Cum era lumea tătarilor din Dobrogea primei jumătăți a secolului trecut… (galerie foto)

Îi știm pe tătarii noștri de azi, ne împărțim munca și obiceiurile și viața cu ei, în deplină înțelegere. Ca și când am fi una (și, din multe puncte de vedere, chiar suntem).

Dar cum trăiau ei în Dobrogea noastră și a lor, cum își duceau obiceiurile, tradițiile mai departe, la jumătatea secolului trecut - respectiv în 1935 și 1940 -, ne povestesc, R.I. Călinescu și C. Constantinescu-Mircești în impresiile sentimentale de călătorie care urmează.
R.I. Călinescu, Cutreerând Dobrogea meridională, Ed. Adevărul, București, 1935, p. 24-31

„COLONIILE
Cine dorește să vadă tătari și să cunoască felul lor de viaţă, nu trebue să meargă prea departe de orașul Constanţa. Puternice colonii de tătari se găsesc și la Pervelia, Azaplar și Agigea.


Dela Staţiunea zoologică maritimă Agigea nu-i trebue cuiva decât o jumătate de oră de mers prin stepă, de-a lungul ghiolului Agigea, pentru a se afla repede printre tătari.


Satul Agigea e format din vre-o 40 familii de tătari. Casele vechi sunt scunde, făcute din chirpici, unele acoperite cu paie, altele având acoperiș din pământ bătătorit, toate fiind spoite deobicei cu pământ galben, unele chiar și pe acoperiș, abia distingându-se în genere de culoarea mediului ambiant, întocmai ca și acele animale care pentru a putea pândi în liniște prada fără a fi distinse de dușmani, iau culoarea mediului înconjurător!



Caracteristic pentru aceste case este că ele sunt rare, aproape risipite - și nu au ogrăzi. Doar foarte rar, la câte o casă mai răsărită, se observă câte o împrejmuire de scânduri. De asemenea, satul este aproape cu totul lipsit de vegetaţie arborescentă.


CUM TRĂIESC TĂTARII
Când intri într-un sat nu vezi la început decât vre-o câţiva copii strânși ciopor în mijlocul drumului, jucându-se în pulberea moale.
Câte o fată cu basma trasă peste gură, scoate apă cu ciutura dela fântâna cu roată.


Într-o arie câţiva bărbaţi plini de pleavă, treeră grâul cu ajutorul cailor legaţi de un stâlp împrejurul căruia se’nvârtesc legaţi de o frânghie ce se scurtează progresiv, odată cu învârtitul.

La umbra îngustă a unei case de lut, două femei dărăcesc lână.
Pretutindeni lumină și liniște. O lumină orbitoare de vară. O liniște de mormânt, par’că ne-am afla într-un sat mort, pustiu.


Oamenii sunt la muncă. N-au mai rămas acasă decât bătrânii neputincioși, care stau ascunși prin cocioabe din cauza zădufului de-afară. 


Numai ei - și nici ei toţi - mai poartă turban și șalvari ca altădată, fiind încinși peste mijloc cu un brâu lat până la piept, de culoare albă sau roșie. Cei tineri nu mai poartă nici măcar fes. Reforma lui Atatürk a fost aplicată cu atâta seriozitate și demnitate încât a avut repercusiuni până și pe îndepărtatele meleaguri ale Dobrogei, fără nici o constrângere din partea nimănui. Cei mai mulţi locuitori, bărbaţi și femei, poartă pălării și haine europenești. Tineretul știe carte, bea vin, dansează - și în multe privinţe nu mai merge pe cărările străbunilor. Libertinajul a început să crească și la ei iar divorţurile s-au înmulţit. Bătrânii tătari, de modă veche ca toţi bătrânii, nu se împacă cu aceste rele schimbări. Văd tot cu inima strânsă de durere, se gândesc cu tristeţe la bunele vremuri de altădată, dar n-au nici o putere. Ei se duc în mormânt unul câte unul, iar cei rămași, care-i vor urma își poartă bătrâneţea sprijiniţi în cârje, cu ochi pierduţi în gol.


INTERIORUL TĂTĂRESC


Deși asudă din greu la munca câmpului, fiind neîntrecuţi plugari și crescători de vite, tătarii sunt totuși amabili și ospitalieri. Ei primesc pe musafirul strein în camera lor cea mai bună, plină de sofale și de mesuţe scunde, având pereţii acoperiţi până în tavan, cu ștergare, prosoape, batiste și covoare lucrate și cusute de gospodina casei. Femeile se pot arăta foarte bine în faţa musafirului fără jenă, chiar și fără feregele, adică vălurile pentru obraz, care dealtfel nu se mai poartă încă de după război. Aceste două obiceiuri deosebesc mult pe tătari de turci, care au o cameră separată pentru oaspeţi, nu întotdeauna cea mai bună, iar femeile lor n’au voie a se arăta streinului. Apoi se servește musafirului într-o filigeană turcească, un fel de cafea neagră amestecată cu foarte puţin lapte, având zahărul separat, pus pe o farfurioară. Această cafea se bea ţinându-se zahărul între dinţi.


Când vine vreo rudă, se dă un adevărat ospăţ la care participă tot satul, bărbaţii, când ruda e de sex masculin,- sau femeile, când ruda venită e femee.


STAREA CULTURALĂ


Tătarii vorbesc limba turcomană în care se găsesc numeroase cuvinte mongole și arabe. Totuși limba lor se deosebește destul de mult de cea a turcilor, mai ales la pronunţare. Religia lor e întemeiată tot pe Coran ca și a ceea a Turcilor, ambele popoare fiind mahomedane.


La Agigea, ca în mai toate satele lor, tătarii au moschee și hoge, ba adesea și școală primară cu un învăţător de limba română și altul de limba turcă.


Nunţile se fac mai mult toamna când munca câmpului s-a terminat, bucatele s-au strâns și în parte au fost transformate în bani. Cortegiul nunţii pornește de la casa miresei la cea a mirelui, nu invers ca la turci.


Muzica tătărească e destul de monotonă, orchestra fiind formată dintr-o tobă mare și clarinet, la care se adăoga altădată și câte o balalaică căzăcească. Lăutarii tătari cei mai renumiţi își au reședinţa în Medgidia. În case, mai ales în casele ceva mai înstărite, se cântă mult cu mandolina.

STAREA ECONOMICĂ

Tătarii dela Agigea sunt oameni săraci, lucru ce i-a determinat să se hotărască a emigra în Anatolia unde se oferă tuturor supușilor turci, care doresc să se repatrieze, câte 5 ha de pământ, loc și cherestea pentru casă, vite de muncă și alte avantagii care-i atrag puternic și care-i fac să-și vândă în grabă puţina avere de-aici și să umple vapoarele turcești ce vin la Constanţa să-i ia.


POLITICA TĂTĂREASCĂ


Mai bogaţi și mai culţi sunt tătarii dela Azaplar, comună fruntașe care singură a dat orașului Constanţa trei avocaţi, dintre care unul din ei, dl. Mestegep Afazâl, scoate chiar și o revistă tătărească, unica în România, pentru eliberarea Crimeei de sub jugul rusesc și întemeierea unui stat tătăresc în această peninsulă în care există un mare număr de tătari și care e dealtfel leagănul tătarilor din Europa.


APUS SAU RĂSĂRIT?
Deși e seară, căldura e mare, liniștea e adâncă.
Nici o adiere de vânt.
Dinspre mare, discul de argint al lunei e răsărit de la staţiunea zoologică ce se profilează neagră ca tăiată dintr-o bucată de carton.
Ici și acolo prin iarba uscată ţârâie câte un greer.
Dinspre satul tătarilor lăsat în urmă, peste care se așterne acum negura, se aude un cântec monoton, tărăgănat, melancolic, ca rugăciunea unui muezin.
Să fie oare prohodul unei lumi ce dispare sau sfârșitul unei epoce în decadenţă, care face loc alteia mai viguroase în Crimeea?”


C. Constantinescu-Mircești, Pe urmele seraiului, în „Pontice”, ian.-apr. 1940, p. 61-64
„Se pot întâlni ţinuturi în care întinderile de pământ să poarte în nemărginirea lor mai multă tristeţe și mai multă poezie; dar nicăieri ca în Dobrogea nu te impresionează pădurile nesfârșite din stepa Deliormanului, satele nemișcate așezate pe funduri de văi și acest aspect sfâșietor al cimitirelor turcești, cu pietre funerare așezate în dezordine, presărate la margine de drumuri, în stufișuri de pădure, sau undeva în singurătatea majestuoasă a pustei dobrogene…Sufletul călătorului este purificat în măsura în care măreţia ţinutului este tulburată de aceste părăginite cimitire, popasuri de-o clipă ale omului, în drumul spre eternitate…


Cărui sat a aparţinut această slabă însemnare despre trecerea pe pământ a unor oameni, stăpânitori ai provinciei de odinioară, oasele cărui musulman sălășluesc în mormântul ce pare uneori că domina toată îngrămădirea de pietre; iată întrebări la care de multe ori nu se mai poate răspunde. Turcul întrebat despre trecutul și rostul unui astfel de cimitir fără nici o așezare omenească în apropiere, va da nedumerit din umeri, va privi mirat la omul care caută să tulbure liniștea unei generaţii, din voia lui Alah plecată pe drumul cel de veșnică odihnă și se va îndepărta pe pământul pe care o stranie întâmplare pare că l-a transformat după firea și îndeletnicirile lui.


Și totuși, dacă pătrunzi în tainele trecutului, poţi găsi mărturii grăitoare, că acești oameni care acceptă fatalismul vieţii ca pe o poruncă unică și hotărâtoare, deși au o logică mistică în stare să surprindă și să deruteze concepţiile noastre moderne, s-au împărtășit și ei din aceleași simţăminte pe care existenţa ni le poate da: din voluptate și din durere…!


Stăpânit de aceste impresii, în timp ce admiram cimitirul cu morminte de marmură albă, cu cupolele de fier, din curtea moscheii Ac-Capâ din Silistra, am aflat o întâmplare simplă dar înduioșătoare, petrecută în societatea turcească, în lumea renumitelor haremuri din Dobrogea.


Descifrându-mi inscripţia de pe piatra funerară a unui mormânt, pe care scria „Nadide”, însoţitorul turc îmi povestește cum în prima jumătate a secolului trecut, împăratul Mahmud al II-lea, în dorinţa de a cunoaște pe toţi supușii din marele său imperiu, a vizitat Sumla, Varna și în urmă orașul Silistra și împrejurimile. Cu acest prilej a dormit în apropierea Silistrei, în satul Rahman Asdierlar, la fruntașul Deli Ibrahim. Ca un simbol al mărirei și bunătăţii sale, Sultanul a dat titlul de pașă umilului gospodar, care avusese norocul și fericirea să-l găzduiască.


Din acest moment începe ascensiunea lui Ibrahim Pașa, care, intrat în graţiile preamăritului Sultan, deveni în scurt timp locţiitor al guvernatorului, cu titlul de caimacam în gubernia Turna Vileati (Dunărea).


Numit în această înaltă demnitate, Ibrahim Pașa părăsi satul în care își avea modesta sa gospodărie și împreună cu soţia și copiii, se mută în palatul din Silistra, clădire în care se află astăzi închisoarea preventivă. Deși analfabet, a dovedit multă pricepere în treburile gospodărești, căci de la el au rămas baia comunală, numeroase fântâni făcute în diferite părţi ale orașului și geamia cea mare care era pe vremea aceia așa de năruită, încât a trebuit să fie refăcută din temelii.


Spun bătrânii că, deși ocupa o funcţie atât de însemnată, saltul neașteptat și cerinţele situaţiei nu reușiseră să-i schimbe obiceiurile, ca de pildă îmbrăcămintea. Umbla și acum Ibrahim Pașa în aceiași haină de om de ţară și la anumite ore se plimba tăcut și singuratic prin faţa palatului, în care locuia și în care se afla căimăcămia. Odată, un cetăţean venit dintr-un sat depărtat al provinciei, descălică în faţa palatului și rugă pe singurul cetăţean pe care îl întâlni acolo să-i ţină calul până își isprăvește treburile la guvernator. Dar ajuns sus, află că guvernatorul se plimbă prin faţa palatului, și nu mică îi fu încurcătura turcului, când se convinse că încredinţase calul temutului stăpân înaintea căruia cu mare respect venise să se plece. Se spune că Ibrahim Pașa, nu numai că nu l-a mustrat pe turc, dar l-a bătut prietenește pe umăr, și i-a satisfăcut cu neobișnuită îngăduinţă plângerea cu care venise la căimăcămie.


Dacă în raporturile cu lumea era foarte popular și modest, viaţa intimă a căutat să și-o organizeze după cerinţele nouiei situaţii pe care o căpătase.


Așa s-a făcut că, potrivit legilor din Coran, care îi dădeau dreptul să aibă mai multe femei, lângă singura și credincioasa sa soţie cu care împărţise până atunci bucuriile și amărăciunile vieţii, au mai apărut încă cinci soţii luate fie din Silistra, fie din satele sau orașele de aiurea.


În acest harem înjghebat după toate regulile și tradiţiile, viaţa se scurgea liniștită și Ibrahim Pașa înţelegea să nu dea nici un prilej de nemulţumire care ar fi putut tulbura viaţa liniștită a căminului său.


După obiceiul timpului, Ibrahim Pașa a trebuit să plece la Hagialâc la Meca. Această plimbare i-a creat umilului guvernator din Silistra clipe de sublimă fericire, dar i-au adus în urmă și supărări care i-au rănit adânc sufletul și l-au făcut să rămână până la sfârșitul vieţii un singuratic. În drumul spre Meca, cu prilejul trecerii sale prin capitala marelui imperiu, auzind de frumuseţea renumită a unei tinere turcoaice, Ibrahim Pașa își puse în joc toată trecerea la care îi dădea dreptul funcţia pe care o ocupa precum și titlul său de nobleţe și convinge pe părinţii și rudele fetei, în schimbul unei mari sume de bani, să-i dea în grijă și în stăpânirea sa, pe frumoasa Nadide. Probabil că darurile și situaţia lui Ibrahim Pașa au înduplecat până la urmă, inima iubitoare a părinţilor fetei, așa că la întoarcerea sa în Dobrogea pe lângă noul titlu pe care îl aducea din orașul sfânt, venea însoţit și de această floare aleasă depe meleagurile Bosforului, un „adevărat lucru rar”, căci așa sună traducerea lui în românește a cuvântului Nadide.


Dar apariţia acestei străine venite de pe meleaguri îndepărtate, a stârnit furtuna în haremul liniștit până atunci a lui Ibrahim Pașa. Cadânele în vârstă și cele tinere care își dădeau seama de dragostea cea mare pe carte Ibrahim Pașa o avea pentru această nouă tovarășe de viaţă, au pornit război contra acestei flori plăpânde. Până la urmă, răscolită de amintirile trecutului, învinsă de răutatea mereu sporită a surorilor sale de harem, tânjind poate după strălucirea de basm a orașului în care își petrecuse fericitele clipe ale tinereţii, Nadide, podoabă a haremului lui Ibrahim Pașa, frumuseţe fără seamăn între cadânele de vârsta ei, nu mai putu suporta viaţa de chin, din întunecoasele camere ale Palatului din Silistra. Fără putinţa de a evada din această închisoare păzită de cei mai devotaţi oameni, Nadine își alese o moarte rară, ca și sufletul său ales. Scoţând diamantul de la inelul căpătat în dar la logodna ei, sfărâmă piatra pentru care se spune că soţul său plătise câteva mii de galbeni; apoi aceste fărămături strălucitoare, înghiţite de Nadine produseră moartea, cu aceiași dărnicie cu care până atunci produseră încântarea sufletelor iubitoare de frumos.


Așa s-a sfârșit viaţa uneia dintre cele șapte cadâne din renumitul harem a lui Ibrahim Pașa, puternicul guvernator din Silistra. Nici dragostea și nici bogatele daruri ale sultanului, n-au putut să-i redea o frântură din fericirea pe care și-o plăsmuise altădată, în visurile sale.


În curtea fostei moschei Ac Capâ (Așa albă) din Silistra, se mai poate vedea și astăzi mormântul lui Ibrahim Pașa, așezat lângă mormântul celei mai iubite cadâne. Pietrele funerare cu inscripţii frumos arcuite, cu forme conice, cu ghirlande de flori sau cu fesuri sculptate în marmură, stau și aici ca o mărturie a unor timpuri când pe plaiurile dobrogene înflorea puternic viaţa musulmană. După o sută de ani de la această întâmplare, ultimii urmași ai lui Ibrahim Pașa din satul Asiflar au părăsit Dobrogea (în anul 1939) pentru a merge în ţara după care a suspinat Nadine, în trista ei captivitate.”


Despre Lavinia Dumitraşcu

Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 

Citeşte şi:

Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)

Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei

Obiceiuri de căsătorie în comuna Caramurat (Mihail Kogălniceanu) la mijlocul secolului trecut, la tătari