„Din dragostea pe care o păstrez neamului meu și satului“ Familia Valaori din satul dobrogean Caratai/Nisipari și ctitoriile sale

Satul Nisipari, „din stepa dobrogeană“ - comună, pentru o vreme -, denumit, demult, Caratai (Mânzul Negru), este „situat în partea centrală a județului, la 26 km, spre N-V de orașul Constanța, capitala districtului, și în cea estică a plășei, la 9 km spre E de orașul Medjidia, reședința ocolului, pe ambele maluri ale văii Caratai“.
 
A fost înființat de turci, plecați în timpul Războiului de Independență, locul lor fiind luat de tătari, români transilvăneni, basarabeni și germani din sudul Basarabiei. O mișcare de populației care a continuat cu repatrierea nemților în Germania în 1940 și venirea, în locul lor, a românilor și a aromânilor din Cadrilater, în schimbul de populație cu Bulgaria, atunci când România a fost deposedată de sudul Dobrogei. Un sat al îngăduinței, toleranței și prieteniei.
 
Istoria lui a fost clădită de țăranii care au muncit câmpul toată viața lor. Și de familia de aromâni Valaori, binefăcătoarea localității.
 

Familia

 
Istoria familiei Valaori (Balaori) pe pământ dobrogean începe în jurul anului 1882. Aceasta este prima familie de români stabilită în satul Caratai/Nisipari, printre tătarii ce luară loc în satul turcesc, părăsit de turci după 1878. Vorbim, într-o primă fază, de Diamandi Valaori, de 35 de ani, venit aici din Moscopole, împreună cu fratele său, Gheorghe Valaori - care se stabilește în Constanța și ajunge subprefect. O altă sursă amintește de G. Valaori, cel la care face referire Decretul Regal nr. 344/5/17 februarie 1880: „Actualul ajutor de translator din plasa Medgidia se numește în aceeași calitate, la administrația plasei Medgidia…“, plasă din care face parte și Caratai.
 
Memoria satului l-a păstrat pe Diamandi Valaori. În 1891, acesta l-a adus la Nisipari pe fiul său mai mare, Sotir, care lucrează ca ajutor la dugheană și la singura cârciumă din sat, ce îi aparținea. Prăvălia cuprindea manufactură, coloniale și mărunțișuri, iar la cârciumă se vindeau vin, țuică, rachiu și monopol.
 
 
În 1903, Diamandi Valaori i-a adus în sat și pe ceilalți doi fii ai săi: Iuliu - de 10 ani, care, după scurt timp, a rămas la unchiul său, Gheorghe, la Constanța, Mihail (Mihalache), de 20 de ani, împreună cu mama lor, Hrisanda.
 
Sotir și Mihail urmaseră, în limba greacă, patru clase seminariale, în orașul Caritza (Corcea). Știau însă și croitorie: primul dintre ei a practicat doar câțiva ani croitoria de dame, iar cel de-al doilea, tot pentru scurt timp, croitoria bărbătească. Amândoi au renunțat la această meserie, în favoarea agriculturii, de care s-au ocupat până la moarte.
 

Familia a deținut cea mai mare moșie din Nisipari. În 1916, Mihail Valaori era proprietarul unei moșii de 237 ha, pe care o cultiva singur, iar în 1922 îl găsim cu o moșie, de 280 ha, pe care tot singur o cultiva. Era cel mai mare moșier din comună, poziție pe care și-o păstrează și în 1940. În 1948, din moșiile lui Mihail Valaori, se considera expropriabilă suprafața de 240 ha. În perioada interbelică, Mihail Valaori era și un mare bancher și om de afaceri, locuind mai ales în București - unde avea proprietăți imobiliare, acțiuni la „Societatea Petrolieră“, la bănci etc. Despre bogăția familiei, istoria orală spune că aceasta s-ar fi datorat descoperirii unei comori. În 1929, Mihai Valaori făcea parte din comitetul județean al PNL. A murit în 1942.
 
Sotir Valaori a fost cel care, efectiv, s-a stabilit în sat, ocupându-se de moșie și de turmele de vite. A fost primar, cu mici întreruperi, cel puțin între 1935 ^și 1942.
 
Fără îndoială că cel mai cunoscut membru al familiei Valaori, la nivel național, este Iuliu, care a urmat școala primară în orașul Constanța, ca apoi, prin protecția unchiului său, să-și urmeze studiile secundare, universitare și doctorale la București, Berlin și Viena. Revenit în țară, s-a stabilit la București, unde a ajuns director general și apoi subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale.
 
A fost unul dintre cei mai mari filologi ai perioadei sale, eminent profesor de limbi clasice, a avut o prodigioasă activitate culturală, prin cursurile universitare ținute aproape 40 de ani și prin conferințele anuale ținute la Ateneu și Academia Română. Constantin Kirițescu îl prezintă pe Iuliu Valaori ca un om cu o conștiință a datoriei mai rar văzută, cu o onestitate a gândirii care i-a prilejuit multe dureri sufletești.
 
A înființat Societatea de Cultură Macedo-Română din București, al cărei președinte a fost timp de 20 de ani, întreținând în acest mod facla vie între românii de aici și cei de peste hotare. A înființat burse pentru cei săraci și merituoși la școli secundare și universitare.

 
Din punct de vedere politic, Iuliu Valaori a fost membru al Partidului Național Liberal și deputat al acestuia. Și de pe această poziție a apărat drepturile aromânilor: a îndrumat școlile din Macedonia și, imediat după terminarea Primului Război Mondial, a făcut parte din delegația aromână din Balcani la Conferința de Pace.
 
Acesta a venit doar o singură dată la moșia familiei de la Nisipari și nu a stat decât o zi, la fratele său, Sotir. Era un om distant, rece, ceea ce și explică faptul că nu a ieșit să „vorbească cu satul“.
 
Iuliu Valaori a murit în septembrie 1936, la 62 de ani. Era în plină ascensiune, subsecretar de stat. A murit sărac, lăsând familiei o modestă casă în București.
 

Ctitoriile

 
Se crede că însuși numele nou al satului, Nisipari, se datorează lui Mihail Valaori, care a extras nisip, formând o carieră. Inclusiv în 1940, când comuna Nisipari devine doar satul Nisipari, fiind alipit la comuna Castelu, locuitorii apelează la numele și faptele filantropice ale familiei Valaori pentru a sensibiliza și a împiedica această restructurare administrativă. Fără succes însă.
 
Veleitățile certe de ctitori se pare că au fost inoculate fraților Mihail și Sotir de părintele lor, Diamandi Valaori, așa cum reiese citind piatra comemorativă a localului vechi de școală din Nisipari, din 1904.
 
Putem afirma că Mihail Valaori, principalul binefăcător al comunei/satului Caratai/Nisipari, ajutat de fratele său Sotir, a ctitorit în memoria tatălui și, apoi, a fratelui său Iuliu.
 

Primăria

 
Localul propriu al Primăriei comunei Nisipari, cu șapte încăperi, s-a construit în 1935-1936, la îndemnul primarului Sotir Valaori și cu ajutorul fratelui său, Mihail, de oamenii satului și Prefectura județului Constanța. Mihail Valaori a donat toată tâmplăria - ușile, ferestrele - și a plătit vopsitul lor.
 
La mijlocul anului 1937, este inaugurată, în prezența autorităților constănțene și a celor locale, noua clădire a Primăriei Nisipari, donație a familiei Valaori. Dintre invitați, Vasile Bellu, prefectul județului Constanța, și O. Georgescu, primarul municipiului. După oficierea serviciului religios, s-au ținut discursuri elogiatoare la adresa gestului filantropic al lui Mihail Valaori, „care a donat primăriei lemnăria de construcție în valoare de 18.000 lei și o înalță acum pe propria cheltuială, un nou local de școală în valoare de aproximativ 600-700.000 de lei“ . Mihail Valaori s-a limitat doar la a face o dare de seamă, arătând modul în care s-au întrebuințat sumele de care a dispus comitetul de construcție, și la a mulțumi prefectului și consătenilor săi.
 
În fața Primăriei, Mihail Valaori a construit fântâna, cu apa cea mai bună din sat.
În clădirea Primăriei - după transformarea comunei în sat - a funcționat, un timp, o grădiniță, iar apoi a fost dată spre folosință unor oameni ce nu s-au dovedit gospodari și care au cauzat prăbușirea sa. Eu am „prins-o“ în stare de ruină, fără geamuri și acoperiș. În ce privește fântâna, peste timp i s-a adăugat o instalație electrică, apoi a fost părăsită. Nu mai există azi.
 

Școala și dispensarul

 
În condițiile în care populația Carataiului a crescut, copiii de vârstă școlară nu mai aveau loc în școala veche, cu un singur salon. În 1926, frații Valaori contribuie la „reparația radicală a localului de școală vechiu cu împrejmuirea ei în anul 1926“. Dar nu era suficient.
 
Drept urmare, Mihail Valaori începe, doar prin forțe proprii, construirea unei noi școli în 1936. Lucrările încep în anul în care a murit Iulian Valaori.
 
 
Școală, monumentală - având drept model Școala Normală din Arad - construită de familia Valaori, cu propriile sale mijloace, bani și transporturi, pe două etaje, cuprindea 17 încăperi și casa directorului, în care încăpeau un cămin cultural, o școală primară curs complet, grădină de copii și ateliere de lucru pentru fete și băieți. Aceasta fusese construită între anii 1936 și 1939, fără contribuția altcuiva. Însă, după spusele învățătorului Tache Bănică, în diverse faze ale construcției, au fost implicați, în mod serios, și locuitorii comunei. Fie chiar și numai pentru a sădi în aceștia responsabilitatea.
 
În anul 1939, Mihail Valaori a făcut o nouă împrejmuire a vechiului și noului local de școală, cu gard-zid de piatră și cărămidă, cu grilaj de lemn pe o lungime de 120 de metri liniari, cu propriile mijloace și transporturi.
 
De altfel, Mihail D. Valaori a donat, în luna mai 1939, clădirea școlii. Astfel, acesta donează „Casei Școalelor din Ministerul Educației Naționale, localul de școală cu terenul înconjurător în suprafață de 2000 m.p. situat în comuna Nisipari (fost Caratai) jud. Constanța“. Acesta era „compus din 5 săli, fiecare cu intrare separată, și 7 încăperi, 3 antreuri, 5 verande, una marchiză și o pivniță, primele servind, 2 pentru clasă, una pentru cămin cultural, una pentru grădiniță de copii și ultima pentru școala de gospodărie, iar încăperile din urmă servind pentru cancelarii, biblioteci și la nevoie de locuințe învățătorilor. Imobilul este împrejmuit la fațadă pe o lungime de 100 de metri liniari, cu gard de piatră, grilaj de lemn și stâlpi de cărămidă“.
 
Mihail Valaori obliga „donatara“ să pună la dispoziția Fundației Culturale „Regele Carol al II-lea“, la cererea acesteia, „o sală cu antreu, cu intrare separată, împreună cu veranda“, și, dacă va avea nevoie, una sau două camere pentru bibliotecă și cancelarie. Toate acestea urmau a servi drept cămin cultural al satului Nisipari. De asemenea, își exprima dorința ca Ministerul Educației Naționale să înființeze un post de maestră pentru școala de gospodărie ce avea drept scop desăvârșirea culturii fetelor, pentru care stipulase deja un număr de săli. Școala urma să poarte numele fratelui donatorului, „Iuliu Valaori“. În finalul documentului se menționează că donația pe care o face reprezintă agoniseala muncii sale „și fără contribuția și sprijinul cuiva, este izvorâtă din dragostea pe care o păstrez neamului meu și satului, de care mă leagă anii copilăriei, tinereții și maturității mele, iar numele pe care îl dau acestei donații, constituie un act de pietate pentru memoria iubitului meu frate mai mare, care ne-a învățat să iubim neamul și țara“.
 
Nemaiavând posibilități financiare suficiente pentru a construi o clădire nouă, Mihail Valaori s-a gândit să renoveze și amenajeze propria locuință, pentru a o transforma în dispensar comunal și baie publică. Clădirea, construită în 1930, era folosită de Mihail Valaori doar în timpul sezonului muncilor agricole, deoarece acesta locuia la București. Actul, întocmit pe 3 mai 1939, stipulează: Mihail Valaori, „proprietar agricultor domiciliat în comuna Nisipari… pentru a-mi arăta dragostea față de locuitorii satului meu și în special pentru a veni în ajutorul coloniștilor nevoiași, împroprietăriți de curând în sat și în regiune“, donează Ministerului Sănătății și Ocrotirilor sociale un imobil „pentru a servi ca dispensar medical“ ce „va purta numele defunctului meu tată, Diamandi Valaori, primul colon român, așezat în anul 1879 la anexarea Dobrogei la patria mamă în satul turcesc Caratai, azi Nisipari“. Acesta se învecina: „La Est cu drumul mare, la Sud cu o stradă, la Apus și la Nord cu restul imobilului meu“. Terenul, de 1 500 m², avea două corpuri clădite: „Primul compus din 6 încăperi, cu prismă mare și pivniță; al doilea compus din 3 încăperi, care vor servi de dependințe“. Imobilul era „împrejmuit cu zid de piatră la străzi și cu un gard de lemn, care îl desparte de restul imobilului proprietatea mea“. De asemenea, se obliga „ca pe terenul donat alipit de viitorul dispensar, să construesc încă trei încăperi pentru instalația unei băi populare. Doresc ca de această bae să se folosească în special copii, care vor învăța în școala nouă din comuna mea…“. Specifica și acest aspect: „Donația ce fac este supusă condițiunii, ca Onor Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale, să înființeze cu ocazia întocmirii bugetului anului 1940/1941, un loc de medic permanent al Dispensarului“. Mihail Valaori declara în sfârșitul documentului: „Prin această donație îmi îndeplinesc și o datorie de pietate pentru memoria defunctului meu tată, pe lângă satisfacerea dorinței mele, de a fi contribuit cu modestul meu obol la sănătatea publică“.
 
Dispensarul, modern, s-a construit, deci, vizavi de școală. În aceeași clădire s-a instalat și o baie publică, cu duș și cadă - poate unica de acest fel din Dobrogea acelui timp -, pentru folosința sătenilor. Aceasta cuprinde și o locuință pentru medic.
 
 
Inaugurarea noii școli și a dispensarului, construite și donate de Mihail Valaori, în amintirea tatălui și fratelui său, are loc pe 24 ianuarie 1940. Principalul ctitor a fost nevoit să amâne acest moment, din cauza unui accident de automobil pe care-l avusese pe drumul de la Nisipari la București. Ziarul „Universul“ prezintă evenimentul, care a beneficiat de prezența a numeroase personalități județene și locale. Au asistat detașamente de premilitari și străjeri din satele învecinate, săteni din comună.
 
Gherontie, episcopul Tomisului, a oficiat serviciul religios. Invitații și învățătorii școlii au ținut cuvântări. Ne oprim, pe scurt, la cea rostită de Mihail Valaori, care, declarându-se un „modest agricultor“, a ridicat, pe cheltuiala lui aceste construcții, „menite să contribuie la ridicarea satului meu, împlinind cu aceasta o veche dorință personală și conformându-mă unor tradiții strămoșești“.
 
Virgil Valaori, fiul defunctului Iuliu Valaori, a arătat „că familia Valaori, începând cu Diamandi Valaori și terminând cu fiii acestuia Iuliu, Sotir și Mihail, a fost însuflețită numai de gândul curat, al sprijinului dezinteresat ce se cuvine semenilor lor“, și a amintit personalitatea părintelui său.
 
După ce oficialitățile au vizitat școala, iar dr. Tope a donat din partea societății de cultură macedoromână suma de 5.000 de lei pentru cumpărarea de mobilier necesar școlii, festivitatea s-a încheiat printr-o masă, „în timpul căreia corul străjerilor a cântat diferite arii românești, iar în curte sătenii și tineretul au jucat hori naționale“.
 
La inaugurare, Mihail Valaori a fost întrebat cât anume au însemnat donațiile pe care le-a făcut. Acesta a răspuns „laconic și afectat“: „Mă costă un leu!“.
 
Pe placa comemorativă stă scris: „Astăzi 23 Iunie 1940, în zilele de rodnică domnie a M.S. Regelui Carol II, s-a inaugurat acest nou local al culturii satului meu, din nevoia adânc simțită, din mila lui Dumnezeu, eu Mihail D. Valaori, agricultor, am ridicat din temelii din agonisită cu trudă numai a muncii mele și în amintirea iubitului meu frate, IULIU VALAORI, decedat în funcție de Ministru subsecretar de stat la M.E.N“.
 
Clădirea Școlii cu clasele I-VIII „Iuliu Valaori“ din satul Nisipari a fost reparată abia în 2003, după ce suferise din cauza cutremurelor și pânzei freatice. Este, în continuare, poate cea mai frumoasă și impunătoare școală rurală din Dobrogea.
 
În ceea ce privește dispensarul, acesta a funcționat vreo 30 de ani. Datorită creșterii populației, a devenit, apoi, cea de-a doua școală. În perioada 1945-1950, copiii mai găseau încă în dispensar urme ale instalațiilor ruginite ale băii populare. Azi, clădirea nu mai există.
 

Biserica

 
În comuna Nisipari, existau, în anii '30 ai secolului trecut, o geamie și o casă de rugăciuni protestantă și baptistă. Cum populația românească, ortodoxă, crescuse, se impunea construirea unei biserici. Mihail Valaori ia frâiele construirii unei biserici ortodoxe. Valoarea totală a construcției se ridica la 900.000 de lei, după deviz. Suma era mare pentru posibilitățile comunei, fapt pentru care, dincolo de contribuțiile locuitorilor, se implică Prefectura județului și Mihail Valaori, care contribuie cu 100.000 de lei și „în caz de neajungere, va da atât cât va mai trebui pentru la așezarea acoperișului“. Lucrările erau conduse de Mihail Valaori.
 
Lucrările pentru ridicarea bisericii - așezată pe o înălțime ce domina așezarea - au început în anul 1937, când, după procurarea materialelor pe șantier, s-a pus piatra fundamentală. În același an, s-a ridicat clopotnița și s-a cumpărat un clopot. În 1939, a fost sfințită.
 
 
Lucrările au mers greu, din cauza lipsei de bani, a războiului și, mai apoi, din cauza morții lui Mihail Valaori, care era sufletul construcțiilor principale din sat. Acesta apucase să ridice zidurile până la doi metri înălțime. După dispariția lui, lucrările nu au continuat. Ajunseseră la căpriori. În 1946, un comitet de construcție bisericesc a luat în sarcină această construcție, pentru a termina opera începută de Mihail Valaori. Aceasta nu a mai fost terminată. Clădirea bisericii, ajunsă la căpriori, a fost dărâmată în perioada 1948-1953, cea mai mare parte a cărămizilor a fost furată, iar din restul s-a zidit o cabină pentru aparatul cinematografului.
 
Azi, se văd doar ceva urme din construcția ce se voia o biserică, la fel de monumentală ca și celelalte ctitorii ale familiei Valaori. Abia în 2015, o biserică ortodoxă este în construcție. Sătenii se roagă încă în casa de rugăciuni lăsată de etnicii germani.
 
În 1937, Mihail Valaori își propusese să execute toate lucrările pentru a completa refacerea șoselei Nisipari-gara Dorobanțu.
 
Sursa foto: Arhivă personală Tache Bănică
 
Despre Lavinia Dumitrașcu
 
Lavinia Dacia Dumitrașcu s-a născut la Constanța pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănțene, a publicat în reviste literare și a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitrașcu, prin arhive și biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat și uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanța - Facultatea de Istorie și Științe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universității „Andrei Șaguna“ din Constanța. Din 2005 și până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța. 
 
Citeşte şi:
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)
 
Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei
 
„…Grupa care a intrat prima în Careii Mari nu mai există. a pedepsit-o un obuz inamic.” - Căpitanul Costache Dumitru, Regimentul 34 Infanterie Compania 7