#CiteşteDobrogea Comunităţi etnice stabilite în Dobrogea şi la Medgidia. Tătarii (II) (galerie foto)

Vatanima hasret oldim/ Mi-e dor de poporul meu
 Ey güzel Kirim/ Mi-e dor de frumoasa mea Crimee
 
       
Migraţia consistentă a tătarilor s-a realizat în două valuri şi anume: cel din 1783, după integrarea Crimeii Imperiului ţarist şi după 1856, odată cu înfrângerea Rusiei ţariste în Războiul Crimeii (1853-1856).  
 
Din Crimeea au fost colonizaţi la 1856, după războiul ruso-turc, circa 12.000 de tătari, într-un prim val, aici stabilindu-se circa 20.000 de tătari. Erau păstori nomazi, locuind în colibe sau case mici, înalte de doi metri, construite din gard cu nuiele, lipite cu bălegar de vacă. Acoperişurile erau din stuf sau pământ. În Crimeea, tătarii aveau numeroase turme de oi şi cirezi de vite, afişând o situaţie materială prosperă. În Medgidia, populaţia turcă locuia la un loc cu cea tătară, formând întotdeauna mahalale (cartiere) distincte.
 

 
La stabilirea în oraş au primit un bou, pentru fiecare casă. Erau diferiţi de restul locuitorilor, pentru că unii dintre tătari purtau cercel de argint în nas. Numărul lor îl depăşea pe cel al turcilor din oraş. Se ocupau cu  agricultura, solul pe care cultivau producând mult grâu, secară şi orz. Aproape toate casele aveau cuptoare pentru fabricarea pâinii.
 
Un conducător al tătarilor implicat în procesul colonizării a fost Sayd Mârza Paşa, ce deţinea funcţia de guvernator al Dobrogei şi Bulgariei de NE, fiind apreciat de toţi locuitorii provinciei. Pe cheltuială proprie paşa a construit moschei, şcoli, fântâni, poduri şi cişmele. La conacul său de lângă Rasova este consemnat faptul că în camera oaspeţilor se aflau agăţate pe perete mai multe „pungi din lână”, care conţineau corespondenţa paşei. Acesta era considerat de Ion Ionescu de la Brad ca fiind un „tătar plugar, bogat în turme şi herghelii, care a trăit în Dobrogea, pe care o cunoaşte şi o iubeşte”.
 
De asemenea, a adus pentru aclimatizare capre de Agora, oi merinos, oi cu coada lată, armăsari, tauri, precum şi cai necesari armatei otomane. Aprecierile lui Bossuet, potrivit cărora „în Turcia mori, Turcia a murit!”, nu erau valabile în cazul Dobrogei, datorită guvernatorului său întreprinzător. Acesta era un „exersant industrial”, cunoscător al oamenilor, cultivând pământul cu drag şi obţinând două recolte anuale. Era adeptul toleranţei religioase, contribuind la ridicarea unor lăcaşuri de cult, atât pentru musulmani, cât şi pentru creştini. A încurajat transhumanţa, pentru că era aducătoare de venituri şi a oferit sprijin refugiaţilor.

 
Colonizarea celor 12.000 de tătari la Medgidia, în noul oraş clădit în onoarea sultanului Abdul Medgid, a fost monitorizată de Sayd Paşa, secondat de khanul Amurxa Bey, la mijlocul veacului al XIX-lea.
 
Tătarii originari din Gözleve şi Kerş se vor stabili la Karasu-Mecidiye, ce se va transforma într-o adevărată capitală politică, economică, spirituală şi culturală a tătarilor dobrogeni. Numărul lor va fi majorat ulterior la 20.000 de suflete, dând oraşului un suflu nou. Un conducător al acestora a fost şi Abdul Veli Efendi, devenit caimacam al Medgidiei. Acesta raporta autorităţilor otomane că o mare parte a populaţiei din Crimeea se pregătea să se instaleze la Medgidia, apreciind numărul acestora la 30.000 de suflete. Constata că pământul se împuţina, iar oraşul şi zonele învecinate mai puteau oferi găzduire doar pentru 5.000 de imigranţi. În aceste condiţii, mulţi tătari se vor ocupa cu activităţi comerciale. Femeile tătare se vor implica în aceste activităţi, fiind elegante, plăcute la vedere, purtând cercei de argint în nas şi impunând respectul membrilor comunităţii.
 
Până în toamna anului 1856 se luase hotărârea de a se construi 3.100 de case cu câte două camere pentru imigranţii sosiţi din Crimeea. Aceste case au fost construite de localnici, plătiţi din vistieria centrală cu 500 de kuruşi pentru fiecare imobil în parte. Costul unei case era de aproximativ 2.800 de kuruşi. Aceste cheltuieli au fost suportate de autorităţile otomane, reprezentând un efort financiar serios pentru vistieria statului otoman.
 
Până la aceeaşi dată, guvernul otoman construise trei clădiri publice, acestea fiind casa guvernamentală (hukumet Konagi), tribunalul (mahkeme) şi închisoarea (hapistane). Costul final al lucrărilor a fost de 52.444 de kuruşi, depăşind suma preconizată iniţial de 38.127 de kuruşi.
 

Imigranţii au primit case gratuit, au fost scutiţi de serviciul militar timp de 20 de ani şi de celelalte taxe, inclusiv zeciuiala pe o perioadă de 10 ani. S-a primit o alocaţie zilnică de 2.800 de kuruşi pentru adulţi şi de un kuruş pentru copii, necesari pentru achiziţionarea hranei. Fiecare familie primea seminţe pentru loturile repartizate şi câte o pereche de boi, pentru a putea lucra terenurile, dar şi pentru transport.
        
În anul 1876, Medgidia avea o populaţie de 7.000 de locuitori, care va fi în scădere în timpul evenimentelor din 1877-1878, ajungând la 3.000 de suflete.
 
În anul 1876, oraşul avea 781 de familii cu 2.624 de locuitori, toţi musulmani, iar populaţia era redusă numeric deoarece se refugiase în timpul războiului ruso-turc, zona centrală a provinciei având aspectul unei adevărate stepe. 
 
Baronul d' Hogguer, ce-şi tipărise jurnalul după călătoria din 1876, aprecia că oraşul îşi pierduse un sfert din populaţie. Ne îndoim de veridicitatea afirmaţiei potrivit căreia oraşul era locuit numai de musulmani. Cu siguranţă exista şi un important segment al populaţiei româneşti.
 
Odată cu tătarii din Crimeea a sosit şi grupul sengenesi (ţiganii tătarilor), care va fi cu timpul asimilat de primii. Un număr însemnat al noilor veniţi a dispărut datorită paludismului existent pe Valea Kara-Su, oboselii acumulate pe drum şi a neadaptării la noul mediu.
 
Viscovich oferă cifra de 60.000 de emigranţi, dintre care jumătate ar fi murit din cauza bolilor, guvernul otoman preocupându-se de aducerea unor doctori. La Medgidia, centrul era ocupat de vechii tătari, în timp ce noii veniţi ocupau periferia târgului. Se ocupau cu agricultura, creşterea animalelor, în special a cailor, oilor, vitelor, dar şi a cămilelor, precum şi cu transportul mărfurilor pe litoral şi în interiorul provinciei. Noii veniţi au acaparat micul comerţ de piaţă, dându-şi seama că acesta le poate aduce beneficii, în condiţiile existenţei renumitului târg al Panairului.
  
Casele lor erau scunde, realizate din „cărpici” (chirpici), unele acoperite cu paie, altele având acoperişul din pământ bătătorit, spoite cu pământ galben, unele chiar şi pe acoperiş. Nu aveau ogrăzi, fiind lipsite de vegetaţie arborescentă.
  
Tătarii erau amabili şi ospitalieri, primindu-şi musafirii în camera cea bună, plină de sofale şi măsuţe scunde, cu pereţii acoperiţi până în tavan cu ştergare, prosoape, batiste şi covoare lucrate şi cusute manual de gospodina casei.
       
Ei consumau carne de cal, preluând de la turci şi pilaful. Mai consumau pâine de orz, carne de oaie, cafea, tutun şi „fac uz de opiu, dar nu am văzut vreun beutor de acest narcotic”.
       
Referindu-se la condiţiile de locuit ale tătarilor, M.D. Ionescu-Dobrogeanu preciza că  „tătarul îşi construieşte casa şubred, locuinţa-i este miserabilă, mică în raport cu numărul sufletelor ce o locuiesc, fereastra e mică şi nu se deschide niciodată. Sobele se deschid afară; musulmanii întrebuinţează mangalul, izvor bogat de acid carbonic, mai întrebuinţează tezic, care prin fumul ce răspândeşte umple locuinţa de infecţie. Tavanul caselor e foarte jos, păturile lipsesc sau sunt înlocuite cu rogojini aşternute pe jos, pe care se culcă amestecaţi cu păsările şi animalele adeseori”.
 
Colonizarea tătarilor a fost posibilă datorită persecuţiilor la care erau supuşi în Rusia şi datorită aplicării de către autorităţile ţariste a unui tratament discriminatoriu, ce ducea la pierderea proprietăţilor şi la imposibilitatea de a practica religia şi educaţia musulmană.
 
După doi ani, Paşa a realizat un raport asupra provinciei şi a situaţiei tătarilor către marele vizir, pe care-l informa despre situaţia din provincie: „Dobrogea prezintă caracterul unei stepe. Populaţia musulmană e formată din turci, tătari şi circasieni, alături de români, găgăuzi şi lipoveni, mai sunt şi bulgari”.
 
Au fost întemeiate tribunale mahomedane numite cadiate şi muftiate, iar după 1839 prin cartea Gül-Khāne, toţi supuşii otomani, aparţinând oricărei etnii şi religii, erau egali în drepturi şi supuşi aceluiaşi impozit, nemaiexistând ocrotiţi (dhimmi). Acest lucru reprezintă un element de noutate introdus în provinciile Imperiului prin Epoca Tanzimatelor (Regulamentelor), consfinţind ruptura de Legea musulmană tradiţională.
 
După declanşarea războiului ruso-turc din anul 1877, locul lui Sayd Paşa a fost luat de Fahri Bey, care nu va putea să-şi exercite funcţia, deoarece războiul pierdut de otomani va scoate Dobrogea de sub autoritatea acestora.
 
Putem conchide că în Dobrogea aveau să convieţuiască români, turci, tătari, bulgari, germani, greci, armeni, evrei ş.a., putând fi considerată un „amalgam al neamurilor“, un adevărat „creuzet al etniilor“, în care au interacţionat şi au convieţuit fără conflicte şi prejudecăţi.
 
Surse bibliografice
 
S.J.A.N.C,  în prefaţa Fondului Prefecturii Constanţa, nr. 140, inventar 149;
Olympe Andonard, L'Orient et ses peuplades, în A.D., IV, 1923;
Stoica Lascu, Călători străini despre turco-tătarii din Dobrogea (sec. XVIII-XIX), în vol. Originea tătarilor, coordonator Tahsin Gemil, Editura Kriterion, Bucureşti, 1997;
Nicolina Ursu, Turco-tătarii dobrogeni în recensăminte şi statistici româneşti (1878-1916), în vol. Originea tătarilor, coordonator Tahsin Gemil, Editura Kriterion, Bucureşti, 1997;
Copacius Junior, Importanţa strategică a Dobrogei, în Arh. D., I, Tipografia Jokey Club Ion C. Văcărescu, 1916;
Ion Ionescu de la Brad, Opere, II, Imprimeriile Curentul S.A, Bucureşti, 1943;
Tudor Mateescu, Arhivele din Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în R.A., 1-2, 1974;
Adrian Ilie, Dregători otomani de origine tătară în Dobrogea şi aportul lor la dezvoltarea aşezărilor de pe Valea Kara-su, în vol. Moştenirea istorică a tătarilor, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013;
Idem, Sayd Mârza Paşa-tătarul care a dezvoltat Dobrogea, în Qaradeniz, iunie-iulie 2015;
Idem, Comunităţile turcă şi tătară din Medgidia, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2014;
Idem, Medgidia. Istoria oraşului de la 1918 până în prezent, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2012;
Adina Berciu –Drăghicescu, Tătarii din Dobrogea la mijlocul secolului al XIX- lea în opera lui Ion Ionescu de la Brad, în vol. Originea tătarilor, coordonator Tahsin Gemil, Editura Kriterion, Bucureşti, 1997;
Florin Stan, Incursiune în istoria comunităţilor etnice dobrogene , în vol. Dobrogea.1878-2008, coordonator Valentin Ciorbea, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008;
Valentin Ciorbea, Informaţii despre tătari în opera lui Marin Ionescu –Dobrogianu, în vol. Tătarii în istoria românilor, II, 2005;
Nicolae Ciachir, Războiul pentru independenţa României în context european, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977;
Tudor Mateescu, Date privind situaţia românilor şi a altor creştini din Dobrogea în ajunul şi în timpul războiului pentru independenţă, în R. A., 2, 1993;
***La Dobrogea d'hier et celle d'anjourd'hui, în volumul La Dobrogea Roumaine, 1919;
M.D.Ionescu-Dobrogeanu, Dobrogea în pragul veacului XX, Bucureşti, 1904;
N. Sadoveanu, Dobrogea d'hier et celle d'anjourd'hui, în volumul La Dobrogea Roumaine, f.a.;
Laura Stancu, Mărturii documentare din Arhiva C.N.S.A.S. privind comunitatea turco-tătară din Dobrogea, în vol. Dobrogea – model de convieţuire multietnică şi multiculturală, coordonator Virgil Coman, Editura Muntenia, Constanţa, 2008;
André Miquel, Islamul şi civilizaţia sa, vol. II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994;
„Pressa”, XI, nr. 261, 26 noiembrie 1878;
„Românul”, XXII, din 6 decembrie 1878.
 
 
Surse foto
 
Colecţia muzeală George Neacşu
Colecţia Adrian Ilie
 
 
Despre Adrian Ilie 
 
Licenţiat şi masterat în istorie - Universitatea „Ovidius” Constanţa, şef de promoţie.
Doctor în istorie şi cursuri postuniversitare - Universitatea din Bucureşti. 
Director adj. - Şcoala Gimnazială „Constantin Brâncuşi” Medgidia.
Metodist, responsabil Cerc pedagogic şi membru în Consiliul Consultativ (ISJ Constanţa).
Autor al mai multor lucrări şi studii despre Medgidia şi Dobrogea. 
Autor al unor studii şi cărţi de metodică şi management.
Membru în Comisia Naţională de Istorie din cadrul M.E.N.
Membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România.
Membru al Asociaţiei Culturale „Mehmet Niyazi” Medgidia.
Membru în grupurile de lucru pentru realizarea programelor şcolare pentru gimnaziu în cadrul M.E.N. (Istorie/Istoria minorităţii turce în România).
Membru în Comisia monumentelor istorice - Medgidia.
Realizator emisiune istorică - Repere Istorice - Alpha Media TV (2013-2018).
Premii obţinute pentru activitatea publicistică.
Premiul „Virgil Coman“ pe anul 2017, conferit de Societatea de Ştiinţe Istorice din România. 
 

Citeşte şi:

Comunități etnice alogene stabilite în Dobrogea și la Medgidia. Tătarii (I)