De ce-aş ţine minte toţi nebunii?

Mă întreba ieri o amică de ce nu cunosc pe nu ştiu cine din politica cea pestriţă a României, că e nume sonor, că s-a remarcat prin nebunie sau prin delirurile verbale sau cum de-am confundat-o pe funcţionara X de la primăria Y etc.
 
Nu-mi încarc memoria nici cu politicieni, nici cu numele unor funcţionari care au o perioadă de valabilitate direct proporţională cu valoarea lor ca oameni. Mi-am antrenat memoria să-i ţin minte doar pe acei oameni cu adevărat excepţionali, aşa că n-am înţeles de ce se făcuse gaură în cer că nu îmi filaseră lămpile atunci când un alt ratat îşi anunţase candidatura la glorie.
 
Dacă ar fi să-i iau la banii mărunţi ai scriiturii, singurul motiv pentru care m-ar interesa un personaj de-ăsta ar fi doar pentru a-l ţintui ironic în istorie. Dar de la o vreme însă, nici asta nu simt că ar mai avea vreun sens să fac. Sunt toţi la fel. Când scrii de unul, este ca şi cum ai scrie despre toţi, pentru că sunt construiţi (şi s-au reprodus al dracului de bine după modelul iniţial - am uitat cine a fost, deci nici ăsta nu mai are importanţă) după chipul şi asemănarea oportunistului de rând care crede că l-a apucat pe Dumnezeu de picior.
 
După ce faci însă cunoştinţă cu ei, simţi şi mai mult nevoia de aer proaspăt. Organismul te avertizează că nu este sănătos să stai în preajma unor astfel de erori umane, nu pentru că n-ai ce învăţa de la ele, ci pentru că există riscul să te transformi sau să-ţi vină cumva ideea să fii ca ele, că ia uite ce bine o duc, că ia uite că nu li se întâmplă nimic pentru că sunt aşa de răi şi proşti şi sunt în stare să muşte până vine stăpânul şi le spune marş de-aici sau ia de-aici, cuţu-cuţu.
 
Aşa că… de ce-aş ţine minte aşa ceva?
Nu-i de-ajuns că sunt ocupată să nu mă uit pe mine?
 
Sursa foto: forbes.com