Călători străini prin Dobrogea (CLXXVII.4) - Wilhelm Hamm (Germania) - galerie foto

Wilhelm Hamm (1820 Darmstadt/Hessa/Germania - 1880 Viena) a studiat științele agricole în orașul natal și la Stuttgart și a făcut practică pe domenii din statul său. În 1845, el a obținut doctoratul în agronomie și a predat la o școală agricolă din Elveția. În anul următor, Hamm s-a mutat la Leipzig, unde a devenit redactor-șef al publicației „Agronomische Zeitun” și a întemeiat o fabrică de mașini agricole în 1851.
 
Prin Pacea de la Adrianopol din 1829, Rusia anexase Delta Dunării și deschisese navigația pe Dunăre. Ca urmare, în anii 30, în Austria au fost înființate două companii de navigație: „Donau-Dampfschiffahrt Gesellschaft” (Viena), care opera până la Galați, și „Österreichischer Lloyd” (Trieste/Italia), care opera din portul moldovenesc până în capitala otomană.
 
În 1858-1859, agronomul a efectuat două călătorii în Moldova și sudul Rusiei. El a călătorit pe Dunăre de la Budapesta până în portul moldovenesc Galați, unde a locuit o perioadă, după care a reluat călătoria pe fluviu spre Marea Neagră.
 
Rezultatul literar al acestor voiaje a fost volumul Suedostliche Steppen und Staedte, publicat în 1862, la Frankfurt am Main. Institutul „N. Iorga” a folosit această ediție pentru noua serie de Călători străini despre Țările Române.
 
Capitolul IV al cărții se întitulează „Sulina”.
Pe vasul cu aburi „Fuerst Metternich” al Companiei Dunării se aflau pasageri de diverse categorii sociale din multe țări ale Europei: Anglia, Franța, Germania, Rusia, Elveția, Austria și Cehia. Cum numărul pasagerilor era mic, fiecare a primit o cabină, navele companiei austriece fiind „extraordinare și elegante”. Țărmurile Dunării erau „lipsite de amenajări” și erau acoperite de „marea mlăștinoasă de stuf”.
 
Stuful din Dobrogea a fost amintit de: clericul ortodox Paul din Alep (1653/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi de la mijlocul secolului XVII (XXXVIII.6), nobilul sol polonez I. Gninski (1677/XLI), diplomații unguri curuți M. Bay & G. Papay (1706/XLIX), medicul german J. Minderer (1771/LXX), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), polonezul J. Mikoscha (1782/LXXVII, locotenentul francez A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), agentul comercial M. Gruneweg (1582/XCIV.1), generalul rus de origine estonă F. Berg (1826/CV), caretașul german E. Döbel (1831/CXI), negustorul J. Morot (1839/CXXIV), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXIX), consulul prusian C. Kuch (1843/CXXXVI), preotul catolic elvețian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLIII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), medical francez C. Allard (1855/CLXVII), slt. englez Ch. Gordon (1856/CLXX), anonimul englez (1857/CLXXIII), geograful francez G. Lejean (1857/CLXXIV) și bancherul francez D. Schickler (1858/CLXXVI).
 
Pe brațul Sulina, fluviul devenea „tot mai îngust” și tot plin de meandre. Ca urmare, șenalul era navigabil doar pentru bărci cu vâsle, în timp ce „o mulțime” de corăbii turcești, grecești, ionice (azi, insule ale Greciei) și franțuzești cu cereale așteptau la ancoră momentul potrivit de a strecura spre Tulcea, Galați și Brăila. „Epavele negre” vizibile „din loc în loc” confirmau faptul că doar vase cu pescaj redus puteau trece fără pericol prin brațul Sulina. Chiar dacă la Tulcea, Prislav/Nufăru (azi, comună în județul Tulcea) și Sulina navele erau conduse de piloți locali, aceștia nu se puteau compara cu cei din nordul Germaniei, fiind „o adunătură de greci fără onoare și încredere, căci tot ce fac este să înșele, după puteri, căpitanii, ceea ce le reușește, de obicei”, deoarece tariful depindea de anotimp și frecvența corăbiilor.
Dacă nu foloseau remorcherul austriac, vasele cu cereale erau nevoite să parcurgă cele 16 mile dintre Sulina și Galați chiar și într-o lună de zile.

 
Folosirea piloților pentru trecerea barei Sulina fusese menționată în secolele XVIII-XIX de: ofițerul francez T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), caretașul german E. Döbel (1831/CXI), marchiza engleză de Londonderry (1840/CXXVIII), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL) și anonim englez (1857/CLXXIII).
Prezența grecilor în Dobrogea în secolele XVI-XIX a fost menționată și de: nobilul sol polonez A. Tarnowski (1569/VIII), nobilul sol polonez J. Krasinski (1636/XXV), nobilul sol polonez W. Miaskowski (1640/XXVIII), agentul comercial englez R. Bargrave (1652/XXXIV), episcopul catolic F. Stanislavov (ante 1659/XXXVI), cărturarul otoman Evlia Celebi (1659/XXXVIII.7.B), nobilul sol polonez J. Gnisnki (1677/XLI), nobilul sol polonez R. Leszczynski (1700/XLIV), pastorul luteran suedez M. Eneman (1709/L), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1711/LIII.1; 1714/LIII.2) și diplomatul rus de origine scoțiană J. B. of Antermony (1738/LVII), diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.1) și anonim francez (1857?1858/CLXXV). În Evul Mediu, termenul „grec” era unul generic prin care catolicii și protestanții îi desemnau pe ortodocși.
 
Dacă în 1850, la Sulina existau doar farul și coliba piloților, în 1858 populația atingea 25.000 de oameni, dar, cu toate acestea, orașul nu era menționat în manualele de geografie și lexicoane.
 
Aspectul localității i-a amintit lui Hamm un vers din marele poet italian Dante: „Acesta este orașul agoniei și pierzaniei”. Casele fuseseră construite „din toate materialele lumii, dar cel mai puțin dintr-un material de construcție adevărat”: capace de cutii de țigări, stambă, stuf și resturi de vase. Numai la clădirile „principale” fuseseră folosite pietre arse importate. Chiar și moscheea era „mai mult de jumătate” realizată din scânduri văruite în alb. Deasupra acoperișurilor „joase” ale locuințelor se vedeau minaretul moscheii, turla de lemn a bisericii grecești (ortodoxe) și morile de vânt.
 
Prezența comunităților turce în Dobrogea fusese semnalată și de: abatele italian L. Spallanzano (1786/LXXXVI), englezul W. Hunter (1792/XCI), lordul englez W. Bentinck (1801/XCIX), ofițerul rus de origine estonă F. Nyberg (1826/CV), ofițerul rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829/CIX), britanicul E. Spencer (1836/CXVII), ieromonahul rus Partenie (1839;1841/CXXIX), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), medicul american V. Mott (1841/CXXXII), botanistul elvețian C. Guebhart (1842/CXXXIII), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXLVII), preotul catolic elvețian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.1), turistul francez J. D. de Bois-Robert (1855/CLXVIII) și bancherul francez D. Schickler (1858/CLXXVI).

 
 
Utilizarea morilor la Dunărea de Jos a mai fost menționată de: francezul de Pavie (1585/XV), olandezul van der Does (1597/XX), cărturarul otoman Evlia Celebi (1651-1670/XXXVIII.1; XXXVIII.5.B; XXXVIII.6.A), nobilul sol polonez I. Gninski (1677/XLI), clericul catolic ragusan R. Boscovich (1762/LXIV), austriacul G. Lauterer (1782/LXXV), ofițerul austriac K. von Titelsberg (1783/LXXVIII), francezul d Hauterive (1785/LXXXII), englezul W. Witmann (1802/C), generalul rus de origine estoniană F. Berg (1826/CV), francezul X. de Hell (1846/CXLIV), preotul catolic elvețian J. Mislin (1848/CXLVIII), filologul german J. Petermann (1852/CLIII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI) și anonimul englez (1857?1858/CLXXIII).
 
Strada principală era din astfel de „barăci”, care îndeplineau simultan funcțiile de prăvălie, cârciumă și tripou și în care „o îngrămădeală de nedescris, țipete, cântece, râsete, fluierături, chemări, muzici asurzește străinul”. Nu existau meșteșugari și familii, deoarece „pleava întregii Europe” găsise aici un „azil sigur” la autoritățile otomane, atrasă de „lăcomia câștigului”: marinari fugiți, pirați căutați, condamnați la galere evadați, criminali care se ascundeau de lege sau de răzbunarea sângelui, jucători ai norocului, dezertori și escroci.
 
După ce comerțul cu cereale la Dunărea de Jos a devenit „regulat”, în portul Sulina navele au început să ancoreze „cu miile”. „Periculoasa” bară a Sulinei de doar 7-8 picioare adâncime permitea trecerea în Marea Neagră doar vaselor cu chila plată și cu o încărcătură de până la 300 de tone. În celelalte cazuri, căpitanii erau obligați să folosească pentru transbordare bărci locale ușoare și hamali. Pentru sacii de porumb, aceștia cereau în mod obișnuit un ducat pe zi, dar în perioadele când mână de lucru era puțină sau numărul vaselor era foarte mare, tariful depășea șase ducați pe zi.
 
„Toate” naționalitățile erau prezente la Sulina: turci „de orice soi”, „mulți” bulgari și albanezi, greci din insule și ionieni, maltezi, egipteni, negri, armeni, sârbi, moldoveni, valahi, ruși, „îngâmfați” marinari englezi, marinari francezi, iliri „cinstiți” ai Companiei Dunării, garda otomană a farului, basarabeni „pe jumătate goi” vânzători de cireșe, țigani „zdrențăroși” și „nenumărate figuri de aventurieri, despre care nici cel mai dibaci cunoscător nu ar putea spune sigur cărei țări aparțin”. Limba comerțului și a conversației era limba italiană, „relicvă” a dominației medievale în Mediterana a republicilor maritime Genova și Veneția.
 
Prezența țiganilor în Dobrogea fusese menționată și de vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.4) și turistul francez J. D. de Bois-Robert (1855/CLXVIII).
 
Dintre locuitorii „importanți” ai lumii lipseau doar „poliția și femeile!”, fiind vizibile doar „câteva” cerșetoare bătrâne. Ca urmare, pasagerele debarcate pentru plimbarea până la far deveniseră „centrul atenției generale”.
Farul din piatră era situat pe malul drept al brațului Sulina și avea o înălțime „mijlocie”. „Spațiosul” corp de gardă adăpostea „câteva” companii de soldați, care s-au arătat „foarte prietenoși” cu călătorii europeni. De pe balustrada care înconjura farul în spirală, aceștia au putut admira priveliștea „măreață” a Mării Negre cu câte o pânză de corabie și pescăruși „iuți ca fulgerul” , stuful ca „o a doua mare verde” și 34 de epave la „periculoasa” intrare pe Dunăre.
 
Funcționarea unui far la Sulina a fost menționată în secolele XVI-XIX de: negustorul englez J. Newberie (1582/XII), polonezul J. Mikoscha (1782/LXXVII), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), locotenentul francez A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), ofițerul francez T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), diplomatul francez L. Beaujour (1817/CX), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII), jurnalistul francez X. Marmier (1846/CXLIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLII), cpt. englez Th. Spratt (1856/CLXIX), anonim englez (1857/CLXXII) și bancherul francez D. Schickler (1858/CLXXVI).
 
Acestea eșuau din cauza vânturilor „neobișnuit de puternice”, care își schimbau rapid direcția și schimbau și șenalul navigabil „extraordinar de des”, ceea ce ridica mari probleme chiar și pentru „cel mai bun cunoscător” pilot. Micile șlepuri cu aburi staționate acolo în acest scop de „câțiva” ani erau „prea puțin” folosite de autoritățile otomane, care își explicau atitudinea cu „fatalismul lor”: „Dacă nu izbutim, nici un șlep nu ne ajută; dacă nu, atunci de ce să plătim mulți bani?”. Dar, recent, trecerea barei devenise „mai puțin periculoasă”, datorită îmbunătățirii serviciilor portuare, dragărilor „neîntrerupte” și începerii construirii unui dig protector de către Comisia Europeană a Dunării, înființată de marile puteri după Războiul Crimeii (1853-1856). Sfârșitul lucrărilor de la dig era greu previzibil, deoarece „azi lipsește lemnul, mâine piatra și în fiecare zi banii”, deși de mâna de lucru formată din pușcăriași turci „nu e niciodată lipsă”.
 
„Orice” monedă era acceptată la Sulina, dar „întâietate” avea talerul de argint prusac echivalent cu piesa de cinci franci. În schimb, tranzacțiile cu bancnote se desfășurau „în pierdere”, chiar și cu kaime-ul introdus în Imperiul Otoman după 1840.
 
La doar 21 de ani, gondolierul grec Stasio, originar din insula Zakynthos/Zante, trecuse prin aventuri pe toate mările lumii și, în final, eșuase pe Insula Șerpilor cu un vas turcesc.
Pe la Insula Șerpilor au mai trecut: anonimul grec din sec. XIV (II), baronul francez F. de Pavie (1585/XV), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), mineralologul englez E. Clarle (1800/XCVIII), studentul în drept britanic L. Oliphant (1852/CLI) și cpt. englez Th. Spratt (1856/CLXIX).
 
În Sulina existau cafenele și „cel puțin o duzină” de săli de biliard. La „câteva sute de pași” de la țărm, printre dunele de nisip, se afla cimitirul orașului. Deoarece erau săpate în „nisip mișcător”, chiar și mormintele noi erau distruse de vânt și de maree, scoțând la iveală osemintele decedaților. Fuseseră îngropați acolo europeni de diverse naționalități: britanici, francezi, olandezi, ruși, armeni și greci. Pe crucile „grosolane” cu inscripții „pe jumătate mâncate” de sarea mării se mai puteau citi unele nume: „consilierul aulic și medicul de stat major Karl Kondratoff”; „Knud Knudsen, Mandal 1852”; Alexandre Giraud, nava „L 'Averne”, 6 iunie 1858; William Barker și Thos. Cook (26 ani, 29 mai 1858), nava „Weser”; cpt. Vincent Marzin, nava „Les 3 freres”, Brest; ing. James Murray de 35 de ani; germanul L. L. Menkema, n. 1843.
 
Pe stâlpii „înalți” din apropierea cimitirului era atârnată sârma telegrafului care făcea legătura cu capitala Constantinopol/Istanbul.
Din cauza vântului „încă mai puternic” chiar și vasul cu aburi a fost nevoit să mai aștepte o zi. În această situație, Hamm și-a petrecut dimineața la han, unde a băut cafea cu gust „extraordinar” și „un soi de lapte de migdale fad”, a ascultat un marinar militar egiptean cântând la guzlă (mică lăută persană) și a gustat din rahat, „o delicatesă vestită în întregul Orient”.
 
După-amiaza, călătorul german a mers la vânătoare „în marea de stuf”, dar el a fost cel vânat de „miliarde” de insecte și țânțari care „fac nesigură Dunărea de Jos”.
 
Problema insectelor, în special a țânțarilor, la Dunărea de Jos fusese semnalată și de alți călători străini: prizonierul italian G. Angiolello / sultanul Mehmed II (1476/V), clericul sirian ortodox Paul din Alep (1658/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1657/XXXVIII.6.D), ofițerul maritim francez A. de Lafitte/Clave (1784/LXXX), englezul W. Hunter (1792/XCI), scriitoarea engleză J. Pardoe (1836/CXIV), englezul E. Spencer (1836/CXVII), prințul german H. Pückler-Muskau (1839/CXXIII), negustorul francez J. Morot (1839/CXXIV), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), englezul R. Snow (1841/CXXXI), botanistul elvețian C. Guebhart (1842/CXXXIII), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), preotul catolic elvețian J. Mislin (1848/CXLVIII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), căpitanul englez E. Spencer (1853/CLXVI), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.4) și anonim francez (1857?1858/CLXXV).
 
În momentul când s-a apropiat pentru a trage în ceea ce credea că sunt porci mistreți, a descoperit o turmă de oi păzită de doi câini „uriași” și un păstor bulgar, „făptura sălbatică, cu blana largă pe umeri”.
 
Prezența bulgarilor în Dobrogea a fost semnalată și de alți călători străini în secolele XVI- XIX: călugărul franciscan J. Arsengo (1581/XI), episcopul catolic P. Baksic (1640/XXX), clericul rus I. Travelski (1651/XXXII), episcopul catolic F. Stanislavov (ante 1659/XXXVI), clericul creștin sirian Paul de Alep (1653/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1659/XXXVIII.7.B), nobilul sol polonez J. Gninski (1677/XLI), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1714/LIII.2), diplomatul rus de origine scoțiană J. B. Of Antermony (1738/LVII), diplomatul maghiar curut M. Kelemen (1738/LVIII), iezuitul ragusan G. Boscovich (Dubrovnik; 1762/LXIV), diplomatul polonez K. Chrzanowski (1780/LXXVI), contele francez d`Hauterive (1785/LXXXII), lt. col rus de origine finlandeză G. Ramsay (1830/CIX), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), britanicul E. Spencer (1836/CXVII), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), englezul R. Snow (1831/CXXXI), reverendul englez G. Fisk (1842/CXXXIV), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), preotul catolic elvețian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), medicul francez C. Allard (1855/CLXVII.1) și anonim francez (1857?1858/CLXXV).
În clipele când se relaxa făcând o baie în mare, Hamm a observat că izbucnise un incendiu în orașul vizibil în depărtare. Intenția sa de a da o mână de ajutor a fost oprită de însoțitor, care l-a avertizat ferm că „ați risca să fiți bătut sau jefuit”.
 
Lângă dig ancorase un vas cu aburi al „Messagerie imperiale” (poșta franceză), la bordul căruia Hamm a văzut „nu mai puțin de” 30 de turcoaice din haremul pașei din Belgrad, care erau duse în capitala imperiului.
Vasul austriac a fost condus rapid de pilot dincolo de bara „periculoasă” și a intrat în „Pontul Euxin”.
 
Prin Sulina mai trecuseră și alți călători străini în secolele XVIII-XIX: căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), polonezul J. Mikoscha (1782/LXXVII), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), ofițerul francez T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), nobilul diplomat austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), caretașul german E. Döbel (1831/CXI), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), geograful austriac A. Schmidl (1835/CXIII), literatul scoțian J. Fraser (1836/CXVI), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), misionarii scoțieni A. Bonar și McCheyne (1839/CXXII), ofițerul britanic A. Slade (1838/CXXV), francezul E. Thouvenel (1839/CXXVI), marchiza engleză de Londonderry (1840/CXXVIII), consulul prusian C. Kuch (1843/CXXXVI), croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII), colonelul rus I. Botianov (1846/CXLII), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elvețian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), studentul britanic în drept L. Oliphant (1852/CLI), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLIII), filologul german J. Petermann (1852/CLIII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), contele englez Carlisle (1853/CLV), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), artistul plastic francez C. Doussault (1843/CLVIII), economistul francez T. Lefebvre (1853, 1857/CLX), cpt. englez E. Spencer (1853/CLXVI), slt. englez Ch. Gordon (1856/CLXX), istoricul danez F. Schiern (1857/CLXXI), anonimul englez (1857/CLXXIII), geograful francez G. Lejean (1857/CLXXIV) și anonimul francez (1857?1858/CLXXV).
 
Predecesori germani ai lui Hamm care au străbătut Dobrogea în secolele XV-XIX: cruciatul prizonier J. Schiltberger (1425-1427/III), soldatul Habsburgilor austrieci prizonier J. Wilden (1611/XXIII), soldatul Habsburgilor austrieci prizonier N. Schmidt (1651/XXXIII), diplomatul suedez de origine germană C. Hiltebrandt (1657/XXXV), agentul comercial al unei firme austriace N. Kleemann (1768/LXIX), medicul din armata rusă J. Minderer (1771-1774/LXX), negustorul Jenne-Lebrprecht (1786/LXXXIV), diplomatul rus J. von Struve (1794/XCII), agentul comercial M. Gruneweg (1582-1586/XCIV/s), caretașul E. Döbel (1831/CXI), medicul F. Chrismar (1833/CXII), botanistul A. Grisebach (1839/CXXI), prințul H. Pückler-Muskau (1839/CXXIII), croitorul P. Holthaus (1843/CXXXVII), medicul K. Koch (1843/CXL), orientalistul J. Petermann (1852/CLIII) și diplomatul prusac R. Kunisch (1858/CLXXII).
Alți călători străini care au străbătut Dobrogea pe cale fluvialo-maritimă în secolele XIV-XIX: anonimul grec de la sfârșitul secolului XIV (Călători II), germanul J. Schiltberger (1425?1427/Călători III), cavalerul burgund W. de Wavrin (1445/Călători IV), negustorul englez J. Newberie (1582/Călători XII), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/Călători XIII), sclavul spaniol D. Galan (1595/Călători XIV), baronul francez F. de Pavie (1585/Călători XV), olandezul J. Van der Doris (1597/Călători XX), călugărul rus A. Suhanov (1651/Călători XXX), clericul creștin Paul din Alep (1653/XXXVII), starețul Leontie (1701/XLV), călugării ruși Macarie și Silvestru (1704/XLVII), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1714/LIII.2), călugării ruși Silvestru și Nicodim (1722/LVI), agentul comercial austriac de origine germană N. Kleemann (1768/LXIX), consulul britanic W. Eton (1777/LXXIII), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), polonezul J. Mikoscha (1782/LXXVII), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), ofițerul francez T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), negustorul german Jenne-Lebprecht (1786/LXXXIV), diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), solul venețian V. di Alessandri (1572/XCIII; s), mineralogul englez E. Clarke (1800/XCVIII), medicul englez W. Wittman (1802/C), diplomatul francez L. Beaujour (1817/CX), caretașul E. Dobel (1831/CXI), medicul german F. Chrismar (1833/CXII), geograful austriac A. Schmidl (1835/CXIII), scriitoarea englezoiacă J. Pardoe (1836/CXIV), preotul englez C. Elliot (1835/CXV), literatul scoțian J. Fraser (1836/CXVI), britanicul E. Spencer (1836/CXVII), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), literatul francez A. Labatut (1837/CXX), botanistul german A. Grisebach (/CXXI), misionarii scoțieni A. Bonar și R. Mc Cheyne (1839/CXII), nobilul german H. Pückler-Muskau (1839/CXXIII), negustorul francez J. Morot (1839/CXXIV), ofițerul britanic A. Slade (1838/CXXV), francezul E. Thouvenel (1839/CXXVI), negustorul american V. Nolte (1840/CXXVII), marchiza engleză de Londonderry (1840/CXXVIII), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), gentlemanul englez R. Snow (1841/CXXXI), medicul american V. Mott (1841/CXXXII), botanistul elvețian C. Guebhart (1842/CXXXIII), reverendul englez G. Fisk (1842/CXXXIV), austriaca L. Pfeiffer (1842/CXXXV), consulul prusian C. Kuch (1843/CXXXVI), croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusian K. Koch (1843/CXLI), vicontesa franțuzoaică de Saint-Mars (1845/CXLI), jurnalistul francez X. Marmier (1846/CXLIII), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), jurnalistul francez A. Joanne (1846/CXLV), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elvețian J. Mislin (1848/CXLVIII), arhitectul francez F. Pigeory (1850/CXLIX), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), studentul britanic în drept L. Oliphant (1852/CLI), mineralogul englez W. Smyth (1852/CLII), filologul german J. Petermann (1852/CLIII), paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV), contele englez Carlisle (1853/CLV), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), generalul austriac H. von Hess (1839/CLXIV), căpitanul E. Spencer (1853/CLXVI), cpt. englez Th. Spratt (1856/CLXIX), slt. englez Ch. Gordon (1856/CLXX), istoricul danez F. Schiern (1857/CLXXI), diplomatul german/prusian R. Kunisch (1858/CLXXII), anonim englez (1857/CLXXII), geograful francez G. Lejean (1857/CLXXIV), anonimul francez (1857?1858/CLXXV) și bancherul francez D. Schickler (1858/CLXXVI).
 
Surse foto:
https://istoriiregasite.files.wordpress.com/
http://www.profudegeogra.eu/
https://en.wikipedia.org/
http://blog.noviodunum.ro/
https://www.info-delta.ro/
http://www.romanianmuseum.com/
http://www.romanianmuseum.com/
https://en.wikipedia.org/
https://i.pinimg.com/
 
Documentare:
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Daniela Bușă, Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea, serie nouă, volumul VII, Editura Academiei Române, București, 2012.

http://www.acad.ro/com2011/
https://de.wikipedia.org/
https://books.google.com/ 
Despre Marius Teja
 
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar în prezent, lucrează la Radio Armănamea.
 
Citeşte şi: 
 
Colaborare ZIUA de Constanţa
Călătorie prin istoria dobrogeană cu Marius Teja
 
Călători străini prin Dobrogea (CLXXVII.3) - W. Hamm (Germania)