Călători străini prin Dobrogea (LXXX) - André de Lafitte-Clavé (Franța) (galerie foto)

André de Lafitte-Clavé (1740 - 1794) provenea dintr-o familie a micii nobilimi. După absolvirea școlii de geniu cu gradul de locotenent în 1761, a servit în diverse unități din Franța. În perioada 1784 -1788 a făcut parte dintr-o echipă de ofițeri de marină trimisă regele Ludovic XVI în cadrul asistenței militare acordate aliatului otoman Abdul Hamid I. Pentru serviciile sale, ofițerul a fost decorat cu crucea „Saint Louis” și a fost înaintat maior.
 
În această perioadă, de Lafitte a explorat coasta otomană a Mării Negre, inclusiv litoralul Dobrogei, parte a eyalet (provincie) cu reședința în orașul dunărean Silistra (azi, în Bulgaria). În timpul călătoriei, el a ținut un jurnal cu titlul Journal d 'un voyage sur les côtes de la Mer Noire du 28 avril au 18 septembre. Apoi, ofițerul a folosit manuscrisul, păstrat la Inspectoratul Geniului din Paris, pentru diferite memorii oficiale. Fragmentul referitor la coasta dobrogeană a fost inclus în prezentarea lui Jacques Paviot la CNRS și apoi în articolul publicat în 1984 în „Bulgarian Historical Review”: Une reconnaissance militaire et nautique du rivage bulgare de la Mer Noire en 1784. Ediția Paviot a fost folosită de Institutul „N. Iorga” pentru traducerea românească din seria Călători străini despre Țările Române.
 
După ce a trecut de satul Balabanca (azi, pe coasta pontică a Ucrainei dintre Nistru și Dunăre), Lafitte a ajuns pe 28 iunie la Kili Bogasi (bogaz = „canal” în limba turcă) / brațul Chilia al Dunării. Între gura Chilia și gura Sulina, el a constatat că coasta „deși era nisipoasă, este acoperită cu arbori”. Lafitte arată că această gură era numită Sulina de greci și Sunne de turci, fiind „cea mai adâncă și cea mai cercetată” din Delta Dunării.
 
Kerlenghicul (corabie militară turcească) francezului a ancorat la Sulina, comunicând cu 3 lovituri de tun cu șalupa venită să le semnalizeze manevrele. El descrie pe larg zona localității, care era „un cătun” situat pe o fâșie de nisip de „5-6 stânjeni (10-12 m)”, compus din „cam 20 de case”, o moschee de scânduri și „niște feredele (băi) construite pe locul unui vechi edificiu”. Lafitte a observat că navele ancorau la „5-6 stânjeni” distanță de case și că în ziua sosirii sale se aflau acolo 12 vase, zilnic coborând pe Dunăre „un mare număr” de corăbii.
 
Deoarece malurile erau „foarte joase și foarte mlăștinoase” și favorizau apariția stufului și țânțarilor „foarte supărători”, francezul considera necesare construirea unor cheiuri. Mehmet aga, însoțitorul turc, l-a condus pe malul stâng la „rămășițele vechiului dig și ale farului” și la „vestigiile cazărmilor” dintr-un turn (kale) din timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, erodate de fluviu în ultimii trei ani. Fostul far de pe țărmul stâng nu era mai vechi de 25 de ani, adâncimea apei de „10 picioare (3,25 m)” permițând doar navelor mici să treacă pe acolo. Adâncimea la fostul dig era de „25 picioare (8 m)”, de aceea căpitanii de vase turcești ceruseră mereu la Constantinopol / Istanbul repararea construcției.
 
Cum Poarta Otomană decisese ca cheltuielile reconstrucției să fie suportate de domnul vasal al Țării Românești, ofițerul a întocmit o hartă a gurii Sulina. El era convins că digul „nu a fost ruinat decât prin nepăsarea turcilor, care nu repară niciodată nimic” și a constatat că „sunt atâtea vicii de construcție în lucrările făcute de turci”. Urgența lucrării a fost confirmată chiar la 29 iunie de evitarea la limită a naufragiului de către un vas „târât de curent”. Digul trebuia să aibă o lungime de „350 de stânjeni (700 m)” și să fie construit cu lemn, piatră și cărămidă, materiale care urmau să fie aduse pe Dunăre din Țara Românească. Pe malul drept funcționa un far, al cărui comandant a fost salutat cu trei lovituri de tun și a încasat o taxă de un țechin (monedă de aur venețiană) și trei piaștri (monedă de aur otomană), la plecarea din 30 iunie. Prin Sulina mai trecuseră și alți călători străini în secolul XVIII: căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), polonezul J. Mikoscha (1782/LXXVII), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII) și căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX).
 
Problema insectelor din Delta Dunării fusese semnalată și de alți călători străini: prizonierul italian G. Angiolello / sultanul Mehmed II (1476/V), clericul sirian ortodox Paul din Alep (1658/XXXVII) și cărturarul otoman Evlia Celebi (1657/XXXVIII.6.D).
 
De la Sulina la Sf. Gheorghe coasta era „joasă” și terenul „mlăștinos”, cu „câteva ridicături de nisip foarte mici”, dar și cu copaci. Pe țărm se observau „câteva pescării”, fiind vizibile bărcile staționate pe vremea rea. Sf. Gheorghe era „un sat destul de însemnat” cu „2 sau 3 luntre mici”.

 
De la Sf. Gheorghe la Kara Hirman coasta era tot „joasă” și cu „câțiva arbori”, prezența umană fiind semnalată de „mici cătunuri” și „biserici de pescari”. Localitatea, azi dispărută, era situată „departe de ultima gură a Dunării, cea mai spre sud” pe malul unui lac, identificat de istoricii de la „N. Iorga” cu lacul Sinoe. Kara Hirman era „un sat destul de mare”, apărat de „un castel” pătrat cu turnuri în colțuri. În timpul războiului, rușii aruncaseră în aer o parte a castelului, cazărmile și depozitele de cereale. Corabia și-a anunțat sosirea în port cu 3 lovituri de tun „după obicei”. Mehmet aga s-a întors cu știrea că localitatea era ocupată de rebelii lui Deli Mehmet, al cărui cartier general se afla la Küstenge / Constanța și se pregătea de confruntarea cu pașa din Ismail (port dunărean, azi în Ucraina). Răsculații nu i-au împiedicat însă să cumpere alimente din sat, cu următoarele prețuri: 1,5 parale (monedă divizionară otomană de argint) pentru 6 ouă, 7 parale pentru un pui și o para pentru o pâine. Aprovizionarea cu apă potabilă s-a făcut de la un puț situat la o distanță de „două ore de drum”.
 
În zonă se produceau „multe cereale”, francezul comparând cu această ocazie măsurile de greutate și prețurile. Astfel, chila de Constantinopol (28 kg) echivala cu 22 de ocale (1 oca = 1,25 kg), în timp ce chila de Dobrogea echivala cu 75 de ocale. De asemenea, ei au plătit aici 75 de parale pentru 3 chile de Constantinopol, în timp ce la Oceakov (port pontic turcesc, azi în Ucraina) achitaseră 3 piaștri (120 parale) pentru 4 chile de Constantinopol. Prin Kara Harman trecuseră și alți călători străini în secolele XVI – XVII: negustorul ragusan P. Giorgi (Dubrovnik; ante 1595/XVIII) și cărturarul otoman Evlia Celebi (1652/XXXVIII.5.G; 1657/XXXVIII.6.E).
 
Numele Dobrogea mai fusese folosit și de alți călători străini în secolele XVI-XVIII: cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), călugărul franciscan J. Arsengo (1581/XI), episcopul catolic P. Baksic (1640/XXX), agentul comercial englez R. Bargrave (1652/XXXIV), episcopul catolic bulgar F. Stanislavov (ante 1659/XXXVI), clericul creștin sirian Paul din Alep (1653 și 1658/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1652/XXXVIII.5.A; 1652/XXXVIII.5.C; 1652/XXXVIII.5.E; 1652/XXXVIII.5.F; 1656/XXXVIII.6.A; 1663/XXXVIII.3; 1667/XXXVIII.4), nobilul sol polonez I. Gninski (1677/XLI), iezuitul polonez F. Gosciecki (1712/LIV), nobilul sol polonez J. K. Mniszech (1756/LXI), diplomatul otoman Șehdi Osman (1758/LXII), nobilul sol polonez I. Podoski (1759/LXIII), nobilul sol polonez T. Alexandrovici (1766/LXVII), solul otoman Abdulkerim pașa (1776/LXXI) și diplomatul polonez K. Chrzanowski (1780/LXXVI).
 
Predecesori francezi ai lui de Lafitte care au străbătut Dobrogea în secolele XV-XVIII: cavalerul burgund W. de Wavrin (1445/IV), baronul F. de Pavie (1585/XV), secretarul diplomatic de la Croix (1672/XL), J. Tavernier (1677/XLII), călugărul iezuit P. Avril (1689/XLIII), protestantul A. de la Motraye (1711/LIII.1; 1714/LIII.2), baronul F. de Tott (1769/LXVIII) și contele d`Antraigues (1779/LXXIV).
 

Predecesorii lui de Lafitte care au tranzitat Dobrogea pe cale fluvio-maritimă în secolele XIV-XVIII: anonimul grec de la sfârșitul secolului XIV (Călători II), germanul J. Schiltberger (1425?1427/Călători III), cavalerul burgund W. de Wavrin (1445/Călători IV), negustorul englez J. Newberie (1582/Călători XII), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/Călători XIII), sclavul spaniol D. Galan (1595/Călători XIV), baronul francez F. de Pavie (1585/Călători XV), olandezul J. Van der Doris (1597/Călători XX), călugărul rus A. Suhanov (1651/Călători XXX), clericul creștin Paul din Alep (1653/XXXVII), starețul Leontie (1701/XLV), călugării ruși Macarie și Silvestru (1704/XLVII), diplomatul suedez de origine franceză A. de la Motraye (1714/LIII.2), călugării ruși Silvestru și Nicodim (1722/LVI), agentul comercial austriac de origine germană N. Kleemann (1768/LXIX), consulul britanic W. Eton (1777/LXXIII), căpitanul austriac G. Lauterer (1782/LXXV), polonezul J. Mikoscha (1782/LXXVII), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII) și căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX).

Surse foto:  

ro.wikipedia.org
2.bp.blogspot.com 
www.rapitori.ro 
blog.noviodunum.ro 
upload.wikimedia.org
images.okr.ro 
www.info-delta.ro 

Documentare: 

Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Paul Cernovodeanu, Călători străini despre Țările Române, volumul X / partea I, București, 2000. 
www.magazinistoric.ro 
www.anticariat-unu.ro 
clasapalatina.files.wordpress.com 
c8.alamy.com 
www.theisispress.org