Călători străini prin Dobrogea (XXXVIII.5.B) - Evlia Celebi (Turcia) - galerie foto

 

Marele călător turc Evlia Celebi (1611-1684?) s-a născut în familia unui bijutier din capitala imperială Constantinopol / Istanbul şi se înrudea prin mama sa cu marele vizir Melek Ahmed paşa, care l-a sprijinit mult în activitatea sa. După ce studiază la şcoli ecleziastice, devine, în 1636, recitator al Coranului la Moscheea „Sf. Sofia” din capitala otomană Constatinopol. Aici este remarcat de sultanul Murad IV (1623-1640), devenind unul dintre sfetnicii acestuia. În seraiul sulatnului, Evlia cunoaşte o serie de demnitari şi cărturari ai Imperiului Otoman. Încă din 1630, începe să călătorească din pasiune în jurul Constantinopolului, iar în 1633-1635 îl însoţeşte pe sultan în campania împotriva Persiei şiite.
 
După câţiva ani, el primeşte slujba de spahiu (călăreţ) cu soldă şi însoţeşte diverşi demnitari în campaniile din Asia. După ce protectorul său, Melek-paşa, devine mare vizir, începe să călătorească şi în Rumelia, adică în provinciile europene ale imperiului, inclusiv Dobrogea, precum şi în Europa creştină (1651-1670). Aceste călătorii au fost ocazionate de campaniile armatelor turceşti împotriva Habsburgilor, cazacilor şi revoltelor Principatelor Române vasale. El a continuat să călătorească până în apropierea morţii sale, la o vârstă înaintată.
 
Opera lui Evlia Celebi, care se numeşte „Seyahatname” (Carte de călătorii), însumează 7.000 de pagini, structurate în zece volume. Lucrarea se bazează pe notele detaliate din orice domeniu luate în timpul călătoriilor şi pe surse scrise în diverse limbi: turcă, arabă, persană, greacă şi latină. Ediţia cea mai completă şi mai răspândită este cea publicată la Istanbul în zece volume, în perioada 1896-1938, deşi primele şase volume au fost afectate serios de cenzura sultanului Abdul Hamid II (1876-1909). Cu toate acestea, ediţia turcească a fost aleasă pentru a fi tradusă în româneşte de istoricii de la Institutul „N. Iorga”.
 
Volumul III este cel mai bogat în informaţii despre Dobrogea, fiind rezultatul călătoriei din 1651 în suita rudei şi protectorului său Melek Ahmed-paşa. Acesta fusese mazilit din funcţia de mare vizir şi numit în funcţia de valiu al eialetului / vilaietului („provincie”, în turcă) Silistra. Astfel, Evlia Celebi poate fi socotit, în ansamblu, călătorul din secolele XIV-XVII care a arătat cel mai mare interes Dobrogei prin numărul de pagini dedicate acestui subiect.
 
La începutul secolului XVII, sangeacul Silistra şi alte sangeacuri au fost detaşate din eialetul Rumelia şi au format eialetul Silistra, în scopul eficientizării apărării litoralului vestic al Mării Negre împotriva incursiunilor cazacilor. Pentru noul eialet de rang viziral, Evlia mai foloseşte şi numele cetăţii Oceakov (port la Marea Neagră, între Nistru şi Bug, azi, în Ucraina).
 
Plecând din Rusciuk, Melek paşa s-a deplasat de-a lungul Dunării spre est şi a ajuns în „satul Arabadjilar, în ţinutul Silistrei”. De aici a mers la Silistra, unde a ajuns „în luna zilka`de” (16 X - 14 XI), fiind întâmpinat de localnici.
 
În capitolul „Descrierea oraşului Dar-i-Gazynian, adică a cetăţii Silistra, zidul credinţei”, Evlia oferă informaţii detaliate de spre capitala eialetului, a cărui traducere românească este „Poarta (reşedinţa) luptătorilor pentru credinţă (gazi-ilor)”

 
Cărturarul otoman oferă o perspectivă istorică a Silistrei, amintind că „primul ei cuceritor” a fost sultanul Baiazid I Ilderim (Fulgerul) în anul islamic 794, adică anii creştini 29 XI 1391 - 16 XI 1392. Locuitorii numeau oraşul „Dar-i-Eflak / Poarta Țării Româneşti”, deoarece, împreună cu Rusciukul, apărau Dunărea îngheţată, pe care „ghiaurii valahi şi moldoveni ar fi putut să atace, «ajungînd» în două zile pînă la Adrianopol” (azi, Edirne, în Turcia europeană). Apoi, Soliman I Magnificul (1520-1566)  a decis ca Silistra să fie reşedinţa eialetului Oceakov, dar deoarece fusese despărţită mai târziu de eialetul Rumelia (provinciile europene), era lipsită de funcţionarii aferenţi: defterdari de vistierie şi de timaruri (feude), intendenţi de condici şi de ceauşi, chehaia (şef) de condici şi de ceauşi (curieri) şi diac de ceauşi.
 
Eialetul Silistra era compus din opt sangeacuri (sandjak = „steag”, în turcă), dintre care sangeacul Silistra, ce includea Dobrogea, era sangeacul de reşedinţă al paşei. Aici, cărturarul otoman aminteşte două sangeacuri care „erau stăpînite prin arendare”: Moldova şi Țara Românească. Datoria lor de „ţări ghiaure” era să plătească anual „huzmet” (tribut) şi să participe, alături de paşa de Silistra, la expediţii cu 3.000 de soldaţi destinaţi serviciilor auxiliare ale armatei otomane.
 
Sangeacul Silistra era format din 12 voievodalîk-uri, ale căror venituri (hass) erau destinate sultanului: Babadag cu şase pungi, iar următoarele cu 300 de aspri de argint otomani: Karasu (Medgidia), Dobrogea, Deliorman („Pădurea nebună” = Ludogorie, în NE Bulgariei), Hadjioglu Pazari (Bazargic = Dobrici, în NE Bulgariei), Eski-Djuma (la V de Șumla, în NE Bulgariei), Provadia (NE Bulgariei), Aidos (Aitos, pe litoralul Bulgariei, între Varna şi Burgas), Karinat (Karînabad = Karnobat, în E Bulgariei, la S de Varna) şi Silistra.
 
Cetatea Silistrei era o „fortăreaţă trainică”, fiind construită în „formă curbată” pe malul Dunării, având o circumferinţă de „770 de paşi de marinari, ceea ce, după paşii obişnuiţi, face o mie de paşi”. Zidul cetăţii era realizat din pietre cioplite „mari şi rezistente” şi cuprindea 11 „turnuri trainice”, 500 de creneluri şi găuri pe două nivele pentru tragere. În faţa zidului se afla un şanţ „curbat, larg vast şi adînc”. Fortăreaţa era prevăzută cu două porţi, una mică spre fluviu şi una mare pe uscat, care se deschidea cu un pod de scînduri peste şanţ, ridicat noaptea cu lanţuri. Astfel, „Cetatea rămîne în Dunăre ca o insulă...”
 

Cetatea mai era prevăzută cu un turn central, un turn pentru muniţii, un hambar pentru provizii şi 20 de case pentru soldaţi. Garnizoana era formată din „mulţi ostaşi şi tunari”, artileria fiind constituită din 40 de tunuri mari şi mici. Când fluviul îngheţa, santinela de noapte striga „Allah e unic!”, deoarece „îi cuprindea teama, întrucît aici este serhat (graniţa), iar în partea cealaltă a Dunării se afla ţara ghiaurilor valahi”.
 
Evlia Celebi a observat scene de viaţă cotidiană interesante pe Dunărea îngheţată de „şase-şapte palme”, iar uneori chiar „de zece palme”. Astfel, se aduceau cu „mii de sănii trase de bivoli” alimente şi băuturi din Moldova şi Țara Românească. Apoi, se punea pe gheaţă pământ şi se făceau focuri la care se frigea o oaie sau o vacă. De asemenea, „multe mii de oameni destoinici din Silistra” ridicau corturi pe gheaţă şi petreceau cu meterhane (orchestra paşei). Tinerii se dădeau pe gheaţă pe distanţe mari cu papuci sau saboţi şi cu bastoane în mână. Dacă marea sărbătoare a Bairamului se celebra iarna, se instalau şi „leagăne mari, în care se dau toţi îndrăgostiţii”. Unii petrecăreţi se întreceau în ridicarea din viteză a unei monede de pe gheaţă sau săreau peste trupul altuia ce era întins pe gheaţă sau se deplasau pe gheaţă „pe distanţa a cinci-şase popasuri” cu greutate în spinare, cu câte un os de vită sub talpă şi cu un băţ în mână. Alţii cântau din vioară în timp ce mergeau sau dansau ca mevlevi (dervişii rotitori) sau trăgeau cu puşca ori fumau în timp ce se dădeau pe gheaţă în grupuri de doi-trei.
 
Totuşi, aveau loc şi evenimente nefericite, soldate cu victime, deoarece existau şi locuri unde gheaţa era subţire, şi acolo săniile se scufundau. Anotimpul friguros nu îi împiedica pe pescari să-şi practice meseria. Unii făceau copci în gheaţă pentru a prinde moruni şi nisetri de „până la o sută de ocale” (1 oca = 1,2 kg), în timp ce „numărul varietăţilor celorlalţi peşti numai Allah îl ştie”. Bucăţile de gheaţă erau păstrate până la vară, când erau puse în „compoturi de vişine cristaline ca oglinda de Murano” (Veneţia). Călătorul otoman concluziona că Silistra are „voinici iuţi ca veninul şi curajoşi”, care „nu se tem de frigul iernii”.
 
În afara oraşului, Evlia a observat resturile unei cetăţi din vremea lui Osman II (1618-1622), care avusese şapte porţi şi o circumferinţă de „10.060 paşi repezi”. Pe pajiştile din această zonă se adunau seara localnicii pentru a-şi petrece timpul cu „felurite distracţii”.
 
Oraşul Silistra avea zece mahalle (cartiere) locuite de creştini, una de evrei, iar celelalte de musulmani, dintre care cele mai importante erau: Zulfikar aga, Akkuyu (Fântâna albă), Istanbul, Daragac (Spânzurătoarea), Rugăciunile, Tribunalul, Paşa, Târgul, Haradji (Tributarii), Brutarii, Canacki (Olarii), Derviş efendi, Zankoc Hasan aga, Kurşunlu (Moscheea plumbuită). Dacă imobilele creştine erau acoperite cu şindrilă, celelalte erau acoperite cu ţigle sau cu altceva, ţiglele (olanele) apărând în descrierile lui Evlia ca un material de înaltă calitate al epocii.
 
În oraş existau 11 saray (serai), cel mai important fiind cel al vizirului, aşezat lângă poarta fluvială. Cărturarul turc l-a găsit incomparabil cu cele din Buda şi Bosnia, fiind „scund, construit simplu” din scânduri. Era compus dintr-o curte mare, un mic divanhane (sală de reuniune), 70 de camere pentru slujitori şi o „baie simplă”, toate odăile având sobe şi toate clădirile fiind acoperite cu ţigle. Celelalte seraiuri erau „construcţii frumoase” şi acoperite cu olane, purtând numele notabililor care le construiseră: Kadi (judecător) efendi, Paşazade, Surmelizade, Hasan aga Bostangi (garda sultanului), Manav Ahmed aga, Zankoc Hasan aga, Baldjizadeler.
 
Cea mai importantă geamie era Kurşunlu, construită de Sinan-paşa, care îndeplinise aici 20 de ani funcţia de valiu (de cinci ori mare vizir în perioada 1580-1596). Lăcaşul de cult era construit „după model vechi”, cu „o cupolă mare”, minber (amvon pentru predica de vineri), mihrab (altar orientat spre Mecca) şi makfil (locul femeilor sau al sultanului). Dat fiind că dăduse şi numele cartierului, această geamie avea „un număr mare de enoriaşi”. În fiecare geamie şi în medrese (şcoli religioase) se ţineau lecţii publice, existând şi 40 de şcoli „pentru copiii mici”.
 
Existau 48 de băi în locuinţe şi trei băi publice. Dintre acestea, cea construită de Sinan-paşa se afla lângă geamia Kurşunlu, iar cea ridicată de Iskender-paşa era situată lângă seraiul paşei şi avea „o construcţie bună şi un aspect foarte plăcut”.
 
Oraşul era dotat cu zece cişmele cu apă curgătoare, deoarece, deşi oraşul dunărean nu resimţea această nevoie, „binefăcătorii le-au făcut pentru uşurinţă”. Cele mai importante cişmele erau cele de la: Akkapu, Saradjhane, bazar, Kurşunlu şi Kuru. Existau, de asemenea, 20 de fântâni, de unde, vara, era distribuită localnicilor apă cu gheaţa din Dunăre ce fusese depozitată iarna.
 
Călătorii obişnuiţi erau găzduiţi în două hanuri, cu câte două porţi, cele mici fiind permanent deschise. Hanul mic fusese construit „în chip trainic şi frumos” în centrul oraşului de către protectorul lui Evlia, iar hanul mare era al intendentului.
 
Bazarul avea 800 de dughene şi avea porţi cu lanţuri ce împiedicau intrarea călăreţilor. Pe aleea principală se aflau „o sută de prăvălii frumoase, toate fiind acoperite de olane roşii ca rubinul”.
 
Evlia face o menţiune specială pentru Saradjhane (bazarul şelarilor), deoarece era „pomana” lui Melek paşa. Cuprindea 80 de prăvălii acoperite cu olane, care formau „un tîrg curat şi frumos împodobit”. Evlia foloseşte şi denumirea de „giuvaergii” pentru şelari, pentru a sublinia, probabil, că ei lucrau şei şi harnaşamente „împodobite”. În acest bazar erau şi parfumerii şi ateliere ale blănarilor, deoarece „aici iarna e aspră”.
 
Tot Melek-paşa introdusese în Silistra caldarâmul, deoarece primăvara „la Silistra se face mare noroi, încît se îneacă în tină neagră pînă şi elefantul-mamut”. În arhiva locală, fusese înregistrată curăţenia făcută de fostul valiu Kodja Kenan paşa, care scosese din oraş 87.000 de butoaie cu noroi. Evlia a constatat că noua tehnologie era „o binefacere minunată”, deoarece, vara şi iarna, în oraş „se face târg mare, unde se strâng mii de harabale şi se formează o adevărată mare de oameni”.
Construcţiile de binefacere din Silistra l-au costat pe Melek-paşa 20 de pungi. Existau şi „foarte multe bazaruri de pescari” care exportau peşti „în toată Europa”.
 
Alimentele cele mai „renumite” erau pâinea albă, kîvîrdjîk (carne de oaie) şi carnea de vacă. Mai sunt menţionate: gulia (napul), peşti de Dunăre ca morunul, nisetrul şi crapul, şi fructe ca vişinele, cireşele şi „struguri zemoşi”. Băuturile savurate de localnici erau siropul de miere „foarte zaharos” şi braga din mei alb. Aceasta era folosită în de obicei ca purgativ, dar săracii o consumau cu bucăţi de pâine.
 
Orăşenii erau „de statură mijlocie, sănătoşi la corp, darnici la mînă şi veseli”, majoritatea lor fiind negustori din Țările Române. „Ayanii” (notabilii) se îmbrăcau cu „ţesături alese şi cu stofe simple”, în timp ce „săracii cu stare mijlocie” purtau blănuri căptuşite în exterior cu pânze divers colorate şi căciuli tătăreşti. Ostaşii localnici erau „neamuri tătăreşti” şi participau la expediţiile tătarilor, călărind, ca şi aceştia, pe cai înşeuaţi. Primii aşezaţi în zonă au fost soldaţi ai lui Suleiman, fiul sultanului Orhan (1326-1359). Apoi, sultanul Baiazid I (1389-1402) i-a colonizat pe tătari, iar din căsătoriile acestora cu bulgăroaice, valahe şi moldovence au rezultat „neamurile dobrogene” sau citaki. Femeile lor aveau „capul lat”, purtau ferece (văl) albă din stofă şi erau „foarte cinstite şi foarte bine educate”, existând „foarte mulţi oameni blînzi, drepţi, cumsecade şi prietenoşi”. Silistra fiind „un oraş bogat”, localnicii puteau arăta „mult respect” oaspeţilor, pe care îi invitau la masă. „Toţi locuitorii” erau de rit sunni şi „îşi îndeplinesc continuu slujbele religioase”. Evlia a observat că, deşi iernile erau „cumplite”, „toţi locuitorii sînt sănătoşi”.
 
„O insulă demnă de vizitat” era Insula de Pastramă, unde anual erau tăiate 70.000-80.000 de vite. În timpul sezonului, din carnea lor se făcea păstramă, care era cumpărată de „mii de negustori de pastramă” şi o vindeau cu „sute de mii de poveri” în Rumelia, Arabia şi Europa. Grăsimea era topită în „sute de cazane” şi era amestecată apoi cu unt, iar în altă parte se produceau lumânări.
 
O altă activitate economică importantă era pescuitul cu o uriaşă instalaţie din lemn numită dalyan (talian), aşezată transversal pe fluviu şi care permitea trecerea corăbiilor printr-o portiţă. La începutul primăverii, când se topea gheaţa, un intendent de la Sublima Poartă închiria pescuitul în fluviu pentru „77 de poveri de aspri” (1 povară = 100.000 de aspri). Apoi, mai plătea paşei de Silistra zece pungi pentru „înregistrare” şi 20 pentru cheltuieli. Materialul capcanei era format din stâlpi de brad, stejar şi carpen de 80 de arşini (1 arşin = 0,68 m), tăiaţi în pădurile de la Galaţi. Forţa de muncă era constituită din 2.000 de oameni conduşi de „multe sute de negustori meşteri”. Intendentul avea în subordine 100 - 200 de lucrători şi locuia permanent în „seraiul” construit acolo.
 
Evlia şi-a exprimat uimirea în scris: „E ceva care nu poate fi descris şi explicat, dacă nu este văzut de aproape cu ochii”. Erau vizaţi peştii care veneau pe cursul Dunării să-şi depună icrele la vărsarea în Marea Neagră, adică morunii şi nisetrii, care erau „specifici pentru Dunăre”. Morunii mari măsurau opt-nouă arşini şi cântăreau cinci-zece kantar (1 kantar = 30 kg). Negustorii îi cumpărau de la intendent cu una-două pungi şi îi dădeau măcelarilor de peşte să le scoată icrele şi cleiul alb şi să-i săreze în butoaie de miere. Apoi îi exportau cu haraba (căruţă) sau corăbiile în Polonia, Rusia, pe fluviul Don, Kirghizia, Danemarca şi Franţa. Intendenţii lucrau şi opt luni la talian, dar doar unii dintre ei reuşeau să scoată profit, până la 70.000-80.000 guruşi (groşi) de argint, „fiindcă aceasta era o bogăţie care atîrna de noroc”. Cei care dădeau faliment erau închişi şi plăteau din averea lor, deoarece erau responsabili cu plata soldelor militarilor şi ale funcţionarilor din cetăţile de pe Dunăre.
 
În văile de la Silistra erau multe mori de apă, dar „ca morile de făină de pe Dunăre nu există altele pe nici o apă”. Baza celor 70-80 de mori era formată de două corăbii fluviale prinse între ele cu grinzi mari şi fixate cu un coş mare plin cu piatră coborât la fund cu o funie „groasă, cît corpul omului”. În timpul iernii, pentru a preveni coliziunea cu gheţurile, funia era tăiată şi moara era dusă la un ţărm adăpostit. Între corăbii erau aşezate cutii din scânduri groase, legate de roţi dinţate mari aflate pe corabia mare şi care se învîrteau cu „atîta iuţeală, încît omul nu le poate urmări”. În roata cea mare se afla „o piatră mare, care putea fi trasă abia cu trei perechi de bivoli”. O moară lucra non-stop, producând zilnic „50 de chile de Silistra de făină” (1 chilă = 25 l). Instalaţia era deservită de două-trei familii, care locuiau acolo. Locuinţele erau acoperite cu scânduri, ca hanurile, şi aveau multe încăperi, ferestre şi coşuri şi chiar şi cuptoare, unde se produceau pâini şi plăcinte. Venitul anual adus de o astfel de moară era de cinci pungi şi era mai mare chiar decât al unui zeamet, feudă cu venit anual între 20.000 şi 100.000 de aspri. Câştigul produs de o moară fluvială reprezenta majoritatea veniturilor unui aian din Silistra.
 
Silistra a aparţinut regiunii sud-dobrogene Cadrilater, care a aparţinut României între al doilea război balcanic din 1913 şi tratatul bilateral din 1940, când a fost retrocedată Bulgariei.

Surse foto

Wikimedia.org
Istorie-pe-scurt.ro
Tribuna.ro
Romanianmuseum.com
Dragusanul.ro
Calatoriifestinalente.files.wordpress.com
Sacredspiritmusicsite.com
Restaurantedelux.ro
Romaniainterbelica.memoria.ro
Retete.unica.ro
Info-delta.ro
Smartroofs.ro
Storage0.dms.mpinteractiv.ro
Ciclist.files.wordpress.com
Trilulilu.ro
Turkishhammams.com
Carrefour-online.ro
Adevarul.ro
Bucataras.ro
Romanialibera.ro
Cluj.travel
Twimg.com
Archive.org

Documentare:

Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Mustafa Ali Mehmet, Călători străini despre Țările Române, vol. VI, ed. Știinţifică, Bucureşti, 1976.
Magazinistoric.ro