Călători străini prin Dobrogea (CLXIX) - Căpitanul Thomas Spratt (Marea Britanie - Anglia) - galerie foto

Thomas Spratt (1811-1888) s-a născut în familia comandantului de navă James Spratt, evidenţiat în victoria de la Trafalgar împotriva flotei lui Napoleon I (1805). Fiul intră şi el în marină în 1827, ajungând comandant în 1849. În 1842 el a realizat cercetări ştiinţifice Anatolia otomană, iar în 1852 în insulele Creta şi Malta, publicând în 1854 lucrarea On the geology of Malta and Gozo. Se remarcă în operaţiunile din Marea Neagră din timpul Războiului Crimeii (1853-1856), fiind avansat căpitan în 1855.
 
În 1856 este transferat la comanda navei Medina, cu care explorează Marea Neagră. În acelaşi an prezintă Comisiei Dunării un raport referitor la Insula Șerpilor, cu titlul Remarques sur l'île de Fido-Nisi ou île des serpents par le Capitaine Spratt, C. B. Commandant la Medina de la Marine Royale Britannique. Raportul redactat pe vasul ancorat în portul dunărean Chilia a fost publicat în „Commission Européenne du Danube. Projet pour l'amélioration de la navigabilité du Bas-Danube”. Institutul „N. Iorga” a folosit această ediţie pentru traducerea românească din noua serie Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea. Versiunea în limba engleză a fost publicată în 1857 de „Journal of the Royal Geographical Society of London”.
 
Singura insulă din Marea Neagră era numită de Spratt „ochiul şi scutul Dunării”, deoarece apăra navele de ţărmurile „joase” şi adâncimea „redusă” a litoralului de 50 de mile (1 milă marină anglo-saxonă = 1852 m) al Deltei Dunării.
 
 
Geologic vorbind, insula nu semăna „sub niciun chip” cu ţărmurile Dobrutcha/Dobrogei şi cele „netede şi joase” ale Basarabiei, nefiind formată nici de aluviunile Dunării. Rocile sale din cristale de cuarţ stratificate erau identice cu ale munţilor de la Besh-Tépé/Beştepe şi Toultcha/Tulcea. De aceea, englezul considera că acest teritoriu în litigiu ar aparţine „în mod evident mai degrabă” Bulgariei sau Dobrogei decât Basarabiei.
 
Numele Dobrogea mai fusese folosit şi de alţi călători străini în secolele XVI-XVIII: cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), călugărul franciscan J. Arsengo (1581/XI), episcopul catolic P. Baksic (1640/XXX), agentul comercial englez R. Bargrave (1652/XXXIV), episcopul catolic bulgar F. Stanislavov (ante 1659/XXXVI), clericul creştin sirian Paul din Alep (1653 şi 1658/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1652/XXXVIII.5.A; 1652/XXXVIII.5.C; 1652/XXXVIII.5.E; 1652/XXXVIII.5.F; 1656/XXXVIII.6.A; 1663/XXXVIII.3; 1667/XXXVIII.4), nobilul sol polonez I. Gninski (1677/XLI), iezuitul polonez F. Gosciecki (1712/LIV), nobilul sol polonez J. K. Mniszech (1756/LXI), diplomatul otoman Șehdi Osman (1758/LXII), nobilul sol polonez I. Podoski (1759/LXIII), nobilul sol polonez T. Alexandrovici (1766/LXVII), solul otoman Abdulkerim paşa (1776/LXXI), diplomatul polonez K. Chrzanowski (1780/LXXVI), locotenentul francez A. de Lafitte (1784/LXXX), ofiţerul de marină britanic W. Smith (1792/XC), agentul comercial german M Gruneweg (1582/XCIV.1/ s), diplomatul danez Clausewitz (1824/CIV), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), artistul plastic francez C. Doussault (1843/CXLVIII), ofiţerul francez C. Fay (1854/CLXII), medicul francez F. Quesnoy (1854/CLXV), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII) şi turistul francez J. D. de Bois-Robert (1855/CLXVIII).
 
Insula prezenta „un mare interes” din punct de vedere istoric, deoarece grecii antici credeau că eroul Ahile din „Iliada” lui Homer se oprise aici pentru ultima dată şi îi dedicaseră un templu de „o oarecare” frumuseţe. Templul lui Ahile i-a determinat pe unii autori antici să-i dea acest nume şi insulei, în timp ce alţii au numit-o Leukè datorită luminozităţii falezelor.
Insula în formă de triunghi avea o înălţime maximă de 130 de picioare (1 picior = 0,3 m), unul din unghiuri alungindu-se într-un promontoriu care se termina cu o plajă-debarcader. În partea de nord a promontoriului fusese cioplită pe faleză o potecă de pe care se puteau remorca vasele mici.
 
În partea de sud era vizibil un drum realizat din „mari” blocuri suprapuse, o lucrare evident „foarte veche”. Numeroasele fragmente de ceramică antică din vârful promontoriului sugerau că se efectuaseră săpături arheologice. Unele cioburi aveau inscripţii greceşti, iar pe altele fuseseră pictate cu roşu sau negru animale sau ornamente. De asemenea, fragmentele de sticlă şi obiectele de metal găsite în urme de locuinţă arătau că acolo existase „o mică colonie” într-o epocă „foarte îndepărtată”. Cele „câteva” blocuri de marmură de 4-5 mc cu inscripţii „indescifrabile” erau „probabil” rămăşiţele templului lui Ahile.

 
Și partea vestică a insulei prezenta urme de locuire umană: ruinele unor clădiri, trei fântâni dintr-o perioadă „foarte îndepărtată” şi rămăşiţele unor pereţi „lungi” care delimitaseră proprietăţile cultivate pe humusul „negru şi rodnic” şi adânc de 2-3 picioare.
 
Spratt concluziona că locuirea data din timpul „primelor epoci ale istoriei greceşti”. Mai precis, era „posibil” ca un oraş-stat grec să fi construit aici un antrepozit pentru comerţul cu regiunea Dunării de Jos, dat fiind că insula era o fortăreaţă maritimă „aproape inexpugnabilă”.
În opinia căpitanului, „cea mai completă” descriere antică îi aparţine lui Lucius Arrianus (86-146), guvernator de origine greacă al provinciei romane Cappadocia din Asia Mică (azi în Turcia). El a vizitat insula în cursul călătoriei la Marea Neagră şi a descris-o în Periplus Ponti Euxini şi într-o scrisoare adresată împăratului Hadrian (117-138). Spratt prezintă pasajul larg din Arrian în care este descris templul lui Ahile.
 
Referiri despre istoria antică a Dobrogei au mai făcut şi alţi călători străini în secolele XV - XIX: cavalerul burgund / francez W. de Wavrin (1445/IV), nobilul poet polonez E. Otwinowski (1557/VII), cărturarul Iacob Paleologul (1573/IX), cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), călugărul franciscan J. Arsengo (1581/XI), negustorul englez J. Newberie (1582/XII), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584-1585/XIII), baronul francez F. de Pavie (1585/XIV), cărturarul olandez J. van der Doris (1597/XX), diplomatul suedez de origine germană C. Hiltebrandt (1657/XXXV), pastorul luteran suedez M. Eneman (1709/L), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1711/LIII; 1714/LIV), diplomatul rus de origine scoţiană J. B. of Antermony (1738/LVII), nobilul grec M. Katsaitis (Veneţia; 1742/LIX), iezuitul G. R. Boscovich (Republica Ragusa; 1762/LXIV), nobilul sol polonez T. Alexandrovici (1766/LXVII), agentul comercial austriac de origine germană N. Kleemann (1768/LIX), contele francez d`Antraigues (1779/LXXIV), diplomatul rus de origine germană J. von Struve (1794/XCII), agentul comercial german M. Gruneweg (1582/XCIV.1/s), lordul englez W. Bentinck (1801/XCIX), lt. rus de origine finlandeză B. Rosenstrom (1830/CVIII), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), geograful austriac A. Schmidl (1835/CXIII), ofiţerul maritim britanic A. Slade (1838/CXXV), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), englezul R. Snow (1841/CXXXI), reverendul G. Fisk (1842/CXXXIV), austriaca L. Pfeiffer (1842/CXXXV), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusian K. Koch (1843/CXLI), vicontesa franţuzoaică de Saint-Mars (1845/CXLI), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), diplomatul francez A. Billecocq (1846/CXLVI), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLIII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), artistul plastic francez C. Doussault (1843/CLVIII), economistul francez T. Lefebvre (1853;1857/CLX), polonezul convertit la islam M. Czajkowski/Sadyk-paşa (1854/CLXIII), medicul francez F. Quesnoy (1854/CLXV), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII) şi turistul francez J. D. de Bois-Robert (1855/CLXVIII).
 
Numele modern Fido-Nisi sau Insula Șerpilor se datora evident numărului „foarte mare” de şerpi de mare de pe falezele „abrupte”. Șerpii nepericuloşi erau negru-alburii şi lungi de 4-5 picioare şi, în opinia lui Spratt, se înmulţiseră după abandonarea insulei de către oameni.

Turnul farului înalt de 50 de picioare fusese construit cu cărămizi aduse ruşi în 1842. Farul, a cărui lumină bătea „departe”, a fost repornit de otomani la 15 octombrie 1856, după încheierea tratatului de pace la Paris în martie 1856. Garnizoana otomană era aprovizionată cu apă din Dunăre, deoarece mulţi şerpi fuseseră găsiţi morţi în puţuri şi rezervoare. De pe insula situată la 24 de mile de Delta Dunării şi la egală distanţă de Soulina/Sulina şi Kilia/Chilia, nu se puteau zări gurile fluviului. În schimb, farurile de la Sulina şi de pe insulă se puteau vedea reciproc. Vasele care nu puteau trece bara Sulina din cauza vântului, puteau ancora vara lângă insula înaltă în aşteptarea brizei prielnice, aşa cum preciza şi Arrian.
 
Căpitanul sublinia, în concluzie, că Insula Șerpilor avea „o utilitate şi importanţa specială” mai mare pentru navigaţia şi comerţul pe Dunăre decât pentru portul rus Odesa (azi în Ucraina).
 
Pe la Insula Șerpilor au mai trecut: anonimul grec din sec. XIV (II), baronul francez F. de Pavie (1585/XV), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), mineralologul englez E. Clarle (1800/XCVIII) şi studentul în drept britanic L. Oliphant (1852/CLI).
 
Predecesorii britanici ai lui Carlisle din secolele XVI-XIX au fost englezi, cu excepţia scoţienilor J. B. of Antermony, James Fraser, A. Bonar şi R. McCheyne: negustorul J. Newberie (1582/XII), agentul diplomatic H. Austell (1585/Călători XIV), nobilul H. Cavendish (1589/Călători XVI), agentul comercial R. Bargrave (1652/XXXIV), ambasadorul lord W. Paget (1702/XLVI), diplomatul rus de origine scoţiană J. B. of Antermony (1738/LVII), lordul F. Calvert (1764/LXV), consulul W. Eton (1777/LXXIII), lady Craven (1786/LXXXIII), ofiţerul de marină W. Smith (1792/XC), cărturarul W. Hunter (1792/XCI), mineralologul E. Clarke (1800/XCVIII), lordul Bentinck (1801/XCIX), chirurgul W. Wittman (1802/C), scriitoarea J. Pardoe (1836/CXIV), preotul C. Elliot (1835/CXV), literatul J. Fraser (1836/CXVI), E. Spencer (1836/CXVII), preotul miliar N. Burton (1837/CXVIII), misionarii A. Bonar şi McCheyne (1839/CXXII), ofiţerul de marină A. Slade (1838/CXXV), marchiza de Londonderry (1840/CXXVIII), R. Snow (1841/CXXXI), reverendul G. Fisk (1842/CXXXIV), studentul în drept L. Oliphant (1852/CLI), mineralogul W. Smyth (1852/CLII), contele Carlisle (1853/CLV) şi căpitanul E. Spencer (1853/CLXVI).
 
Alţi călători străini care au străbătut Dobrogea pe cale fluvialo-maritimă în secolele XIV-XIX: anonimul grec de la sfârşitul secolului XIV (Călători II), germanul J. Schiltberger (1425?1427/Călători III), cavalerul burgund W. de Wavrin (1445/Călători IV), negustorul englez J. Newberie (1582/Călători XII), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/Călători XIII), sclavul spaniol D. Galan (1595/Călători XIV), baronul francez F. de Pavie (1585/Călători XV), olandezul J. Van der Doris (1597/Călători XX), călugărul rus A. Suhanov (1651/Călători XXX), clericul creştin Paul din Alep (1653/XXXVII), stareţul Leontie (1701/XLV), călugării ruşi Macarie şi Silvestru (1704/XLVII), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1714/LIII.2), călugării ruşi Silvestru şi Nicodim (1722/LVI), agentul comercial austriac de origine germană N. Kleemann (1768/LXIX), consulul britanic W. Eton (1777/LXXIII), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), polonezul J. Mikoscha (1782/LXXVII), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), ofiţerul francez T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), negustorul german Jenne-Lebprecht (1786/LXXXIV), diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), solul veneţian V. di Alessandri (1572/XCIII; s), mineralologul englez E. Clarke (1800/XCVIII), medicul englez W. Wittman (1802/C), caretaşul E. Dobel (1831/CXI), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), geograful austriac A. Schmidl (1835/CXIII), scriitoarea englezoiacă J. Pardoe (1836/CXIV), preotul englez C. Elliot (1835/CXV), literatul scoţian J. Fraser (1836/CXVI), britanicul E. Spencer (1836/CXVII), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), literatul francez A. Labatut (1837/CXX), botanistul german A. Grisebach (/CXXI), misionarii scoţieni A. Bonar şi R. Mc Cheyne (1839/CXII), nobilul german H. Pückler-Muskau (1839/CXXIII), negustorul francez J. Morot (1839/CXXIV), ofiţerul britanic A. Slade (1838/CXXV), francezul E. Thouvenel (1839/CXXVI), negustorul american V. Nolte (1840/CXXVII), marchiza engleză de Londonderry (1840/CXXVIII), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), gentlemanul englez R. Snow (1841/CXXXI), medicul american V. Mott (1841/CXXXII), botanistul elveţian C. Guebhart (1842/CXXXIII), reverendul englez G. Fisk (1842/CXXXIV), austriaca L. Pfeiffer (1842/CXXXV), consulul prusian C. Kuch (1843/CXXXVI), croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusian K. Koch (1843/CXLI), vicontesa franţuzoaică de Saint-Mars (1845/CXLI), jurnalistul francez X. Marmier (1846/CXLIII), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), jurnalistul francez A. Joanne (1846/CXLV), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), arhitectul francez F. Pigeory (1850/CXLIX), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), studentul britanic în drept L. Oliphant (1852/CLI), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLII), filologul german J. Petermann (1852/CLIII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), contele englez Carlisle (1853/CLV), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), generalul austriac H. von Hess (1839/CLXIV) şi căpitanul E. Spencer (1853/CLXVI).
 
Surse foto:
https://istoriiregasite.files.wordpress.com/
https://farm2.staticflickr.com/
http://www.yogaesoteric.net/
https://upload.wikimedia.org/
https://istoriiregasite.files.wordpress.com/
https://theworldofalexanderthegreat.files.
https://upload.wikimedia.org/
https://www.info-delta.ro/
http://www.profudegeogra.eu/

Documentare:

Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Daniela Buşă, Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea, serie nouă, volumul VI, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009.

//www.ziuaconstanta.ro/
http://p.calameoassets.com/
http://www.acad.ro/
https://en.wikipedia.org/
https://images2.bonhams.com/
 
Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar în prezent, lucrează la Radio Armănamea.

Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa
Călătorie prin istoria dobrogeană cu Marius Teja
 
Călători străini prin Dobrogea (CLXVIII) - J.D. de Bois-Robert (galerie foto)