Călători străini prin Dobrogea (CXLIV) - Xavier de Hell (Franţa) (galerie foto)

Xavier de Hell (1812 Altkirch/Franţa - 1848 Ispahan/Persia) a absolvit Şcoala de Mine din Saint-Etienne. În 1835 s-a stabilit, împreună cu soţia, la Constantinopol/Istanbul, unde a contribuit la construirea podului suspendat şi a farului de pe coasta Mării Negre. În perioada 1838-1841, el a cercetat sudul Rusiei din punct de vedere etnografic, geografic şi comercial, fiind decorat de ţarul Nicolae I cu Crucea Sfântului Vladimir.
 
În 1841, domnul moldovean Mihail Sturdza l-a însărcinat cu supravegherea căilor de comunicaţie şi exploatarea minelor, dar frigurile l-au obligat să se întoarcă acasă în anul următor. În 1843, de Hell a fost primit în Societatea franceză de geografie şi geologie, iar în 1845 a fost decorat cu Legiunea de Onoare.
 
În anii 1844-1847, apare la Paris lucrarea sa privitoare la cercetările din Rusia, care a fost apreciată de colegi. Ca urmare, guvernul francez l-a trimis să continue studiile geografice referitoare la litoralul Mării Negre şi al Mării Caspice. În 1845, de Hell a plecat, împreună cu soţia şi pictorul Jules Laurens, în Imperiul Otoman, de unde a trimis rapoarte despre comerţul şi navigaţia în Marea Neagră şi a organizat consulatele din Varna şi Samsun. În august 1846, geograful francez s-a îmbarcat în capitala otomană şi a călătorit în Marea Neagră până la Varna. De aici, el a traversat Dobrogea otomană în zig-zag, pe ruta Balcic - Cavarna - Mangalia - Constanţa - Cernavodă - Măcin, unde a trecut Dunărea la Galaţi pentru a se îndrepta spre Iaşi.
 
Din păcate, savantul s-a îmbolnăvit în cursul călătoriei şi moartea l-a surprins în 1848 în oraşul persan (iranian) Ispahan. Totuşi, în 1851, Ministerul Instrucţiunii Publice a cerut Academiei de inscripţii şi beletristică să redacteze un raport privitor la manuscrisele lui de Hell. Pe baza acestui document, ministerul a publicat, la Paris, în anii 1854-1860, cele patru volume de note de călătorie ale regretatului geograf. Cartea, care avea titlul „Voyage en Turquie et en Persie, executé par ordre de gouvernement français pendant les années 1846, 1847 et 1848“, cuprindea şi 100 de planşe realizate de Laurens. Institutul „N. Iorga“ a folosit volumul I din această ediţie pentru traducerea românească din noua serie „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea“.
 
De la Varna, francezii au plecat cu o araba (căruţă mare pentru transport de mărfuri) condusă de un bătrân turc şi însoţiţi de un cavas (poliţist otoman), amândoi „ieniceri sadea“. Poliţistul avea sarcina de a-i devansa pe călători, pentru ca aceştia să beneficieze de găzduire, aşa cum prevedea teşchereaua (paşaport) eliberată de autorităţile otomane. Deşi astfel călătoria ar fi trebuit să fie mai rapidă şi mai ieftină, în practică, aceasta se derula ca şi în cazul călătorilor obişnuiţi, deoarece de Hell plătea ţăranilor „cele mai mici sume“, iar găzduirea era „mai costisitoare“ prin bacşişul dat servitorilor.
 
După cinci ore de la plecarea din localitatea bulgărească, francezii au trecut printr-un sat turcesc, unde tinerele venite să ia apă de la fântână au fost atât de surprinse de apariţia lor, încât au uitat să-şi pună imediat vălul.
 
Apoi, călătorii au trecut prin Balcic şi Cavarna, localităţi care au făcut parte din regiunea sud-dobrogeană Cadrilater, ce a aparţinut României de la al doilea război balcanic din 1913 până la tratatul bilateral din 1940, când a fost retrocedată Bulgariei.
 
Prin Balcic trecuse şi diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV). Prin Cavarna trecuseră şi alţi călători străini în secolele XIV-XVIII: anonimul grec din secolul XIV (II), clericul creştin sirian Paul din Alep (1658/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1656/XXXVIII.6.A), francezul J. Tavernier (1677/XLII) şi lt. rus de origine finlandeză B. Rosenström (1829-1830/CVIII).

 
În continuare, francezii au călătorit şapte ore până la Mangalia, localitate care „odinioară“ avea „mai mult de 500 de case“. Războiul ruso-otoman din 1828-1829 lăsase un aspect „dintre cele mai dezolante“, plin de „dărâmături“. De Hell a remarcat numeroase urme de construcţii antice: dig, ziduri „vechi“, trunchiuri de coloane canelate, de piedestale, materiale de marmură şi „mereu“ de tumuli.
 
Prin Mangalia trecuseră şi alţi călători străini în secolele XIV-XVIII: anonimul grec din sec. XIV (Călători II), cavalerul burgund/francez W. de Wavrin (1445), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/XIII), negustorul italian P. Giorgi (ante-1595/XVIII), clericul creştin sirian Paul din Alep (1658/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1652/XXXVIII.5.D; 1656/XXXVIII.6.B), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1714/LIII.2) şi diplomatul polonez K. Chrzanowski (1780/LXXVI), negustorul armean S. Muratowicz (1601/XCVI/s), locotenentul francez H. de Béarn (1828/CVII), lt. rus de origine finlandeză B. Rosenström (1829-1830/CVIII) şi lt. rus de origine finlandeză G. Ramsay (1828-1829/CIX).
 
Pentru de Hell, „unul din cele mai interesante“ locuri vizitate a fost Constanţa, „vechiul Tomis“, locul de exil al lui Ovidius, unde „se crede“ că şi-ar fi scris poeziile intitulate „Tristele“. „Importanţa“ istoriei localităţii era demonstrată de „numeroasa“ cantitate de ruine antice, „bogate şi diferite“, care făceau din aceasta un muzeu „în plin aer“. În schimb, „oraşul actual“ consta în 50 de cocioabe aşezate în jurul a una-două mori de vânt.
 
„Documentele“ din marmură şi granit, puţin apreciate de „rarii“ vizitatori, sugerau „importanţa“ acordată de greci şi apoi de romani Tomisului, „colonie“ aşezată în drumul barbarilor din Asia spre Occident. În „îndepărtate vremuri“ fuseseră construite aici fortificaţii „importante“, a căror distrugere de către timp şi invazii fusese desăvârşită în epoca modernă de cinci ori de armatele ruseşti. Dar chiar şi acum compania austriacă de navigaţie pe Dunăre, înfiinţată în 1829, intenţionase să facă din Constanţa, situată la 25 m de nivelul mării, „principala staţiune“ a fluviului la mare, deoarece portul „ar putea să aibă o mare importanţă“.
 

Prin Constanţa mai trecuseră şi alţi călători străini în secolele XIV - XIX: anonimul grec din secolul XIV (Călători II), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/XIII), negustorul italian P. Giorgi (ante-1595/XVIII), clericul creştin sirian Paul din Alep (1653/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1652/XXXVIII.5.F), francezul J. Tavernier (1677/XLII), diplomatul suedez de origine franceză protestantă A. de la Motraye (1714/LIII.2), contele francez d`Antraigues (1779/LXXIV), diplomatul polonez K. Chrazanowski (1780/LXXVI), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), contele de Langeron (1809/CI), locotenentul francez H. de Béarn (1828/CVII), lt. rus de origine finlandeză B. Rosenström (1829-1830/CVIII), lt.-col. rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829-1830/CIX), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), englezul R. Snow (1841/CXXXI), reverendul englez G. Fisk (1842/CXXXIV), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX) şi botanistul prusac K. Koch (1843/CXL).
 
Pentru de Hell, una dintre problemele „cele mai importante“ era cea a „aşa-zisului Val al lui Traian (sau mai bine a liniilor)“, destinat apărării împotriva popoarelor migratoare. Francezul a constatat că urmele acestor „miraculoase“ lucrări militare începeau chiar la Tomis şi constau în două „largi“ şanţuri situate la 800 de m unul de altul, care se îndreptau spre vest, adică spre Dunăre. Cel din sud, acoperit de vegetaţie, putea avea o adâncime de 6-8 m şi era prevăzut cu un zid „gros“ din calcar, în timp ce cel din nord era de fapt un şanţ dublu separat de „o ridicătură de 27 de paşi lărgime“. La o „oarecare“ distanţă de oraş, şanţul de sud se ramifica în două, la intervale de 20 de minute de mers fiind vizibile urmele taberelor întărite cu metereze. „Ici şi acolo“ erau răspândite fragmente antice ornamentate, care arătau călătorului că aceste fortificaţii fuseseră lucrate cu artă.
 
Referiri despre istoria antică a Dobrogei au mai făcut şi alţi călători străini în secolele XV - XIX: cavalerul burgund / francez W. de Wavrin (1445/IV), nobilul poet polonez E. Otwinowski (1557/VII), cărturarul Iacob Paleologul (1573/IX), cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), călugărul franciscan J. Arsengo (1581/XI), negustorul englez J. Newberie (1582/XII), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584-1585/XIII), baronul francez F. de Pavie (1585/XIV), cărturarul olandez J. van der Doris (1597/XX), diplomatul suedez de origine germană C. Hiltebrandt (1657/XXXV), pastorul luteran suedez M. Eneman (1709/L), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1711/LIII; 1714/LIV), diplomatul rus de origine scoţiană J. B. of Antermony (1738/LVII), nobilul grec M. Katsaitis (Veneţia; 1742/LIX), iezuitul G. R. Boscovich (Republica Ragusa; 1762/LXIV), nobilul sol polonez T. Alexandrovici (1766/LXVII), agentul comercial austriac de origine germană N. Kleemann (1768/LIX), contele francez d`Antraigues (1779/LXXIV), diplomatul rus de origine germană J. von Struve (1794/XCII), agentul comercial german M. Gruneweg (1582/XCIV.1/s), lordul englez W. Bentinck (1801/XCIX), lt. rus de origine finlandeză B. Rosenstrom (1830/CVIII), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), geograful austriac A. Schmidl (1835/CXIII), ofiţerul maritim britanic A. Slade (1838/CXXV), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), englezul R. Snow (1841/CXXXI), reverendul G. Fisk (1842/CXXXIV), austriaca L. Pfeiffer (1842/CXXXV), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusian K. Koch (1843/CXLI) şi vicontesa franţuzoaică de Saint-Mars (1845/CXLI).
 
La jumătatea drumului spre Dunăre se afla satul Bourlak, menţionat şi de italianul G. Smancini (1843/CXXXIX) şi neidentificat de istoricii de la „N. Iorga“. Aici începeau mlaştinile acoperite cu trestii şi era punctul în care se unificau cele trei valuri de apărare.
După cinci ore de mers, francezii au ajuns în „cel mai mizerabil“ sat văzut de ei, invadat de „mii“ de purici şi „numeroşi“ câini care lătrau „plângător“. În aceste locuri „aşa de neplăcute“ trăiau „câţiva“ tătari, urmaşi ai „faimoasei“ hoarde din Bugeac (între Nistru, Marea Neagră şi Dunăre, ocupat de Rusia în 1812, azi în Ucraina), la rândul ei parte a fostului hanat al Crimeii (ocupat de Rusia în 1783). Deşi călătorii au constatat aici sărăcie şi o lipsă „completă“ de alimente, aceşti „sărmani“ oameni le-au arătat ospitalitatea „cea mai mişcătoare“. În ansamblu, cele 2.000 de familii de tătari din regiune locuiau în „cam“ 50 de sate.
 
Prezenţa tătarilor în Dobrogea mai fusese semnalată şi de alţi călători străini în secolele XIV-XIX: arabul Ibn Battuta (1330/Călători I), cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), probabil baronul francez F. de Pavie (1585/XV), agentul diplomatic habsburgic A. Radibrat (1603/XXI), episcopul catolic P. Baksic (1640/XXX), cărturarul otoman Evlia Celebi (1659/XXXVIII.7.A), nobilul sol polonez I. Gninski (1677/XLI), nobilul sol polonez R. Leszczynski (1700/XLIV) şi diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), ofiţerul de marină britanic W. Smith (1792/XC), agentul comercial german M. Gruneweg (1582/XCIV.1; 1583/XCIV.2; 1584/XCIV.3; 1585-1586/XCIV.4/s), nobilul sol austriac G. von Egenberg (1593/XCV/s), ofiţerul rus de origine estonă F. Nyberg (1826/CV), scriitorul danez H. Andersen (/CXXX), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX) şi botanistul prusian K. Koch (1843/CXLI).
 
La Chernadoda/Cernavodă, un sat „sărac“ cu „abia” 15-20 de case, călătorii nu au reuşit să găsească nici o barcă pentru a naviga pe Dunăre spre portul moldovenesc Galaţi. Doar un păstor cu aspect „sălbatic” şi caprele sale aceste locuri „triste”. În schimb, peisajul malului fluviului reprezenta „un admirabil spectacol”, mai ales prin efectul de auroră boreală creat de frecventa incendiere a păpurişului în scop igienic. Pe celălalt mal al Dunării erau vizibile posturile grănicerilor din Țara Românească.
 
Prin Cernavodă au mai trecut în secolele XVII-XVIII şi alţi călători străini: cărturarul otoman Evlia Celebi (1657/XXXVI.F), diplomatul maghiar transilvănean curut M. Kelemen (1738/LVIII), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), negsutorul german J. Lebprecht (1786/LXXXIV), lt. rus de origine finlandeză B. Rosenstrom (1829-1830/CVIII), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), ofiţerul englez A. Slade (1838/CXXV), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), englezul R. Snow (1841/CXXXI), reverendul englez G. Fisk (1842/CXXXIV), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX) şi botanistul prusac K. Koch (1843/CXL).
 
Dacă până la Matschina/Măcin, relieful consta în stepă cu „câteva” tufişuri de mărăcini şi măceşi, în apropierea localităţii începură să fie vizibile animale şi terenuri cu porumb. Fu găzduit într-o „casă moldavă”, a cărei stăpână le găti o „excelentă” supă şi „imense” plăcinte cu praz, usturoi şi brânză. În timpul prânzului, francezii au asistat involuntar la o scenă de moravuri „foarte dramatică”: un preot „furios” a intrat în casa vecină şi a scos trăgând de păr o femeie „frumoasă”, care era chiar soţia sa şi care ţipa sub ploaia de reproşuri şi lovituri. Cum tânărul proprietar al casei părea „sperios” şi „impasibil”, de Hell a fost nevoit să intervină pentru a opri „brutalitatea” preotului, care apoi a băut câteva pahare de ţuică „pentru a se consola”.
 
Satele moldave erau „destul de numeroase” în apropierea Măcinului, fiind locuite de un amestec de rase „foarte pitoresc”. De Hell explica prezenţa evreilor, cazacilor, ruşilor şi moldovenilor prin faptul că erau „atraşi” de dezvoltarea comercială a oraşului, ale cărui uliţe erau „înveselite” de „numeroase” magazine şi cântecele marinarilor greci.
 
Prezenţa evreilor în Dobrogea în secolul al XIX lea mai fusese menţionată şi de ofiţerul francez H. de Bearn (1828/CVII) şi capelanul anglican N. Burton (1837/CXVIII). Prezenţa ruşilor, în general, şi a cazacilor, în particular, în Dobrogea mai fusese semnalată şi de: , diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), generalul rus de origine estonă F. Berg (1826/CV), lt.-col rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829/CIX), capelanul anglican N. Burton (1837/CXVIII), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), ofiţerul maritim englez A. Slade (1838/CXXV), geograful francez A. Boue (1838/CXXIX), consulul prusian C. Kuch (1843/CXXXVI) şi croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII) şi jurnalistul francez X. Marmier (1846/CXLIII).
 
Prin Măcin trecuseră şi alţi călători străini în secolele XVII - XIX: clericul armean S. Lehaţi (1608/Călători XXII), probabil soldatul german J. Wilden (1611/XXIII), agentul comercial italian T. Alberti (1612 şi 1613/XXIV), călugărul rus V. Gagara (1637/XXVII), nobilul sol polonez W. Miaskowski (1640/XXVIII), probabil soldatul german N. Schmidt (1651/XXXIII), englezul R. Bargrave (1652/XXXIV), clericul creştin sirian Paul din Alep (1653/XXXVII), nobilul sol polonez F. Wysocki (1667/XXXIX), J. Tavernier (1677/XLII), nobilul sol polonez R. Leszczynski (1700/XLIV), diplomaţii maghiari curuţi M. Bay şi G. Papay (1705-1706/XLIX), diplomatul maghiar curut J. Papai (1710/XLVIII), iezuitul polonez F. Gosciecki (1712/LIV), nobilul sol polonez J. K. Mniszech (1756/LXI), nobilul sol polonez I. Podoski (1759/LXIII), iezuitul G. R. Boscovich (Ragusa; 1762/LXIV), diplomatul otoman Resmi Ahmed (1764/LXVI), nobilul sol polonez T. Alexandrovici (1766/LXVII), solul otoman Abdulkerim paşa (1776/LXXI), nobilul sol rus N. Repnin (1776/LXXII), diplomatul polonez J. Mikoscha (1780/LXXVI), contele francez de Langeron (1791/LXXXVIII), ofiţerul de marină englez W. Smith (1792/XC), diplomatul rus de origine germană J. von Struve (1794/XCII), contele francez de Langeron (1807;1809/CI), generalul rus de origine estonă F. Berg (1826/CV), lt. rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829/CIX), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), ieromonahul rus Partenie (1839/CXIX) şi prinţul prusian H. Pückler-Muskau (1839/CXXIII).
 
Alţi călători francezi care au străbătut Dobrogea în secolele XV-XIX: cavalerul burgund W. de Wavrin (1445/IV), baronul F. de Pavie (1585/XV), secretarul diplomatic de la Croix (1672/XL), J. Tavernier (1677/XLII), călugărul iezuit P. Avril (1689/XLIII), protestantul A. de la Motraye (1711/LIII.1; 1714/LIII.2), baronul F. de Tott (1769/LXVIII), contele d`Antraigues (1779/LXXIV), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), contele d`Hauterive (1785/LXXII), contele de Langeron (1790-1791/LXXXVIII), contele de Langeron (1807;1809/CII), contele de Lagarde (1813/CIII), ofiţerul H. de Béarn (1828/CVII), diplomatul L. de Beaujour (1817/CX), literatul A. Labatut (1837/CXX), negustorul J. Morot (1839/CXXIV), E. Thouvenel (1839/CXXVI), vicontele de Valon (1843/CXXXIX), vicontesa de Saint-Mars (1845/CXLI) şi jurnalistul X. Marmier (1846/CXLIII).

Surse foto: 

istoriiregasite.files.wordpress.com
www.balcanii.ro 
upload.wikimedia.org 
www.ziuaconstanta.ro
www.xplorio.ro
www.romanianmuseum.com 
www.primaria-cernavoda.ro
upload.wikimedia.org
www.edituramilitara.ro

Documentare:

Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Daniela Buşă, Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea, serie nouă, volumul IV, Bucureşti, 2007.
www.ziuaconstanta.ro
i.calameoassets.com
www.acad.ro
en.wikipedia.org
 
Despre Marius Teja
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar în prezent, lucrează la Radio Armănamea.

Citeşte şi: 

Colaborare ZIUA de Constanţa
Călătorie prin istoria dobrogeană cu Marius Teja
 
Călători străini prin Dobrogea (CXLIII) - Xavier Marmier (Franţa) (galerie foto)