#citeșteDobrogea Nicolae Iorga despre Cuza-Vodă- „În el se încorporează naţia, cu nevoile ei cele mai adânci şi aspiraţiile ei cele mai înalte”

• 24 Ianuarie 1859 – fondarea Statului Modern Român prin Unirea Principatelor

La rememorarea premiselor istorice, a voinţei unei naţiuni în formare, a contextului internaţional, a meritelor oamenilor dela 1859, la relevarea învăţăturilor lui „24 Ianuar”, apelul la opera ştiinţifică şi, nu mai puţin, cea publicistică a savantului N. Iorga – cel mai de seamă „product”, alături de Eminescu, al Naţiei noastre –, s-a impus întotdeauna; cu atât mai mult în acest an, când de la naşterea sa se vor împlini, la începutul verii, 150 de ani – motiv ca autorităţile în drept, politico-administrative şi ştiinţific-academice, să proclame 2021 drept Anul Omagial Nicolae Iorga.
Reproducem, mai jos, în acest prim material circumstanţiat marii aniversări de suflet şi simţire românească, portretul făcut, în 1909, lui Alexandru Ioan Cuza (republicat şi comentat, în Oameni cari au fost, de cărturarul-editor Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu) – despre care scria în Istoria Românilor, că „În el se încorporează naţia, cu nevoile ei cele mai adânci şi aspiraţiile ei cele mai înalte”; şi un document al Domnului Unirii, comunicat de N. Iorga în Şedinţa de la 12 iunie 1931 a Academiei Române. De asemenea, pentru circumscrierea împrejurărilor – un extras din lucrarea monografică Nicolae Iorga, apărută în 2016 sub semnătura unuia dintre cei mai de seamă iorghişti români – istoricul ploieştean Petre Ţurlea.
___________

Colonelul Cuza e una, Vodă-Cuza alta; cel din urmă a luat de la cel dintâi doar anumite prietenii împovărătoare şi o singură iubire, pentru care îl mustră mai mult acei cari n-au iubit niciodată. Încolo, pentru noi un om nou, adevărat nou, strălucit nou, a răsărit în ianuarie 1859.

El a rămas acelaşi până în clipa abdicării. Cuza-Vodă nu era un om solemn, pompos, formalist. Nu învăţase nicăieri eticheta Habsburgilor şi ceremonialul lui Carol Quintul sau al lui Filip Tenebrosul; nu ştia şi nu voia să ştie cum se orânduiesc la un jubileu faitoanele, de la cel mai măreţ oaspete străin până la cel din urmă lingău de curte şi de ogradă. Eticheta a suferit continuu de pe urma unui Domn care se cufunda bucuros în rândurile mulţimii, ca să afle, ca să îndrepte, ca să pedepsească şi să mângâie, ca să miluiască pe ascuns de ochii lumii – cum a făcut apoi păstrându-i moştenirea, buna şi miloasa lui soţie – cu un cuvânt ca să răspundă nevoii sufleteşti a neamului acestuia, de a fi iubit de suveranul său şi de a-l iubi în schimb, călduros, fără rezerve, din toată inima.

Şi totuşi el a rămas cel dintâi din poporul său. Ceva îl ridica mai presus de ceilalţi: aceea că nimeni nu-şi făcea datoria mai viteaz, mai despreţuitor de orice meschină prudenţă, mai înfruntător al celor mai straşnice primejdii decât el.

Sufletul lui întreg era schimbat. Prin gura lui nu mai vorbea un om, ci, cum se cuvine pentru un stăpânitor de oameni, un neam întreg. Întruparea naţiunii era el în gând şi grai. Cel dintâi fior de mândrie l-a avut generaţia de atunci când s-au auzit cuvintele mândre cu care el vorbea turcilor, cabinetelor europene, proclamând o Românie mândră.

Amintiţi-vă pe acele din ultimul mesagiu, cu câteva luni înainte de abdicare, acele demne cuvinte prin care nega, de pe tron, orice ambiţie pentru sine şi, amintindu-şi de ceea ce fusese, făgăduia, cu gândul la principele străin, pe care-l pregătise, un colonel Cuza, bun, modest şi harnic patriot, întors între tovarăşii săi de odinioară pentru a lucra mai departe la binele ţerii şi neamului.

Şi vorbe mari, în cea mai simplă formă, găsea el nu numai pentru cei de sus şi în clipele când privirile tuturora erau îndreptate asupra lui, ci şi atunci când în cabinetul său de lucru se îndrepta către un ofiţer din cei mai mărunţi, chemat ca să audă dojana sau lauda. Căci el ştia că, în această lume unde legea nu poate prevedea toate şi unde nu se pot fixa răsplătiri pentru orice fel de merite, cel ce face mai mult decât datoria sa are drept la cea mai frumoasă răsplată, care vine din cel mai strălucit şi mai nobil privilegiu al unui principe: acela de a face pe cel vrednic să coboare scările palatului său cu puteri de muncă înzecite şi, iarăşi, de a face a se pleca fruntea acelui care şi-a călcat datoria fără ca legea să-l poată atinge.
Acest nepregătit – altfel decât prin puterea lui de intuiţie – avu, din cea dintâi zi a cârmuirii sale, o situaţie politică aşa cum numai puţini prinţi crescuţi pentru tron au avut-o înaintea lor: o situaţie cu totul nouă, cuprinzând în toate privinţile probleme grele, care cereau să fie neapărat şi fără zăbavă rezolvite.

Administraţie modernă şi unitară – pentru amândouă Principatele – nu exista. Finanţele erau într-un adevărat haos. Oastea trebuia înjghebată din două corpuri militare deprinse a sluji supt steaguri deosebite, şi vechiul spirit al companiilor de miliţie înlocuit prin spiritul unor regimente luptătoare. Şi, în acelaşi timp, se ridicau ameninţătoare pentru însăşi fiinţa noului Stat problemele cele mari: a situaţiei internaţionale a României, unită trecător sau definitiv, pentru un timp numai sau pentru toate timpurile; a înlăturării vechii stăpâniri a mânăstirilor greceşti pe pământ românesc şi, în sfârşit, a împroprietăririi ţeranilor.

Cuza-Vodă ar fi putut greşi în alegerea domeniului unde trebuia să lucreze întâi energia lui. Ar fi putut să facă precum fac spiritele comode, căutând o manifestare aparentă, fie şi strălucitoare şi zgomotoasă, în domenii mici, în care se poate face foarte uşor un fel de dovadă de originalitate, schimbând, în uniformele ofiţerilor, de pildă, catifeaua gulerelor cu astrahanul, înlocuind mantaua cu dolmanul francez, ori reglementând forma chipiului şi, iarăşi, schimbând, în ordine administrativă, întinderea plăşilor, numele administratorilor, leafa pe care o primesc ş.a.
Atâţia n-ar fi cutezat să înfrunte, într-o situaţie aşa de şubredă şi cu atât de puţină deprindere a lucrurilor publice, chestii de o aşa covârşitoare însemnătate. Ar fi închis ochii asupra greutăţilor, ori ar fi căutat să scape de ele, în momentele când s-ar fi impus mai mult, prin măsuri de oportunism care zăbovesc rezolvirea problemelor primejdioase, dar o şi îngreuie în măsura zăbăvii aduse.


Domnul din 1859 a îndrăznit să atingă cu un curaj consecvent, cu un cavalerism jertfitor, cu un înalt simţ al celei mai înalte datorii, pe care după dânsul nu le-a mai avut nimeni, cele trei probleme de căpetenie. Ştia că una-l pune în conflict cu Turcia, care avea pe atunci mulţi şi puternici aliaţi, că alta-i creează protivnici în călugării greci, deci în toată grecimea, atât de solidară, şi în puternica Rusie, care, confiscând acasă averea călugărilor greci, nu înţelegea ca alţii, mai mici, să îndrăznească tot aşa de mult. Iar chestia ţerănească trebuia să trezească duşmănia proprietarilor – afară doar de câţiva idealişti dezinteresaţi ca dânsul – cari proprietari formau atunci întreaga clasă politică, pe care n-o puteai atinge fără a te meni unei sigure căderi.
Toate problemele au fost atinse, cercetate, rezolvate. Dacă legea de la 1864 nu e cum am fi dorit-o, aceasta se datoreşte silinţilor înverşunate ale proprietarilor, şi mai ales faptului că acel care a decretat legea – neputând-o trece prin Cameră – n-a avut răgazul – şi ce îndelungat răgaz s-ar fi cerut! – de a o pune în aplicare aşa cum se cuvenea.

Cu aceasta însă Cuza-Vodă iscălise peirea sa. Ea n-a întârziat.
Am avut în trecutul nostru mulţi pribegi, dintre boieri, dintre clerici, dintre Domni, pe cari-i goneau păcatele lor sau răutatea noastră. Ştim ce făceau. Cei vechi mergeau cerşind, din ţară în ţară, de la o Curte la alta, dintr-un oraş în altul, înfăţişându-şi genealogia şi rugându-se de un ajutor de drum, de un sprijin diplomatic. Unde n-au făcut ei de râs ţara şi neamul lor.
În timpuri mai nouă au pribegit, dintre Domnii munteni: Alexandru Ghica, [Gheorghe] Bibescu, Barbu Ştirbei, dintre moldoveni: Ion Sandu Sturdza, Mihai Sturdza, Grigore Ghica.
Ce făceau ei după pierderea puterii?
Părăseau ţara, chiar fără a fi siliţi. Îi înăbuşea aerul, îi dezgusta pământul, îi umpleau de mânie oamenii nerecunoscători, îşi păstrau prietenii adevăraţi, partizanii; îi înteţiau în duşmănia faţă de regimul cel nou, cel puţin până la venirea ca Domn a principelui Carol. Se întorceau numai atunci când zorile unei a doua Domnii păreau că răsar pentru dânşii.
Doi singuri fac excepţie. Acel Grigore Ghica-Vodă, care, trăind simplu în străinătate, luptă pentru Unirea cu principele străin, distrugând astfel orice viitor politic pentru dânsul, şi care, neînţeles, calomniat, şi în ceea ce priveşte onestitatea sa personală, s-a împuşcat mai curând decât să se apere. Şi acel, mai vechi, Ioan Sandu Sturdza, care răspundea, în 1828, ofiţerului rus venit să-l ia în primire ca prins politic, aceste simple memorabile cuvinte: «Spune-i dumisale că, de vra să mă păzească din poruncă, să-şi urmeze datoria lui cum ştie, iar de vra să-mi facă ţeremonie, îi mulţămesc, că n-am trebuinţă de strajă rusească, fiindcă mă păzeşte Dumnezeu».
Ca dânşii şi mai presus decât dânşii a fost în exilul său Vodă-Cuza. Îndată ce avu cunoştinţă de constituirea unui nou guvern, el ceru să fie scos din ţară. Nu pentru că o ura, dar pentru că ştia bine că prezenţa sa ar strica o pace de care aveau nevoie instituţiile cele noi pentru a se înrădăcina, regimul cel nou pentru a se consolida.
A plecat. Din străinătate n-a venit, de la dânsul, nicio protestare, nicio plângere, nicio aţâţare, pe care le despreţuia deopotrivă. Nobilele lui scrisori către principele Carol, înlocuitorul său, sunt vrednice de a fi cuprinse în orice carte pentru cultura politică a poporului.

O dată ambasadorul francez din Viena s-a oferit să ajute întoarcerea lui pe tron. Cu indignare, Cuza a răspins sprijinul străin.
Altă dată a fost ales deputat, senator, de acea opinie publică românească, înşelată o clipă, zăpăcită, înăbuşită mai mult, care se deşteaptă însă îndată, plină de recunoştinţă şi admiraţie, în favoarea lui. A refuzat. Pacea ţerii lui îi era mai scumpă decât orice alta pe lume.
Trăind aşa ultimii săi ani, el a adaus la învăţătura că nu trebue să ocupi locul la înălţimea căruia nu te poţi ridica, o a doua: că e dator un Suveran să risce şi situaţia sa pentru a da o soluţie curagioasă problemelor mari ale timpului, şi o a treia: că jertfa pe care ai făcut-o o dată pentru binele neamului şi ţerii, n-ai dreptul s-o retragi.
1 iunie 1909
_____________


 

Apelul către Unire al lui Cuza-Vodă la 1859

Şedinţa dela 12 Iunie 1931

Întâmplarea, care uneori se chiamă noroc, m’a făcut ca, acum în urmă cercetând, în casa Creţulescu, nişte rămăşiţe de corespondenţă administrativă de după războiu, să găsesc, rătăcit, un dosar din 1859, care poartă acest titlu: « No. 47. Anul 1859. Secretariatul Statului, Masa I-ia, Dossierŭ pentru proclamaţia catre Românii din Ţara-Românească pentru patriotica lor purtare ».
Dosarul cuprinde numai două piese, dar de o importanţă deosebită.

Cea dintâiu, în scrisoarea lui Vasile Alecsandri, pe atunci « ministru secretar de Stat la departamentul Trebilor Streine », e o adresă către Ion Ghica, preşedinte de Consiliu şi ministru de Interne, pentru afişarea unei proclamaţii domneşti.
A doua e proclamaţia însăşi, iscalită de Alecsandri şi redactată, fără îndoială, dela un capăt până la altul, de dânsul.
Prin ea se laudă populaţia munteană pentrucă a rezistat îndemnurilor venite dela « unii oameni rătăciţi afară de drumul legalităţii ». Ei au turburat spiritele a doua zi chiar după căpătarea învestiturii pentru noul Domn.

Acesta asigură pe toţi Românii de aceleaşi bune sentimente. Voeşte să înceteze certele de partide. « Destulă învrăjbire au produs până acum luptele politice între Români. Cauza acelor lupte lipsind astăzi, lipsească totodată şi trista desbinare dintre ei. Prezentul şi viitorul României o reclamă aceasta prin glasul nostru care vă chiamă la înfrăţire ». « Fii ai aceleiaşi mume şi fraţi de acelaşi sânge », Moldovenii şi Muntenii trebuie sa lase «patimile violente» şi să ajute pe Domn. « Mărgenească-se fiecare individ sau corp social în cercul drepturilor şi al îndatoririlor sale bine înţelese; pătrundă-se cu totii de respectul ce se cuvine legilor, şi fie ţara întreagă bine încredinţată ca Noi vom şti a menţineà ordinul legal înlăuntru şi demnitatea naţională în afară ».

Data e de 12 Octomvrie 1859. Cu o zi înainte fusese numit acest nou Ministeriu după retragerea celui prezidat de Nicolae Creţulescu. La 27 Septemvrie, în Sala Bossel, se ţinuse o adunare cu scandal, de pe urma căreia fuseseră arestaţi C.A. Rosetti, Craioveanul M. Kinezu, un scriitor original şi distins, cunoscutul agitator liberal Gr. Serurie, gazetarul Valentineanu, pe care l-am apucat şi eu, şi isteţul pamfletar în versuri N. Orăşanu; însuşi Kogălniceanu consimţì să apere pe aceşti sturluibateci. Ei fură însă achitaţi.

Acest îndemn n’a fost ascultat, cum n’au fost ascultate nici altele. Pe la 1840 Mihai Sturdza, cel mult calomniat, se adresà Moldovenilor de atunci cu îndemnul: ϐύυ ’Aϑηνά, ϰαί χείϑα ϰίυει, « Cu inteligenţă, dar mişcă şi mâna ».
Societatea românească n’a « mişcat mâna ».
În 1859 Cuza-Vodă a îndemnat la o frăţie peste luptele de partid.
Societatea românească n’a înţeles şi n’a urmat.
Şi de azi înainte, îndemnuri de acestea trebuie făcute neapărat, dar, în ce priveşte efectul lor, trista experienţă a trecutului lasă loc la îndoeală.


No. 3111.
12 Octomvrie 1859.


Domnule Ministru,
Am onoare a înaintà Domniei Voastre pe lângă aceasta în copie domneasca proclamaţie sub date astăzi 12 Octomvrie, rugandu-vă să binevoiţi a da ordin să se tipăreasca îndată în foi volante în numere îndestulîtoare, precum şi în Monitorul Oficial, spre a se publicà în toată ţara. Maria Sa ordonă ca această proclamaţie sa fie placardata în capitală, negreşit până mâne dimineaţa.
Domnului Ion Ghika, Ministru Secretar de Stat,
Departamentul din Intru, Preşedinţia Consiliului Miniştrilor
 

Români din Ţara Românească !

Găsim de datorie a vă arăta a noastră vie mulţumire pentru patriotica voastră purtare înainte de actul Investiturii, atunci pe când ambiţiile personale cutează încă a hrănì oarecare sperări deşerte şi totodată pentru demnitatea şi liniştea ce aţi păstrat la 28 Septemvrie, în faţa unei încercări nesocotite a unor oameni rătăciţi afară de drumul legalităţii.
Ne place a crede că şi în viitor veţi fi vrednici de admirarea ce aţi insuflat Europei prin actul glorios dela 24 Ianuarie şi că ea bunul simţ românesc va luminà pe toţi de laolaltă a se pătrunde de adevărul ca o Naţie se măreşte şi se întăreşte atunci numai când ea are conştiinţa îndatoririlor sale către Patrie, către Guvern şi către Lege.
Puterile garante au înzestrat pe ambele ţări surori cu o Convenţie ce cuprinde în sine toate elementele de o fericita propăşire. Dela noi atârnă acum ca să profităm de dânsele, desvoltându-le cu un tip potrivit stării de faţă a societăţii române, şi aducand cu toţii partea noastră de activitate, de lumină şi de devotament.

Spre acest sfârşit, arătând mai întâiu a noastră deplină mulţămire Ministerului trecut pentru serviciile ce au desăvârşit în folosul binelui general şi carele acum s’au retras de buna sa voinţă pentru de a face loc unei nouă combinări ministeriale, am format un Cabinet menit de a susţinea cu energie principiile noastre constituţionale şi spre a da o mai mare garanţie de menţinerea ordinului legal, de care sânt legate înflorirea comerţului şi întemeierea creditului public, am luat în persoană comanda superioară a oştirii din ambele Principate.
A sosit acum timpul pentru tot Românul de a se apropià de altarul Patriei cu mintea liberă de orice gând îndoelnic şi cu inima curată de orice patimă desbinatoare, căci neîncrederile, defăimarile, urile şi împerecherile sânt unelte fatale care aduc pieirea neamurilor.

Destulă învrăjbire au produs până acum luptele politice între Români ! Cauza acelor lupte lipsind astăzi, lipsească tot odată trista desbinare dintre ei. Prezentul şi viitorul României o reclamă aceasta prin glasul nostru care va chiama la înfrăţirea Românilor, căci, precum dela suirea noastră pe tronurile Moldovei şi a Valahiei, Noi nu am mai cunoscut în aceste ţări nici Moldoveni, nici Munteni, ci numai Români, asemenea nu vroim a vedeà între Români nici partide, nici clase înduşmănite, ci numai fii ai aceleiaş mume şi fraţi de acelaş sânge.


În ochii noştri toţi Românii sunt buni; în inima noastră sânt toţi iubiţi de o potriva, deşì chiar unii din ei, rătăciţi de patimi violente, se expun a fi înfrânaţi şi a cădeà supt asprimea legilor. Ne adresăm dar către toţi ca adevărat Prinţ român, care, liber de orice înrâurire, vroeşte prosperitatea ţării prin aplicare înţeleaptă a Convenţiei şi mărirea Naţiei prin sincera înfrăţire a celor ce au onorul de a face parte din ea. Mărginească-se fiecare individ sau corp social în cercul drepturilor îndatoririlor sale bine înţelese; pătrundă-se cu toţii de respectul ce se cuvine legilor şi fie ţara întreagă bine încredinţată că noi vom şti a menţineà ordinul legal în lăuntru şi demnitatea naţională în afară.


ALECSANDRU IOAN


Ministru Secretar de Stat la Departamentul
Trebilor Străine
V. Alecsandri

No. 451.
12 Octomvrie 1859,
Bucureşti.
_____________


Profesorul Petre Ţurlea:
„Împlinirea, la 24 ianuarie 1909, a unei jumătăţi de secol de la Unirea Principatelor a fost un prilej bine venit pentru ca, sărbătorind Unirea cea Mică, să fie sporită nădejdea în Unirea cea Mare. Momentul putea fi transformat într-unul de valoarea comemorării lui Mihai Viteazul din 1901, ori a lui Ştefan cel Mare din 1904. Dar autorităţile nu se arătau doritoare să patroneze o manifestaţie prea mare; aceasta şi pentru că adversarii Monarhiei de Hohenzollern să nu folosească prilejul pentru a-l contrapune pe Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, Regelui Carol I. Constatând această reţinere oficială, Nicolae Iorga a făcut presiuni – prin Parlament, presă, prin conferinţe publice – pentru ca sărbătorirea să fie la nivelul importanţei evenimentului. Pregătind semicentenarul Unirii, istoricul a lansat ideea ridicării, la Iaşi, a unui monument închinat lui Alexandru Ioan Cuza; iar în timpul Cursurilor de vară din 1908, Tipografia «Neamul Românesc» a editat cărţi poştale ilustrate cu mormântul de la Ruginoasa al Domnului – vor fi împărţite cursanţilor şi, prin intermediul lor, răspândite în tot spaţiul românesc. În Camera Deputaţilor, Nicolae Iorga întreba [la 10 decembrie 1908]: «Nu are de gând Guvernul să organizeze serbările cuvenite la Iaşi, la 24 ianuarie 1909? Osemintele lui Alexandru Ioan Cuza le va aduce la Mitropolia din Iaşi?» Apoi, la 14 ianuarie 1909, revine cu un discurs pe aceeaşi temă. În finalul acestuia cerea să se oprească pentru o clipă luptele politice, pentru că «rămâne cu mult mai însemnată decât toate aceste lupte politice întemeierea înseşi a Ţării noastre acum cincizeci de ani de zile». Solicita, din nou, o implicare directă a Senatului”.
---
Să arătăm, în completare la acest extras, că maiestosul Monument al lui Alexandru Ioan Cuza – primul realizat prin subscripţie publică naţională, demarată în 1903 – va fi dezvelit, în prezenţa Suveranului, la 27 mai 1912; este opera sculptorului italian Raffaello Romanelli (1856-1928), prolific sculptor în epocă, autor a peste 40 de lucrări sculpturale numai în România, între care Statuia lui Kogălniceanu – dezvelită cu un an înainte, tot la Iaşi; Monumentul Unirii de la Galaţi, dezvelit în 1928 (în perioada regimului socialist, la marcarea Centenarului Unirii, în 1959, pe acesta este pus Bustul lui Cuza – pe locul lăsat gol prin înlăturarea, prin 1948, a bustului omului politic Lascăr Catargiu; ceva mai târziu, în 1972, acest bust (operă a sculptorului Ion Dimitriu-Bârlad (1890-1964), autor şi al bustului lui N. Iorga de la Vălenii de Munte, şi al statuilor regelui Ferdinand I la Bazargic şi, respectiv Silistra) este dus la Tecuci, iar în locul lui s-a dezvelit, la 9 mai 1972, impunătoarea statuie a lui Vodă Cuza (operă a sculptorului dobrogean, născut la Casimcea, Ion Jalea /1887-1983/), ce tronează şi astăzi în faţa Grădinii Publice din Galaţi, pe strada Domnească (fostă – str. Republicii).


Despre Stoica Lascu


Membru asociat al Academiei Oamenilor de Știință din România
Prof. univ. dr. la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius" din CONSTANŢA
Editor „România de la Mare". Revistă de cultură şi civilizaţie românească.
Constanţa (1992-1997).
Redactor-șef: „Analele Universităţii «Ovidius» din Constanţa. Seria Istorie".
Membru al Societății de Ştiinţe Istorice din România (1982-prezent): vicepreşedinte al Filialei Constanţa: 1982-1986; şeful Comisiei de Istorie a Filialei: 1986-1992; vicepreşedinte al Filialei: 1992-1998; preşedinte al Filialei Constanţa: 1998-prezent.
Societatea de Cultură Macedo-Română (membru în Consiliul Naţional) (2005-prezent).
Asociaţia Aromână din Dobrogea „Picurarlu de la Pind" (preşedinte-fondator (1992-prezent)
Asociaţia Cultural-Istorică Dobrogeană „România de la Mare" (preşedinte-fondator (1991-prezent).
Clubul Istoricilor „N. Iorga" (2001-prezent).
Asociaţia Română de Istorie a Presei (2009-2012). Association for Slavic, East European, and Eurasian Studies (ASEEES) (Pittsburg-S.U.A.) (2009-prezent). Osterreichisch-Rumănische Gesellschaft (Viena Austria) (2010-prezent).
Premii


Titlul „Remus Opreanu", „pentru contribuţia în domeniul istoriei autohtone", acordat de Instituţia Prefectului jud. Constanţa (23 noiembrie 2007). Premiul „Nicolae Iorga", acordat de Societatea de Ştiinţe Istorice din România (19 iulie 2008) (pentru volumul apărut, în 2007, în limba macedoneană Skopje).
Activitate ştiinţifică:


Cercetarea istoriei moderne şi contemporane: a României moderne şi interbelice; a istoriei Dobrogei; a cunoaşterii trecutului Romanităţii Balcanice; a relaţiilor internaţionale în sud-estul european în Epoca Modernă; a istoriei Albaniei şi a relaţiilor româno-albaneze; a românilor de pretutindeni (cu precădere: a aromânilor şi meglenoromânilor); a istoriei presei româneşti; a valorificării publicistice a lui N. Iorga.




Citește și:

Boboteaza şi „deschiderea” Bisericii Româneşti la Bitolia (început de veac XX)
Diznou vluisiti zboarî di adeţile armâneşţî (II)