Varna (Bulgaria otomană).
 
Cele două mari companii austriece şi-au anihilat treptat tradiţionalii concurenţi locali, dintre care mai rezistau kirlac-urile de tip bulgăresc. Dar puţine dintre acestea depăşeau 100 de tone şi, deoarece nu puteau face faţă pe Marea Neagră, se opreau la Galaţi şi Brăila (Țara Românească). În 1852, existau 440 de astfel de ambarcaţiuni, dintre care 300 bulgăreşti sau turceşti, 80 greceşti, 43 moldoveneşti şi munteneşti, 16 din insulele Ionice (greceşti) şi trei din Banat. Majoritatea bărcilor bulgăreşti proveneau din portul Turtucaia, care era şi „un important” centru de morărit.
 

Lefebvre remarca cu satisfacţie faptul că pe ruta Sulina-Vidin (Bulgaria otomană) începuse să funcţioneze o companie franceză cu un singur vas, care solicita capital de dezvoltare de pe piaţa pariziană şi considera că „este datoria Franţei să o ajute cu influenţa sa” în competiţia cu rivalii europeni.
 
În problema navigaţiei în Delta Dunării, francezul începe prin a aminti că Plinius cel Tânăr (61-113), călător roman pe ţărmurile Mării Negre, menţionase că fluviul avea opt guri de vărsare în mare, din care mai rămăseseră doar trei. Gura Sf. Gheorghe fusese „astupată” de ruşi şi se afla într-o „stare de plâns”, iar Chilia nu avea „decât puţină apă”.
 
Referiri despre istoria antică a Dobrogei au mai făcut şi alţi călători străini în secolele XV - XIX: cavalerul burgund / francez W. de Wavrin (1445/IV), nobilul poet polonez E. Otwinowski (1557/VII), cărturarul Iacob Paleologul (1573/IX), cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), călugărul franciscan J. Arsengo (1581/XI), negustorul englez J. Newberie (1582/XII), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584-1585/XIII), baronul francez F. de Pavie (1585/XIV), cărturarul olandez J. van der Doris (1597/XX), diplomatul suedez de origine germană C. Hiltebrandt (1657/XXXV), pastorul luteran suedez M. Eneman (1709/L), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1711/LIII; 1714/LIV), diplomatul rus de origine scoţiană J. B. of Antermony (1738/LVII), nobilul grec M. Katsaitis (Veneţia; 1742/LIX), iezuitul G. R. Boscovich (Republica Ragusa; 1762/LXIV), nobilul sol polonez T. Alexandrovici (1766/LXVII), agentul comercial austriac de origine germană N. Kleemann (1768/LIX), contele francez d`Antraigues (1779/LXXIV), diplomatul rus de origine germană J. von Struve (1794/XCII), agentul comercial german M. Gruneweg (1582/XCIV.1/s), lordul englez W. Bentinck (1801/XCIX), lt. rus de origine finlandeză B. Rosenstrom (1830/CVIII), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), geograful austriac A. Schmidl (1835/CXIII), ofiţerul maritim britanic A. Slade (1838/CXXV), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), englezul R. Snow (1841/CXXXI), reverendul G. Fisk (1842/CXXXIV), austriaca L. Pfeiffer (1842/CXXXV), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusian K. Koch (1843/CXLI), vicontesa franţuzoaică de Saint-Mars (1845/CXLI), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), diplomatul francez A. Billecocq (1846/CXLVI), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLIII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII) şi artistul plastic francez C. Doussault (1843/CLVIII).
 
Doar Sulina era deschisă, dar se bloca permanent cu aluviunile nisipoase din amonte, care erau „mai abundente” decât „umflările anuale ale apelor”. Ca urmare, vasele uşoare puteau trece în mare, dar vasele mari trebuiau să-şi transbordeze marfa cu ambarcaţiuni mici locale, operaţiune care se realiza „cu preţuri ridicate şi pierdere de timp”, precum şi cu deprecierea mărfii.
 
În epoca de stăpânire otomană a Deltei se făcea o dragare „primitivă”, corăbiile folosind grapine curbate cu care mâlul amestecat cu apă era dus spre mare. Prin Pacea de la Adrianopol, această operaţiune revenea acum Rusiei, care oricum avea această obligaţie conform Tratatului general de la Viena din 1815, prin care se stipula şi navigaţia deschisă pe marile fluvii ale Europei. În plus, la 22 septembrie 1840, Austria, direct interesată, încheiase cu Rusia un acord special în această problemă. Dar Moscova nu numai că nu a respectat Tratatul de la Viena şi cel bilateral cu Austria, dar prin construcţiile sanitare făcuse „şi mai periculoasă” traversarea la bara din Sulina. Mai mult chiar, Lefbvre îl cita pe fostul consul „vigilent” Billecoq (1839-1846), care sublinia că administraţia rusă „a aruncat pietre, stânci şi pământ noaptea în trecerea de la Sulina”. Avocatul cataloga faptul ca fiind „monstruos”, adăugând că Rusia nu făcuse „nimic” pentru curăţirea Dunării, ceea ce dusese la naufragierea mai multor nave austriece, englezeşti, sarde (italiene) şi greceşti. În consecinţă, cancelarul austriac Metternich a protestat încă din 1842 şi a instalat în regiune în 1848 un agent consular care să se ocupe de problemele transportatorilor austrieci. Apoi, Rusia a părut că a încetat faptele „reprobabile”, aducând din şantierul din Odessa două drage. Dar, în general, navele au staţionat în port şi doar în anii 1850-1851 au curăţat malul basarabean. Dar naufragiile au continuat şi economistul îl cita în mod sugestiv pe un italian: „Este un adevărat cimitir al navelor”. În contextul Războiului Crimeii, numai două mici vase greceşti ajunseseră la Brăila, vapoarele Lloyd-lui austriac preferau să descarce o parte din marfă la Varna pentru a putea trece la Sulina şi mulţi căpitani aşteptau o decizie din capitala otomană pentru a putea să-şi încarce navele.

 
Nerespectarea de către Rusia a obligaţiei de a întreţine deschisă pentru navigaţie gura Sulina a mai fost menţionată în deceniile patru, cinci şi şase de: ofiţerul britanic A. Slade (1838/CXXV), geograful francez A. Boue (1838/CXXIX), botanistul elveţian C. Guebhart (1842/CXXXIII), consulul prusian C. Kuch (1843/CXXXVI), colonelul rus I. Botianov (1846/CXLII), jurnalistul francez X. Marmier (1846/CXLIII), consulul francez A. Billecocq (1846/CXLVI), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), studentul britanic în drept L. Oliphant (1852/CLI), contele englez Carlisle (1853/CLV), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI) şi istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII).
Prin Sulina mai trecuseră şi alţi călători străini în secolele XVIII-XIX: căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), polonezul J. Mikoscha (1782/LXXVII), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), ofiţerul francez T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), nobilul diplomat austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), caretaşul german E. Döbel (1831/CXI), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), geograful austriac A. Schmidl (1835/CXIII), literatul scoţian J. Fraser (1836/CXVI), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), misionarii scoţieni A. Bonar şi McCheyne (1839/CXXII), ofiţerul britanic A. Slade (1838/CXXV), francezul E. Thouvenel (1839/CXXVI), marchiza engleză de Londonderry (1840/CXXVIII), consulul prusian C. Kuch (1843/CXXXVI), croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII), colonelul rus I. Botianov (1846/CXLII), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), studentul britanic în drept L. Oliphant (1852/CLI), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLIII), filologul german J. Petermann (1852/CLIII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), contele englez Carlisle (1853/CLV), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII) şi artistul plastic francez C. Doussault (1843/CLVIII).
 
În scopul evitării greutăţilor naturale, diplomatice, comerciale şi militare care făceau „anevoioasă” navigaţia pe braţul Sulina, înainte de începerea războiului se lansase ideea construirii unui canal Dunăre - Marea Neagră. Distanţa între „micul” sat Cernavodă, situat în apropierea de Rasova (azi, comună dunăreană în judeţul Constanţa), şi mare nu era „decât” de 100 de leghe (1 leghe europeană = 4-5,5 km). De fapt, proiectul n-ar fi făcut decât să redeschidă albia pe care circula „odată” Dunărea pe direcţia Cernavodă-Constanţa, menţionată de „anumite” hărţi. Imperiul Otoman luase în calcul soluţia în anii '40 şi Alexandru Ghica, domnitor al Țării Româneşti (1834-1842), se ocupase „serios” de aceasta. Inginerii trimişi la faţa locului au făcut planuri şi studii, care relevau posibilitatea construirii canalului pe baza existenţei unor lacuri.
 
Proiectul construirii unui canal Dunăre - Marea Neagră a fost susţinut şi de alţi călători europeni din deceniile patru şi cinci ale secolului XIX: botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), ofiţerul de marina britanic A. Slade (1838/CXXV), geograful francez A. Boue (1838/CXXIX), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), botanistul prusian K. Koch (1843/CXL), jurnalistul francez X. Marmier (1846/CXLIII), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), diplomatul francez A. Billecocq (1846/CXLVI), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), arhitectul francez F. Pigeory (1850/CXLIX), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), studentul britanic în drept L. Oliphant (1852/CLI), mineralologul englez W. Smyth (1852/CLIII), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII) şi artistul plastic francez C. Doussault (1843/CLVIII).
 
Alţi călători francezi care au străbătut Dobrogea în secolele XV-XIX: cavalerul burgund W. de Wavrin (1445/IV), baronul F. de Pavie (1585/XV), secretarul diplomatic de la Croix (1672/XL), J. Tavernier (1677/XLII), călugărul iezuit P. Avril (1689/XLIII), protestantul A. de la Motraye (1711/LIII.1; 1714/LIII.2), baronul F. de Tott (1769/LXVIII), contele d`Antraigues (1779/LXXIV), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), contele d`Hauterive (1785/LXXII), contele de Langeron (1790-1791/LXXXVIII), contele de Langeron (1807;1809/CII), contele de Lagarde (1813/CIII), ofiţerul H. de Béarn (1828/CVII), diplomatul L. de Beaujour (1817/CX), literatul A. Labatut (1837/CXX), negustorul J. Morot (1839/CXXIV), E. Thouvenel (1839/CXXVI), vicontele de Valon (1843/CXXXIX), vicontesa de Saint-Mars (1845/CXLI), jurnalistul X. Marmier (1846/CXLIII), inginerul geograf X. de Hell (1846/CXLIV), jurnalistul A. Joanne (1846/CXLV), diplomatul A. Billecocq (1846/CXLVI), profesorul de retorică J. Ubicini (1848/CXVII), arhitectul F. Pigeory (1850/CXLIX), paleontologul J. Boucher (1853/CLIV) şi artistul plastic C. Doussault (1843/CLVIII).
 
Surse foto:
 
https://istoriiregasite.files.wordpress.com/
http://www.profudegeogra.eu/
http://blog.noviodunum.ro/
https://de.wikipedia.org/
https://en.wikipedia.org/
https://www.balcanii.ro/
https://upload.wikimedia.org/
 
Documentare
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Daniela Buşă, Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea, serie nouă, volumul VI, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009.

http://p.calameoassets.com/
http://www.acad.ro/
https://d1w7fb2mkkr3kw.cloudfront.net/

Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar în prezent, lucrează la Radio Armănamea.
 
Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa
Călătorie prin istoria dobrogeană cu Marius Teja
 
Călători străini prin Dobrogea (CLIX) - James Noyes (SUA) - galerie foto