Călători străini prin Dobrogea (XXXVII) - Paul din Alep (Siria) - galerie foto

 

Paul din Alep (1627-1669), pe numele laic arab, Bulos ibn az-Za`im, s-a născut într-o veche familie de preoţi ortodocşi melchiţi din marele oraş din nordul Siriei otomane. Tatăl său, preotul Yuhanna ibn az-Za`im, a fost mitropolit de Alep din 1635 şi, din 1647, patriarh al Antiohiei (azi, Antakya, în sudul Turciei), cu numele de Macarie III. Sub atenta îndrumare a părintelui său, Paul a primit o educaţie aleasă şi demnităţile religioase ca diacon (1642) şi arhidiacon (1647). În calitate de secretar al părintelui său, l-a însoţit în călătoriile de interes ecleziastic.
 
Deoarece patriarhia Antiohiei acumulase în timp mari datorii, Macarie III a profitat de invitaţia domnului moldovean Vasile Lupu (1632-1654) pentru a face o călătorie în ţările europene ortodoxe în scopul colectării de donaţii băneşti, în perioada 1652-1659. În cursul acestei lungi şi dificile călătorii, delegaţia patriarhală a trecut prin Dobrogea otomană, atât la dus, în 1653, cât şi la întors, în 1658.
Relatarea acestei călătorii de către Paul din Alep poartă titlul „Călătoria patriarhului Macarie din Alep”. Manuscrisul original în dialectul arab sirian nu a fost descoperit, dar sunt cunoscute nouă copii la Biblioteca Naţională din Paris, British Museum din Londra, Alep, Rusia (Ministerul de Externe din Moscova, Muzeul Asiatic din Petersburg - 2) şi Liban. Prima traducere a fost cea a lui F.C. Belfour, apărută la Londra în 1829-1836. În România, textul său a fost tradus de: M. Kogălniceanu (1841), B. P. Hasdeu (1865), M. Gaster (1881), Gh. Popescu-Ciocănel (1909-1910), Emilia Cioran (1900). Dar cea mai bună traducere este cea în franceză din 1927, datorată lui Vasile Radu, care a folosit trei manuscrise, dintre care cel din Paris este complet.

1653

Delegaţia patriarhală a plecat la 7 ianuarie 1653 din capitala otomană Constantinopol, cu intenţia a naviga pe coasta Mării Negre, a intra pe Dunăre şi a debarca apoi în Moldova. Predecesorii lui Paul din Alep care au folosit calea maritimo-fluvială pentru a vizita Dobrogea: anonimul grec de la sfârşitul secolului XIV (Călători II), germanul J. Schiltberger (1425?1427/Călători III), cavalerul burgund W. de Wavrin (1445/Călători IV), negustorul englez J. Newberie (1582/Călători XII), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/Călători XIII), sclavul spaniol D. Galan (1595/Călători XIV), baronul francez F. de Pavie (1585/Călători XV), olandezul J. Van der Doris (1597/Călători XX) şi călugărul rus A. Suhanov (1651/Călători XXX).
 
După ce au parcurs peste 300 de mile marine, la 9 ianuarie au ajuns în portul numit „Kostanza” în greacă şi „Kostendje” în turcă. După ce bagajele le-au fost controlate de vameşi, au rămas două zile în Constanţa, pentru a-şi reveni din „spaima trezită de frămîntarea valurilor atît de grozave încît pătrundeau pînă şi în corabie”. Navigaţia pe Marea Neagră era „foarte grea” din diverse cauze: cotituri, ocoluri, lipsa de adâncime şi piraţi. De altfel, călătorilor li s-au arătat în apropierea portului circa 120 de corăbii naufragiate cu mărfuri şi echipaje în timpul furtunii din 26 octombrie. Prin Constanţa au mai trecut: anonimul grec din secolul XIV (Călători II), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/XIII) şi negustorul italian P. Giorgi (ante 1595/XVIII).
 
Deşi ţărmurile Mării Negre aveau o lungime de circa 8.000 de mile, era o mare mai puţin întinsă decât Mediterana. Călătorul sirian observa că Marea Neagră se afla „într-o vale şi ţărmurile sale sînt dealuri înalte”, dar şi că „valurile sale nu se agită, ci rămîn înlăuntru”.

Prezentând regiunile de pe coasta mării din punctul de vedere al călătorului care naviga din sud spre nord, Paul din Alep arată că „la stînga noastră, era Turcia europeană, apoi Silistra şi Dobrogea, adică ţara în care ieşisem acum”.

Clericul arab creştin constată că populaţia Dobrogei este formată de tătari musulmani, fapt pe care îl explică prin expulzarea creştinilor de către sultanul cuceritor Mehmed I (1402-1421). Acest grup etnic, „care urăşte pe creştini”, era originar din provincia Karamania (azi, în centrul Turciei asiatice) şi „din ţara noastră” (probabil Siria).
 

Tătarii fuseseră colonizaţi în Dobrogea pentru „a apăra malurile Dunării împotriva duşmanilor creştini”, deoarece fluviul reprezenta hotarul Rumeliei (provinciile europene ale Imperiului Otoman). Casele locuitorilor de pe ţărmurile Dunării erau construite din lemn şi stuf. Prezenţa tătarilor în Dobrogea fusese amintită şi de cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/Călători X), probabil baronul francez F. de Pavie (1585/XV) şi episcopul catolic P. Baksic (1641/XXX).
 
Deşi iniţial doriseră să continue să navigheze şi cele 300 de mile marine de la Constanţa până  la gurile Dunării, călătorii sirieni şi-au schimbat planul de drum. Ei au închiriat cinci căruţe cu zece cămile bactriene cu două cocoaşe cu 400 de osmanini de aur (1 osmanin = 200 de aspri) şi o căruţă cu cal pentru patriarh. Existenţa cămilelor bactriene (originare din Asia centrală), care umblau neacoperite şi fără samar, fusese amintită şi de episcopul catolic P. Baksic (1641/Călători XXX).
 
Au plecat din Constanţa în ziua de 12 ianuarie, călătorind pe „terenuri joase, fără a vedea nici o piatră” şi dormind noaptea lângă vreun sat sau în cîmp deschis”. Pe 15 ianuarie au sosit în satul „Inglitsa”, situat în „mijlocul fluviului Dunărea” şi locuit de creştini bulgari. Satul a fost identificat de istoricii de la Institutul „N. Iorga” cu satul „Igliţa”, astăzi inclus în satul Turcoaia din nord-vestul judeţului Tulcea. Exista totuşi un drum pentru a se ajunge în acest sat, în care Paul a observat existenţa unei biserici şi a crucilor pe morminte şi pe marginea drumului. Locuitorii se ocupau cu creşterea porcilor. Pe la Igliţa a mai trecut şi englezul R. Bargrave (1652/XXXIV).
 
Au ajuns la 16 ianuarie în oraşul Măcin, unde constată existenţa a 420 de locuinţe ale bulgarilor creştini. Menţionarea bulgarilor creştini la Igliţa şi Măcin contrazice afirmaţia călătorului sirian creştin referitoare la alungarea creştinilor de către otomani în secolul XV. Prezenţa bulgarilor în Dobrogea (zona Babadag) fusese menţionată şi de episcopii catolici P. Baksic (1641/XXX) şi Filip Stanislavov (ante 1659/XXXVI). În această ultimă localitate dunăreană a Imperiului Otoman, inclusă în paşalâcul Silistrei, funcţionau un kadiu, termen turcesc pentru judecător, şi emin, termen turcesc pentru vameş. Pe la Măcin au mai trecut: clericul armean S. Lehaţi (1608/XXII), probabil soldatul german J. Wilden (1611/XXIII), agentul comercial italian T. Alberti (1612 şi 1613/XXIV), călugărul rus V. Gagara (1637/XXVII), nobilul sol polonez W. Miaskowski (1640/XXVIII), probabil soldatul german N. Schmidt (1651/XXXIII), englezul R. Bargrave (1652/XXXIV). A doua zi au închiriat o corabie şi au pornit spre portul moldovenesc Galaţi, unde au ajuns în aceeaşi zi. Membrii suitei au lopătat din greu în apa Dunării, crescută din cauza topirii gheţurilor, în urma traficului intens al căruţelor şi cailor.

1658

Pe drumul de întoarcere, solia patriarhală a ajuns la portul Galaţi, unde s-a îmbarcat, la 13 octombrie, pe o corabie comercială creştină care se întorcea cu orz la Sinope (nordul Turciei asiatice). Navigând pe Dunăre, au înfruntat „o furtună cumplită şi un vîrtej al vîntului” în zona râului numit de Paul de Alep „Balkofi” şi identificat de istoricii români cu zona inundabilă Balta.
 
Apoi au trecut prin dreptul cetăţii dobrogene Isaccea, Paul indicând că „pe dreapta noastră se afla provincia Rumelia”. Cetatea fusese ridicată de sultanul Osman II în timpul războiului împotriva Poloniei din 1621, când fusese construit şi un pod pentru trecerea Dunării, deoarece era mai îngustă în această zonă. Pentru comparaţie, în alte locuri fluviul avea „o mare lăţime” de patru-cinci mile. Călătorilor li s-a arătat „un loc, ca un golf sau un canal, situat între două dealuri”, unde erau vizibile urmele unei construcţii din piatră „despre care se spune” că a fost un pod. Pe la Isaccea au mai trecut: sultanul Soliman Magnificul (1538/Călători VI), negustorul englez J. Newberie (1582/XII), diplomatul englez H. Austell (1585/XIV), diacul rus T. Korobeinikov (1593/XVII), olandezul J. van der Doris (1597/XX) şi călugărul rus A. Suhanov (1651 /XXXI).

 
Înainte de a trece pe lângă portul Ismail (pe malul stâng, azi în Ucraina), este menţionat fortul „Ceatal” („bifurcare”, în lb. tc.) ca punct de ramificaţie a Dunării în trei braţe: Sf. Gheorghe, „Boghaz”, adică „strîmtoarea sau Sulina”, şi cel pe care navigau, adică Chilia.
 
Mai departe navigaţia s-a făcut „printr-un loc însemnat «cu pecetea» mâniei lui Dumnezeu”: „nişte cîmpii întinse, nişte mlaştini pustii, despre care se spune că sînt de netrecut din cauza marii mulţimi de ţînţari şi de muşte şi din pricina piraţilor care bîntuie cu bărcile lor”. Prezenţa piraţilor în Delta Dunării fusese semnalată şi de sclavul spaniol D. Galan (1595/Călători XIX).
Apoi, călătorii au observat cele 14 capcane cu care se prindeau morunii destinaţi sultanului, numite „talianuri”, de la cuvântul turcesc dalyan. Aceste taliane erau reconstruite în fiecare primăvară, deoarece dezgheţul violent al Dunării le distrugea. Atunci, localnicii tăiau, din munţii Isaccei, 12.000 de căpriori din lemn (un căprior = 1.000 de osmanini), cu care construiau aceste capcane ingenioase. În perioada septembrie-decembrie se prindeau zilnic până la 700 de moruni, cu greutate maximă de 200 de ocale,  care erau predaţi unui funcţionar special însărcinat. Acesta săra separat peştii de icre în butoaie, pe care le încărca în corăbiile ce veneau neîncetat din capitala imperială Constantinopol şi din „insule” (probabil insulele greceşti). Călătorii sirieni s-au bucurat şi ei de deliciile cărnii şi icrelor unui morun de 80 de ocale, cumpărat cu 4,5 guruşi de argint (un guruş sau gros = 80 de aspri de argint). Pescuitul morunilor pe Dunăre a mai fost menţionat de călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/XIII) şi de baronul francez F. de Pavie (1585/XV).
 
La finalul călătoriei pe Dunăre, cetatea Chiliei (pe malul stâng, azi, în Ucraina) avea o poziţie importantă în geografia Imperiului Otoman: „Aici este marginea Rumeliei şi a Dobrogei şi gura canalului «spre» Marea Neagră”.
 
După încă 18 mile, se ajungea „la binecunoscutul canal sau ieşire în Marea Neagră”, care „se numeşte Boghaz în toate limbile şi are o lărgime considerabilă”. Aici, 60-70 de corăbii aşteptau şi două luni vântul favorabil care să le ducă spre Mediterana. Corăbiile mici treceau fără probleme prin canal, dar cele mari aveau nevoie de ajutorul unui „tombaz”, o corabie locală mai mică care prelua din încărcătură până când cele mari traversau canalul. În pofida unei furtuni, când curentul Mării Negre a fost mai puternic decât cel al Dunării, corabia supraîncărcată a reuşit să iasă în mare. A străbătut cele 250 de mile până la „schela Cavarna” (vamă) în două zile şi o noapte, trecând pe lângă „Mangalia, Constanţa şi Caliacra”. Din cauza răului de mare, la cererea călătorilor, căpitanul a făcut escală o noapte şi o zi în Cavarna. Oraşul era situat pe un deal şi sirienii l-au vizitat pe preotul local.
 
Pe la Caliacra au mai trecut germanul J. Schiltberger (ante 1425?1427/Călători III) şi negustorul englez J. Newberie (1582/XII).
Pe la Mangalia au mai trecut: cavalerul burgund W. de Wavrin (1445/Călători IV) şi negustorul italian P. Giorgi (ante 1595/XVIII).
 
Cavarna şi Caliacra au făcut parte din regiunea sud-dobrogeană Cadrilater, care a aparţinut României de la al doilea război balcanic din 1913 până la tratatul bilateral din 1940, când a fost retrocedat Bulgariei.

Surse foto:

Timpul.md
Historymaps.ro/
Oglindadevest.ro/
Media.rtv.net
Romaniainterbelica.memoria.ro
Romanianmuseum.com
Romanialibera.ro

Documentare:

Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Maria Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Călători străini despre Țările Române, vol. VI, ed. Știinţifică, Bucureşti, 1976.