De aproape trei luni de zile, toată omenirea vede oripilată suferințele pe care le îndură un popor de 44 milioane de suflete. Până în prezent, peste cinci milioane de copii, femei și bătrâni au fost siliți  să-și părăsească căminele, lăsând pradă distrugerii întreaga lor agoniseală. Atât în România, cât și în multe alte țări, unde și-au găsit adăpost acești pribegi loviți de un cotropitor nemilos, oamenii le-au arătat multă bunăvoință și prietenie. De mult nu s-a mai văzut o moblizare atât de largă a oamenilor de pretutindeni, pentru a-i  ajuta pe oamenii nevinovați care au nevoie de ajutor.

Printre cei care au sărit în ajutorul refugiaților din Ucraina s-au numărat și mulți tătari din localități ale Dobrogei, ca și din alte orașe, îndeosebi București, dar și din Cluj, Iași, Galați ș.a. Cum era și firesc, tătarii din România au avut grijă în primul rând de conaționalii lor tătari, care au fost și ei nevoiți să fugă din calea cotropitorilor ruși. Din câte am aflat, a  fost și este o mobilizare exemplară, așa cum  bunicii și străbunicii tătarilor de astăzi  o făcuseră în anii 1943-1950, când tătarii dobrogeni i-au ajutat pe conaționalii lor din Crimeea, care fugeau iarăși din cauza armatei roșii. Din păcate, mulți tătari dobrogeni au plătit apoi cu ani grei în temnițele comuniste, unii chiar cu viața, grija pe care au arătat-o  conaționalilor aflați în primejdie.

Din nefericire, tătarii nu se află pentru prima oară într-o asemenea experiență înfricoșătoare. Începând cu anul 1783, când rușii au intrat cu forța în patria istorică a tătarilor – Crimeea, așa cum au făcut acum și în Ucraina, tătarii au fost siliți să ia calea bejeniei.  Peste un milion de tătari au fost nevoiți atunci să-și părăsească căminele și pământurile strămoșești. Nu puțini din ei s-au oprit în Dobrogea otomană, pentru că era mai aproape de Crimeea, unde nădăjduiau să se întoarcă cât mai repede. Au trăit aici multă vreme în provizorat, sperând că vor ajunge înapoi pentru a reaprinde focul în vatra părintească, cu jarul pe care îl luaseră de acolo la plecare și îl păstraseră viu, cu sfințenie, din generație în generație.

Tătarii sunt printre foarte, foarte puținele popoare care au suportat strămutări în masă succesive, chiar și în cursul aceleiași generații. După Războiul Crimeii (1853-1856), tătarii au fost siliți din nou să-și părăsească casele, pământurile și cimitirele. Potrivit surselor rusești, circa 250 000 de tătari ar fi părăsit Crimeea în perioada 1856-1862, pe când sursele turcești estimează numărul acestor imigranți din Crimeea la 595 000 persoane, între anii 1854-1864. Diferența nu este numai din cauza obișnuitelor cifre false date de autoritățile rusești, ci și din pricina faptului că rușii au numărat pașapoartele eliberate, iar otomanii au numărat persoanele refugiate din Crimeea. Deci, peste o jumătate de milion, numai într-un singur deceniu, ceea ce era enorm pentru acele vremuri, când toată Peninsula Crimeea avea mai puțin de un milion de locuitori. Din cei aproape 600 000 tătari refugiați din Crimeea, în acei ani de la mijlocul secolului al XIX-lea, circa 120 000 s-au stabilit în Dobrogea și în nordul Bulgariei, care erau atunci teritorii otomane.  Trecerea Dobrogei, în 1878, sub stăpânirea României a fost resimțită de tătarii de acolo ca o nouă lovitură năprasnică, deși autoritățile române au căutat să arate bunăvoință față de noii cetățeni. Tătarii trăiseră experiența dureroasă a stăpânirii unei puteri creștine în Crimeea, ceea ce i-a determinat să ia din nou calea pribegiei către Turcia. Deci, la mai puțin de două decenii după așezarea lor în Dobrogea, tătarii plecau iarăși în masă, în necunoscut. Între 1878 și 1940 au plecat din Dobogea în Turcia, în valuri succesive, peste 200 000 tătari. Singura țară în care tătarii s-au simțit și se simt la adăpost a fost și este Turcia. Și în aceste vremuri cumplite ale războiului, cei mai mulți tătari refugiați din Ucraina s-au îndreptat tot către Turcia.

După instaurarea regimului bolșevic în Imperiul Rus (URSS) au fost oprite plecările în străinătate. În Crimeea strămoșească mai rămăseseră circa 300 000 de tătari. Dar, din ordinul lui Stalin, la 18 mai 1944, într-o singură noapte, au fost deportați în Urali, Siberia și Asia Centrală în jur de 240 000 tătari, numai copii, femei și bătrâni (54 000 bărbați tătari erau atunci pe front, în rândurile armatei roșii). Nu au fost scutite de surghiun nici măcar familiile celor care fuseseră decorați pentru acte de bravură în lupte, inclusiv cu Steaua de aur și primiseră titlul de Erou al URSS. Aproape jumătate din acești deportați tătari a pierit pe drumul calvarului și în primele luni ale vieții inumane din lagărele de muncă.

După prăbușirea URSS, în 1991, tătarii și-au lăsat iarăși gospodăriile în locurile îndepăratate unde fuseseră surghiuniți și au revenit în patria străbunilor lor Crimeea, să ia totul, din nou, de la capăt. Se adunaseră vreo 350 000 tătari în Crimeea și cu greu reușiseră să-și refacă viață. În 2014 s-au trezit din nou cu năpasta rusească peste ei. 50.000 din ei au fugit iarăși de frica muscalilor, părăsindu-și casele, pentru a căuta adăpost în Ucraina continentală. Mulți din ei s-au așezat nu departe de Crimeea, în regiunea Kerson, Melitopol, Mariupol, cu speranța reîntoarcerii pe pământurile părintești. Abia își reîncropiseră gospodăriile, că armata roșie s-a năpustit peste ei și aici. Au fost nevoiți să-și părăsească din nou căminele, pentru a-și salva copiii, soțiile și părinții. De această  dată tragedia a căpătat proporții și mai mari, prin antrenarea în ea a  multor oameni, de etnii și credințe diferite. Acum, nu tătarii au fost cei vizați în primul rând, dar și ei se află, în număr mare, printre cei care au fost forțați să se refugieze în alte țări.

Tătarii au fost supuși aproape continuu, timp 250 de ani, dislocărilor în masă. Acest fenomen dezastruos i-a afectat grav pe tătari nu numai ca oameni, ci și ca popor, care a fost lipsit mereu de cadrul  necesar pentru evoluție. A fost pusă astfel în pericol însăși devenirea istorică, etnică și culturală a națiunii tătare. Afirm, cu responsabilitatea unui istoric cu experiență îndelungată în domeniu, că este vorba aici de un plan diabolic, pus la cale de multă vreme și aplicat cu răbdare și în mod perfid, de o putere malefică, care nutrește o ură istorică obsesivă împotriva tătarilor. Reamintesc faptul că tătarii au fost singurii din istorie care au îngenuncheat Rusia timp de aproape 300 de ani ! Poate tocmai din acest motiv,  poporul tătar este singurul popor din Rusia  multietnică (inclusiv URSS) care a fost și este supus atâtor persecuții oficiale și speciale, metodice și îndelungate, care vizează însăși ființa lui națională.


Programul pentru distrugerea politico-militară și exterminarea etno-culturală a tătarilor a fost urzit în Kremlinul din Moscova la jumătatea secolului al XVI-lea, deci în urmă cu aproape o jumătate de mileniu. Iar planul vizând  ocuparea Crimeii, ca obiectiv principal într-un proiect strategic privind dezvoltarea imperială a  Rusiei, a fost prezentat în mod concret, încă din anii 1660,  țarului Aleksei Mihailovici (1645-1684), de către un călugăr vizionar din Balcani. Poporul tătar este cel dintâi pe care rușii au vrut și vor în continuare să-l șteargă din istorie și din lume. Acuma, văd că vor să facă același lucru și cu ucrainenii. Rușii au impresia că își pot permite să schimbe chiar și realitatea istorică.

Primul cneaz rus care s-a autoproclamat țar (cesar), adică, împărat, a fost Ivan al IV-lea, care a rămas în istorie, nu întâmplător, cu numele de Ivan cel Groaznic (1547-1584). Numai că, autoproclamații „împărați” (țari) ruși nu moșteniseră nici măcar un petic de pământ din Imperiul Roman, la care se raportau legal și moral  marile state europene ale evului mediu, inclusiv Imperiul otoman. „Tranzitia imperială” era un concept ideologic, juridic, moral și politic extrem de important în acele vremuri și mai târziu. Prin această „tranziție” se înțelegea dreptul  legal și moral al unui nou imperiu de a moșteni puterea, simbolurile, ideologia și cultura unui vechi imperiu la care se putea raporta teritorial și istoric. Țarii ruși nu au avut însă nici un drept la  moștenirea romană, ceea ce i-a marcat până astăzi. Singurul imperiu de care se puteau lega țarii ruși era cel al tătarilor, adică Hoarda de Aur. Cronicarii ruși din secolul al XVI-lea au acordat prioritate absolută relatării istoriei raporturilor tătaro-ruse, tocmai în ideea de a afirma pretenția țarilor la tronul imperial tătar. În același scop, Ivan cel Groaznic a pornit războaie de cucerire a statelor și teritoriilor tătare, rămase moștenire de la cel mai mare stat tătar din istorie, care a fost Hoarda de Aur (Statul de Aur). În același scop a început să fie pus în aplicare și programul de exterminare etno-culturală și chiar fizică a tătarilor, care erau singurii moștenitori de drept ai Hoardei de Aur. Rând pe rând au fost cotropite și distruse hanatele tătare de Kazan, Kasim, Astrakhan, Nogai, Siberia, care se formaseră, ca și Hanatul din Crimeea, prin moștenirea dinastică, teritorială, ideologică, culturală și istorică legală a Hoardei de Aur. Singurul stat tătar care a rezistat mai mult, până în 1783, a fost cel din Crimeea, datorită faptului că se afla sub protecția Porții Otomane. Ceea ce face astăzi Vladimir cel Groaznic este aidoma politicii cotropitoare a lui Ivan cel Groaznic.

După cucerirea Hanatului de la Kazan, în 1552, țarul Ivan cel Groaznic s-a grăbit să-și însușească nu numai titlul de „mare țar”, care venea de la titlul hanului tătar (ulug khan/mare han), ci și coroana  (tadj) de aur a hanilor tătari, ornată cu pietre prețioase și cu bordură de blană scumpă. Tătarii autohtoni au fost siliți să se convertească la creștinism (kreșinii de astăzi), iar cei care au refuzat și-au pierdut bunurile și au fost împinși în mlaștinile Volgăi, unde au pierit în masă. În locul lor au fost aduși în Tatarstan sute de mii de coloniști ruși. La fel au procedat rușii și în Crimeea, atât după cotropirea din 1783, cât și după cea din 2014. Tătarilor le-a fost interzisă revenirea în Kazan și în alte orașe timp de aproape 250 de ani, până la sfârșitul veacului al XVIII-lea. Iar până în anul 1917, „tătarii și câinii” nu aveau voie să intre în Cetatea  (Kremlin) Kazanului. Interdicții de așezare în Crimeea au avut și tătarii originari de acolo, până la dispariția URSS.

Ivan cel Groaznic fusese interesat doar de gloria și poziția geostrategică a Hoardei de Aur, pe care vroia să le confiște în folosul său. Aceleași scopuri sunt urmărite acum prin așa-numitul proiect Eurasia, care vizează exact teritoriul de odinioară al Hoardei de Aur și capacitatea ei de a fi reușit să țină laolaltă populațiile și culturile celor două continente. Exista însă un mare impediment în calea însușirii depline de către țarii ruși a moștenirii Hoardei de Aur. Esența turco-islamică a acestui stat, adică faptul de netăgăduit că tătarii aparțineau lumii turce și credinței islamice era fundamental potrivnică pretenției Rusiei imperiale de a fi protectoarea lumii pravoslavnice (creștin ortodoxe). De aici s-a ajuns la negarea și chiar la încercarea obsesivă de a șterge numele tătarilor turco-islamici din istoria Rusiei. Cronicarii din secolul al XVI-lea, formați în cadrul bisericii ortodoxe ruse, au inventat două sintagme cu efecte devastatoare pentru tătari, chiar și în zilele noastre : Zlataja Orda (Hoarda de Aur, din care a fost derivat apoi cuvântul hoardă, în toate limbile) și  Tatarskoe igo (Jugul tătar). De menționat că formulele erau puse în circulație după dispariția Hoardei de Aur, în 1502.  Întreaga construcție identitară și politică rusă a fost ridicată pe aceste concepte, care defăimau până la negare rolul tătarilor în istoria Rusiei. Eliminând tătarii, istoricii ruși rămâneau totuși descoperiți în chestiunea „tranziției imperiale”.

 Din acest motiv s-a apelat la formula falsă de a atribui mongolilor întreaga construcție imperială a Hoardei de Aur. Nu a contat faptul că Hoarda de Aur era de fapt și este numită în surse istorice orientale Sultanat sau Hanat  Kîpceac, iar în cele occidentale Imperiu Tartar. Se știe foarte bine faptul că întregul edificiu statal al Hoardei de Aur, structurile sale sociale, economice, administrative, militare, culturale, religioase aparțineau nemongolilor, în primul rând kîpceacilor majoritari. Doar dinastia conducătoare djucidă era de origine mongolă, dar și aceasta s-a kîpceachizat și islamizat în mai puțin de 50 de ani, până la sfârșitul secolului al XIII-lea. Este ca și cum poți să afirmi că marele Imperiu spaniol, condus de dinastia habsurgică, ar fi fost un stat german și nu unul spaniol, sau Iranul, care a fost condus sute de ani de dinastii turkmene, ar fi fost un stat turcic și nu unul persan. Ar fi absurd! Dar, din păcate, numai în cazul Hoardei de Aur o asemenea logică absurdă, avansată cu insistență și susținere puternică de istoricii ruși naționaliști, este acceptată chiar și de o parte a istoricilor din Occident. Au apărut de curând în SUA câteva cărți impunătoare, prin numele autorilor și faima editurilor, în care, din naivitate sau din interes personal, este susținută o asemenea idee forțată, lansată din centre ale istoriografiei ruse naționaliste. Am publicat, de curând, pe pagina mea de facebook, o analiză substanțială legată de aceste lucrări, în care cred că am demonstrat suficient de clar lipsa de temei a unor asemenea idei ( Vezi Tendințe noi în istoriografia mondială privind istoria tătarilor, în română și engleză).


Desfășurarea  neașteptată, pentru mulți, a violentului conflict din Ucraina este de natură să deschidă și calea unor speranțe care păreau închise. Una din problemele cele mai complicate, după părerea mea,  chiar cea mai dificilă, aflate pe masa negocierilor de pace ucraineano-ruse, este cea a Crimeii, care este patria-mamă a tătarilor. Rusia refuză să recunoască apartenența tătară a Crimeii, deși prezența neîntreruptă a tătarilor și a strămoșilor lor în Crimeea, inclusiv huni și goți  kîpceachizați (tatarizați), poate fi dusă până la 1700 -1800 de ani în urmă. Ucraina recunoaște acest drept istoric al tătarilor, fapt pentru care tătarii sunt trup și suflet alături de ea. În delegația de negociatori ucraineni se află, nu întâmplător,  și tătarul Rüstem Umerov, membru al Parlamentului (Rada) din Ucraina. Nu știu care sunt punctele de pe agenda de negocieri a delegației ucrainene în privința Crimeii. Ca unul care are experiență politico-diplomatică și cunoaște bine istoria tătarilor, dar și trecutul Rusiei, ca și pe cel al Ucrainei, îmi permit să avansez ideea reînființării Republicii Tătare Crimeea, așa cum a fost proclamată ea, la 13/26 decembrie 1917, adică ca un stat independent, democrat, neutru și demilitarizat. În actualele  condiții geostrategice, acest stat ar trebui pus însă sub garanția internațională a marilor puteri și, eventual, sub protectoratul țărilor riverane Mării Negre. Este de așteptat ca, în stadiul curent al războiului, Rusia să respingă această soluție, soluție care corespunde pe deplin principiilor de drept istoric, moral și internațional. Dar, Rusia nu a ținut seama nici în trecut și nu respectă nici acum asemenea principii. Poate se schimbă datele problemei pe front. Daj Bog ! (Să dea Dumnezeu !).

Varianta de rezervă ar putea fi proclamarea Republicii Autonome Tătare Crimeea, în cadrul Ucrainei, așa cum liderii tătari de acolo au cerut cu insistență, încă din anul 1991. Cred că această idee, de bună seamă elaborată, ar avea șanse mai mari de reușită, după părerea mea. Altminteri, problema Crimeii va fi una de blocaj, cel puțin în faza actuală a negocierilor de pace.

Să dea bunul Dumnezeu să fie bine și pentru tătari!             

Despre Tasin Gemil
 
Născut în Medgidia, pe 21 septembrie 1943, într-o familie de origine musulmană, Tasin Gemil a urmat cursurile Școlii elementare de șapte ani cu predare în limba tătară din Medgidia (1949-1956), apoi Liceul Mixt din Medgidia - actualmente Liceul teoretic „Nicolae Bălcescu" (1956-1960), și apoi cursurile Facultății de Istorie-Filozofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza" din Iași.

În iunie 1976 a susținut teza de doctorat, la Universitatea „Al.I.Cuza” Iaşi, cu titlul: „Ţările Române în contextul politic internațional” (1621-1672) (publ. la Editura Academiei Române, în 1979, 231 pag.)

În anul 1999, Tasin Gemil a primit titlul de Cetățean de Onoare al localității natale.

Cariera profesională:
- 1965-1966: profesor, Liceul Eforie Sud, Constanţa;
- 1966-1977: cercetător ştiinţific, Institutul de istorie şi arheologie „A.D.Xenopol” Iaşi;
- 1977- 1984: arhivist principal, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti;
- 1984-1998: istoric pr., cercetător ştiinţific pr., Institutul de istorie „N. Iorga” Bucureşti;
- 1991-1995: conf.univ. , Universitatea „Ovidius” Constanţa;
- 1995-2009: prof.univ., Universitatea „Ovidius” Constanţa;
- 1991- 1998: șeful Catedrei de istorie veche și medie, Universitatea „Ovidius” Constanța;
- 1996- prezent: conducător de doctorat în specializarea „Istoria relaţiilor internaţionale”
- 1999-2008: director al Școlii doctorale de la Facultatea de istorie și științe politice, Universitatea „Ovidius„ Constanța;
- 2004-2008: prorector al Universităţii „Ovidius” Constanţa;
- 2005 (din): fondator şi director al Centrului de Studii Eurasiatice; întemeietor și redactor-şef al Revistei Române de Studii Eurasiatice, Universitatea „Ovidius” Constanţa;
- 1998-2003: primul ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Azerbaidjan;
- 2004-2007: ambasadorul României în Turkmenistan;
- 2008-prezent: prof.univ., Universitatea „Babeş-Bolyai” ClujNapoca;
- 2008-prezent: fondatorul și directorul Institutului de Turcologie şi Studii Central-Asiatice; întemeietorul și redactorul-șef al publicației Studia et Documenta Turcologica ( a ajuns la vol. 5)

Activitatea comunitară şi politică:
- fondator şi primul preşedinte al Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România (dec.1989-iul.1990).
- deputat în Parlamentul României (1990-1996);
- secretar al Comisiei permanente pentru învăţământ, cercetare ştiinţifică, tineret şi sport din Camera Deputaţilor (1992-1996);
- membru al delegaţiei permanente a Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a NATO (1991-1992);
- membru al delegației permanente a Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Cooperare Economică la Marea Neagră (AP-OCMN) (1993-1996);
- Adeverința nr.11126, din 26 noiembrie 2009, emisă de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, atestă faptul că lui Tasin Gemil „nu i se poate atribui calitatea de lucrător/colaborator al Securității”.
 
Activitatea ştiinţifică, culturală şi diplomatică
- 8 volume de autor (3209 pagini publicate), 8 cărți coautor, 8 cărți coordonator, cca. 100 de studii ştiinţifice în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, cca.60 de recenzii, polemici şi note bibl.; mai mult de 100 de comunicări ştiinţifice la manifestări ştiinţifice interne şi internaţionale. Câteva sute de articole şi interviuri în ziare româneşti şi străine; peste 200 de emisiuni radio şi TV în ţară şi străinătate, însumând mai mult de 60 ore de emisie.
- In calitate de ambasador român a elaborat aproxim. 1500 de documente diplomatice.
- A iniţiat şi organizat peste 30 de reuniuni ştiinţifice şi culturale pe plan naţional şi internaţional.
- A înfiinţat şi condus câteva asociaţii ştiinţifice şi culturale, între care „Asociaţia Cultural-Ştiinţifică România-Turcia”, „Asociatia Culturală Azerbaidjan- România”, „Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă şi Cultură Turco Tătari din România”. A fost vicepreşedinte al Ligii Române de Prietenie cu Lumea Arabă, vicepreședinte al Societăţii Europene a Mării Negre, vicepreşedinte al Asociaţiei „Drumul Mătăsii”; membru în Comitetul de red. al ”Revue Roumaine d’Histoire” (câtiva ani).
- Fondator şi redactor şef al „Revistei Române de Studii Eurasiatice”, Universitatea Ovidius Constanţa; fondator şi red.-șef al revistei „Studia et Documenta Turcologica”, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.

Colegii de breaslă i-au dedicat două volume de studii ştiinţifice, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani (Istorie şi Diplomaţie în Relaţiile Internaţionale. Omagiu Istoricului Tahsin Gemil, coord.Daniel Flaut, Iolanda Ţigiliu, Ovidius University Press, Constanţa, 2003, 459 pag.) şi la împlinirea vârstei de 70 de ani (Contemporary Research in Turcology and Eurasian Studies. A Festschrift in Honor of Professor TASIN GEMIL on the Occasion
of His 70th Birthday, eds.Stoica Lascu and Melek Fetisleam, Presa Universitară Clujeană, 2013, LXXVIII + 1056 pag.)

Domenii predilecte de cercetare:
- Istoria relaţiilor româno-otomano-tătare; istoria, cultura şi situaţia actuală a popoarelor din lumea turcică (Turcia, Asia Centrală, Crimeea, Caucaz, regiunea Volga-Ural)
 
Titluri şi premii:
- Membru corespondent al Societăţii Turce de Istorie (Türk Tarih Kurumu) din Ankara (din 1988);
- Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române (1991);
- Premiul „Radu Rosetti” al Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric” (1993);
- Cetăţean de onoare al municipiului Medgidia (din 1999);
- Profesor onorific al International University of Baku (din 2001);
- Titlul „Prieten al Azerbaidjanului” conferit de societatea civilă (ziarişti) din această ţară (2002);
- „Letter of Gratitude” a Academiei de Științe a Republicii Tatarstan, Federația Rusă (2010);
- „Scrisoarea de Recunoștință” (Blagodarstvennoe Pismo) a Președinției Consiliului de Stat al Republicii Tatarstan, Federația Rusă (2012);
- Titlul de ”Personalitate Monumentală a Populației Turco-Tătare din România”, conferit de Centrul Cultural Turc ”Yunus Emre” din București (2012);
- Titlul de „Senator de onoare” al Institutului Cultural Român „pentru serviciile de excepție aduse susținerii și promovării culturii române” (2013);
- Decorat cu medalia de argint „Pentru Merite în Știință” (Za Dostiszenija v Nauke) a Academiei de Științe a Republicii Tatarstan, Federația Rusă (2013);
- „Membru onorific” al Academiei Oamenilor de Știință din România (2015);
- „Membru străin” al Academiei de Științe a Republicii Tatarstan, F.Rusă (2016).           

Sursa foto: De la NASA - [1], Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=47611517        
     
Citește și:
Dreptul istoric asupra Crimeii