Din nou, despre cei mai loiali minoritari ai statului român - turcii şi tătarii dobrogeni - 1878-1914 (galerie foto)

Relativa şi formala decădere a turcilor şi tătarilor din situaţia de stăpâni a Dobrogei şi de populaţie majoritară a acestui teritoriu nu se „citeşte” în ceva schimbările esenţiale „pe teren” după 1878. De altfel, primele alegeri administrative din Dobrogea revenită la Ţară, din 1879-1880, îi arată ca având majoritatea primarilor şi consilierilor. O scenă antologică: prin 1880-1881, pe peronul gării din Constanţa, prefectul Remus Opreanu şi câţiva notabili ai oraşului conduceau la tren 3 elevi musulmani, care mergeau la prestigiosul Liceu-internat de la Iaşi. Toată lumea cânta: „Frate române!”.
 

 
Documentele reţin şi multitudinea de ocupaţii în care concetăţenii noştri turci şi tătari excelau în Dobrogea. Erau mai ales grădinari, bostănari, mici negustori, cafegii, bragagii, hamali în port. După revenirea Dobrogei la statul român, turcii şi tătarii se remarcă ca  mari intelectuali, unii de valoare naţională. Și, de asemenea, demonstrează o loialitatea deplină faţă de statul român.
 

Statistici

 
În 1881, conform „Dării de seamă” pe care o prezenta prefectul Remus Opreanu, populaţia totală a judeţului era de 64 902 locuitori, între care turci - 14 947, tătari - 22 584, adică musulmanii constituiau majoritatea populaţiei.
 
După alte cifre oferite de medicul-şef al judeţului, C.D. Drăgescu, în acelaşi 1881, românii se ridicau la 27 600 de suflete, turcii la 12 000 şi tătarii la 27 700, adică 39 700 de suflete musulmane faţă de nemusulmanii care ocupau „spaţiul” de până la 76 000. 
 
Conform lui M.D. Ionescu, la 1900, populaţia turcească şi tătărească în judeţul Constanţa se prezenta astfel: plasa Hârşova - 1 143 turci, 1 466 tătari; plasa Constanţa - 1561 turci, 7 352 tătari; plasa Medgidia - 748 turci, 6 401 tătari; plasa Mangalia - 1 867 turci, 8 848 tătari; plasa Silistra Nouă - 2 601 turci, 1 704 tătari. În total, în judeţul Constanţa trăiau, la 1900, 7 910 turci şi 25 831 tătari, faţă de 74 792 de români . În 1916, populaţia judeţului era de 252 688 de suflete.
 
Legislaţia românească şi problema minorităţilor naţionale în Dobrogea (cu specială privire la populaţia turco-tătară)
 
Documentele fundamentale de început ale administraţiei româneşti sunt cunoscutele Proclamaţii ale domnitorului Carol I către populaţia Dobrogei şi către armată (8 noiembrie 1878). Sunt remarcabile câteva idei, pe care administraţia românească le va pune în aplicare: „Locuitorilor de orice naţionalitate şi religiune, Dobrogea, vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân şi a lui Ştefan cel Mare, de astăzi face parte din România…Religiunea voastră, familia voastră vor fi apărate deopotrivă, ca şi ale creştinilor. Afacerile religiunii şi ale familiei vor fi pentru voi încredinţate apărării muftiilor şi judecătorilor aleşi din neamul şi legea voastră. Şi creştini şi musulmani primiţi dar, cu încredere, autorităţile române.”

 
În „Ordinul de zi către Ostaşi”, Regele declara: „Ostaşi…în noua Românie voi veţi găsi o populaţiune în cea mai mare parte română. Dar veţi găsi şi locuitori de alt neam, de altă religiune. Toţi aceştia, devenind membrii ai statului român, au drept deopotrivă la protecţiunea, la iubirea voastră. Între aceştia veţi afla şi populaţiuni musulmane a căror religiune, familie, moravuri se deosebesc de ale noastre. Eu, cu dinadins, vă recomand a le respecta. Fiţi în mijlocul noilor voştri concetăţeni ceea ce aţi fost până acum şi în timp de pace ca şi pe câmpul de onoare, ceea ce cu mândrie constat că vă recunoaşte astăzi Europa întreagă, adică model de bravură şi de disciplină, apărătorii drepturilor României şi înainte-mergătorii legalităţii şi civilizaţiunii europene”. Iată că găsim pentru prima dată ideea, clar exprimată, a unui model european, pe care românii l-ar aplica în Dobrogea á propos de musulmanii, până ieri stăpânii. În Regulamentele de administrare provizorie pe care le-am amintit, pe de o parte, se recunoşteau drepturile statului român şi, pe de alta, se enunţau principii nediscriminatorii în raport cu populaţia locală. 
 
Însă, dincolo de tot şi de toate, remarcăm Legea pentru organizarea Dobrogei, din 9 martie 1880 , lege fundamentală, completare ea însăşi la Constituţia României. Aceasta prevedea, la articolul 21: „Se va înfiinţa în oraşul Babadag un seminar musulman cu menirea de a forma capii moscheelor şi de a preda principiile legislaţiei religiei musulmane. Această şcoală se va întreţine de stat” şi la „Dispoziţii tranzitorii”, articolul 76: „O lege va organiza serviciul moscheelor şi învăţământul religios al populaţiei musulmane”.
 
În domeniul învăţământului, se urmărea nu doar înfiinţarea de şcoli româneşti, ci şi şcolarizarea populaţiei musulmane prin respectarea propriei religii,  cu obligativitatea limbii române şi în şcolile naţionalităţilor conlocuitoare.
 
Acestor documente deosebit de importante pentru istoria Dobrogei, li se adaugă, în materie de învăţământ: Legea învăţământului primar din 1893 şi 1896,  Legea „Take Ionescu”, Legea „Petru Poni” şi Legea învăţământului secundar şi superior din 1898, legi care duc la modernizarea învăţământului naţional şi la ieşirea din cutumele ce nu mai corespundeau timpului în ceea ce priveşte învăţământul populaţiei turce şi tătare.
 

Învăţământul musulman în Dobrogea
 
Imediat după revenirea Dobrogei la Ţară, în afară de şcolile musulmane „moştenite” de la administraţia turcească, noua conducere a ţării înfiinţează o serie de şcoli româneşti şi musulmane.
 
La solicitarea, din 1878, a prefectului Constanţei Remus Opreanu, Ministerul de Interne permite tăierea materialului lemnos necesar pentru repararea moscheilor şi şcolilor dobtogene.
 
Statul se obliga, peste trei ani, să preia întreţinerea moscheii din Babadag şi a şcolilor din jurul său, intrând, astfel, în patrimoniul statului. Comunitatea turcă avea o şcoală „considerată publică” în comuna Varoş - azi, cartier al Hârşovei -. La 21 ianuarie 1879, se deschidea, solemn, şcoala musulmane din Constanţa. Deja funcţionau asemenea şcoli la Mangalia. Existau şi şcoli mixte, în care învăţau români şi turci deopotrivă. Învăţământul în limba turcă cuprinde, deci, şcoli primare, gimnazii şi şcoli medii seminariale.
 
Au fost înfiinţate şcoli de stat româneşti primare în comunele curat musulmane - de exemplu, la Topraisar, Osmanfacâ, Ghelingic, Azaplar, Osmancea -. În acestea, funcţionau, pe lângă dascăli români, şi dascăli care predau limba etniilor respective. Nicolae Iorga remarca cât de repede s-au încadrat copii musulmanilor în aceste şcoli. Cursurile şcolilor primare erau obligatorii şi gratuite. Conform statisticii realizate, în 1904, de  prefectul Scarlat Vârnav, comunitatea musulmană avea, la începutul anului, 75 de şcoli primare, dintre care 5 urbane, în care cei 2468 elevi erau învăţaţi de 79 de învăţători plătiţi de comunitate.  În judeţul Tulcea, funcţionau: 1 azil confesional mahomedan, la Sulina - unul turcesc, la Isaccea, Babadag, Măcin - câte unul mahomedan, iar, în mediul rural, în comuna Turtucaia - o şcoală particulară şi, în alte trei comune- 3 azile mahomedane. Învăţământul se limita la învăţarea şi interpretarea Coranului, ceea ce făcea ca absolvenţii acestor şcoli să iasă aproape analfabeţi.
 
În 1879, Costache Petrescu inaugurează prima şcoală românească din Constanţa. Singurul său ajutor a fost Seic Isleam, numit pentru catedra de limbă turcă. Şcoala primară musulmană din Constanţa fusese înfiinţată în 1886, de Comunitatea musulmană din judeţul Constanţa şi a fost întreţinută şi condusă de aceasta. Exista o clasă pregătitoare, 4 clase primare şi 3 clase gimnaziale. Învăţământul se făcea în turcă, se învăţa limba română, cea arabă şi cea persană.
 
Piatra de temelie a noii şcolii musulmane din Constanţa a fost pusă pe 14 mai 1898. Cu acest prilej, muftiul adresa invitaţie primarului oraşului. Şcoala este inaugurată în 1901. În acelaşi an, Consiliul Comunal prevedea în buget suma de 1200 lei pentru şcoala mahomedană, cu condiţia ca aceasta să aibă un profesor de limba română.
 
În 1905, Comunitatea musulmană din Constanţa solicita Primăriei oraşului posturi de institutori plătiţi din bugetul statului. Până la Primul Război Mondial, învăţământul se desfăşura pe parcursul a 7 ani - 4 ani curs primar şi 3 ani gimnaziu -, predarea se făcea în limba turcă, iar limba română era învăţată ca limbă oficială de stat.
 
Elevii nu plăteau taxe, manualele erau aduse gratuit din Turcia. Membrii comunităţii musulmane şi părinţii confecţionau uniforme pentru elevii săraci. Pentru copiii din clasele I-IV, învăţătorii erau recrutaţi din rândul hogilor localnici, iar pentru gimnazii erau aduşi dobrogeni cu pregătire în instituţii de învăţământ superior din Turcia sau chiar profesori veniţi din Turcia. Această şcoală deţinea şi o bibliotecă bogată, un laborator pentru chimie, fizică şi biologie şi un teren de sport. Până în 1905, elevii susţineau examen de absolvire în faţa unei comisii formată din profesorii titulari ai şcolii şi inspectorul asistent delegat de Ministerul Instrucţiunii Publice.
 
În 1907, se pune piatra de temelie a şcolii musulmane din Medgidia, care este „botezată” cu numele fostului primar al urbei, Chemal Efendi. 
 
La Constanţa, Tulcea şi  Medgidia, existau gimnazii turce. Profesorii erau salariaţi ai statului. Programele însă - cel puţin până la începutul secolului XX - erau identice cu cele din Imperiul Otoman medieval. Materiile de bază erau Coranul, limba arabă şi cea persană, morala, istoria Imperiului Otoman, istoria Islamului. Pe lângă acestea, se mai predau şi discipline moderne precum: geografia, matematica, muzica, ortografia, desenul, educaţia fizică etc.  În 1909, director al Gimnaziului turc din Constanţa era poetul Mehmed Niyazi.
 
În august 1910, un grup de 50 de studenţi din Turcia, conduşi de 10 profesori, au fost primiţi de colegii lor români în Constanţa. Aceştia întorceau vizita pe care o delegaţie a studenţilor români o făcuse în Constantinopol.  În acelaşi an, învăţătorul Bectaş Osman ţinea un discurs de primire în faţa inviaţilor la Congresul Naţional al Învăţătorilor, care se ţinea la Constanţa.
 
În 1911, consilierul Mahmut Celebi pleda, şi în calitate de fruntaş al comunităţii musulmane, în publicaţia de limbă turcă, „Teşviki”, pentru „păstrarea credinţei şi naţionalităţii noastre” şi pentru afirmarea drepturilor musulmanilor în ceea ce priveşte şcoala, cultul.
 
Seminarul Musulman de a Babadag/Medgidia
 
În 1891, în locul fostului seminar de la Babadag, statul român înfiinţează un nou seminar Musulman. Scopul acestuia era acela de pregătire a personalului religios şi a corpului didactic al şcolilor confesionale. Erau primiţi şi copii de cetăţeni români, care, la orele de dimineaţă, urmau cursuri de limbă arabă şi  interpretarea Coranului la Seminar, sub îndrumarea clericilor musulmani, iar, după amiază, frecventau şcoala publică locală, care, odată absolvită, le permitea copiilor să fie numiţi în clerul mahomedan. Conform regulamentului, cursurile de limba arabă şi de legislaţie musulmană urmau să fie predate de profesori numiţi de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, care avea rolul de control şi supraveghere a instituţiei.
 
Unul dintre aceştia, cu recomandarea muftiului deţinea şi conducerea instituţiei. Muftiul avea dreptul de a supraveghea doar partea religioasă a programei de învăţământ. Primul director al Seminarului a fost Demirgean Hagi Mahmut, a cărui activitate a fost recunoscută de statul român prin acordarea decoraţiilor „Coroana României” şi „Serviciul credincios”.
 
În 1885, la iniţiativa ministrului Instrucţiunii, Spiru Haret, se înfiinţează şi o catedră de limba română, al cărei prim titular a fost profesorul Alexandru Alecu, bun cunoscător al limbii şi culturii turce. În aceste condiţii, seminariştii s-au retras de la şcoala română, pe care o frecventau în paralel.
 
În 1901, graţie eforturilor lui Ibrahim Themo, această instituţie de învăţământ este mutată la Medgidia, care devenise centrul spiritual al comunităţii musulmane din Dobrogea. Aceasta şi în condiţiile în care, datorită secetei din 1899, populaţia Babadagului emigra. Director administrativ este numit Alexandru Alecu, iar director al studiilor clericale, Ali Hagi Mustafa.
 
Peste trei ani, se realizează un nou regulament de funcţionare a Seminarului, pe baze moderne, sub directa îndrumare a ministrului Spiru Haret. Prin acesta, durata studiilor erau fixate la 8 ani, era asigurată o pregătire multilaterală, la fel cu cea a liceelor şi şcolile normale din restul ţării. Studiile de cultură generală se făceau în limba română, iar Coranul, istoria religiei, muzica bisericească şi literatura osmană în limba turcă şi arabă. De-a lungul existenţei sale, Seminarul a beneficiat de cadre didactice române, turce şi tătare de o înaltă pregătire profesională.
 
Conform Statutului, absolvenţii puteau primi nu doar funcţii administrative şi de cult necesare etniei lor, ci şi de învăţători  plătiţi ca şi normaliştii români. În afara învăţării limbii turce şi arabe, elevii urmau discipline ce ţineau de cult, limba română, dar şi discipline ce ţineau de cultura generală. Calitatea acestui Seminar crescuse atât de mult, încât, în 1899, Seminarul musulman de la Constantinopol solicita programa celui dobrogean, iar calitatea elevilor pregătiţi aici depăşise graniţele ţării. În 1914, un ziar din Turcia dădea acest seminar ca exemplu pentru cele turceşti.
 
În 1907, Seminarul primeşte şi un internat pentru cei 70 de elevi veniţi din alte coluţuri ale Dobrogei. Acesta era întreţinut, ca şi seminariile ortodoxe, de Casa Bisericii, însă cu un tratament material special.  
 
Acesta este creuzetul în care se formează viitorii intelectuali turci şi tătari ai Dobrogei interbelice şi socialiste de mai târziu. Răsfoind Dicţionarul personalităţilor  turco-tătare din România, observăm acest lucru şi faptul că mentorul principal a fost Mehemd Niyazi, pe care-l putem socoti, uşor, creator de şcoală. O altă consecinţă a existenţei acestui seminar  a fost că, în primele decenii ale secolului XX, a asigurat o largă deschidere pentru membrii clerului musulman din România.
 
Presa de limbă turcă
 
Respectarea drepturilor minorităţilor în România se „citeşte” şi în existenţa unei prese în limba turcă. La iniţiativa autorităţilor române, între 1888-1984, s-a editat primul periodic în limba turcă, „Dobruca Gazetasi”, care avea şi pagini în limba română.
 
La Constanţa, pentru scurt timp (19 octombrie 1896-10 ianuarie 1897) şi neregulat, este tipărit periodicul „Şark”, cu caractere arabe, în limba turcă. Proprietar: E. Kemal Bey. Scopul periodicului era:„să nu se abată, niciodată, din calea cea dreaptă şi de la adevăr şi să scrie, totdeauna, numai opiniile adevărate şi juste (...) întărirea, cu un grad şi mai mare, a relaţiilor şi prieteniei sincere, care există, cu cel mai mare devotament şi sinceritate, între Statul Otoman şi Statul României şi să apere, la nevoie, orice fel de drepturi şi interese ale fraţilor nostri de credinţă”, pe care-i vede rămaşi în urmă datorită ignoranţei şi neştinţei.
 
În primul său număr, de pe 12 iunie 1896, periodicul „Sakadak”, care apare, în limba turcă, la Constanţa, îşi precizează scopul, prin pana lui Ali Riza: „Slujirea în folosul nobilei populaţii musulmane, al marelui Stat Otoman şi al Statului Român, de a cărui poziţie (bunăvoinţă) ne bucurăm”, fiind „pus în slujba Statului, cauză de vitalitate, precum şi în serviciul poporului”.
 
Poetul Mehmed Niyazi, director al Gimnaziului turc din Constanţa, a editat, în 1909,  periodicul „Dobruca Sadasi”, în care au fost promovate acţiunile culturale şi reflectate preocupările comunităţii turce.
 
La Constanţa, între 9 iunie 1910-16 martie 1911, este tipărit săptămânalul cu caracter social „Tesvik”. Redactor: acelaşi Mehmed Niyazi; proprietar: Abdulhakim Bechir. Scris în limba turcă, acesta a publicat articole în folosul şcolilor musulmane din Dobrogea.
 
Între februarie 1914-15 august 1916, la Medgidia, a apărut revista politică, săptămânală şi, apoi, bisăptămânală, „Işîk”. Redactată în limba turcă, cu caractere arabe, revista, care a apărut în 170 de numere, era condusă de Gevdet Kemal şi-l avea ca redactor şef pe doctorul Ibrahim Themo. Din octombrie 1914, redactor şef este Mehmed Nyiazi. Subtitlul său: „Revistă a intelectualităţii musulmane din judeţul Constanţa”. Scopul periodicului este acela de a-i lumina „pe adepţii credinţei islamice, rămaşi în întuneric, ca urmare a ignoranţei, a nepăsării şi credinţelor eronate şi va lumina inimile lor înegrite şi creierele lor ruginite şi le va face să strălucească”, de a-i „deştepta pe fraţii de credinţă..., le va fi călăuză, va face ca plângerile şi strigătele lor să fie auzite de organele în drept”.
 
Asociaţii, uniuni ale etnicilor turci şi tătari în Dobrogea
 
În ultimul deceniu al secolului XIX, doctorul Ibrahim Themo a înfiinţat Uniunea dobrogeană a „Junilor turci”, Unitate şi Progres, care reunea membrii ai burgheziei şi intelectualităţii musulmane dobrogene, imigranţi politici din Turcia şi fruntaşi ai populaţiei locale. Cele mai mari filiale ale acestuia erau la Medgidia şi Constanţa. Scopul acesteia era de a ilumina elementul musulman prin cultură şi prin propagarea ideilor reformatoare ale mişcării revoluţionare turce.
 
Mulţi dintre membrii acestei societăţi au activat ca profesori la gimnaziile musulmane din Constanţa, Mangalia, Tulcea. Unii dintre cei mai importanţi activiştii ai mişcării sunt tătarul Ali Riza Kîrîmzade, fost ofiţer în armata otomană; Kemâl Hagi Ahmet - Primarul Medgidiei -, clericul Hüsein Avni Şefki şi parlamentarul de mai târziu Mahmut Çelebi. Deşi era, în fapt, mişcare politică, Uniunea dat un impuls fără precedent modernizării în rândul etnicilor turci şi tătari, prin crearea de şcoli şi de publicaţii, organizaţii de tot felul, realizând un început al emancipării femeii, introducerea unor noţiuni moderne de igienă etc. Majoritatea acţiunilor culturale au avut drept efect şi deşteptarea conştiinţei naţionale a musulmanilor dobrogeni.
 
În 1909, Mehmed Niyazi, unul dintre membrii „Junilor turci din Dobrogea”, pune bazele Societăţii Generale pentru Învăţământ din Dobrogea, cu sediul în Constanţa. Avea peste 250 membrii activi şi  filiale la Medgidia şi Hârşova. Cele mai importante obiective ale asociaţiei vizau: editarea de ziare, reviste, cărţi, susţinerea unor conferinţe ştiinţifice şi culturale în satele şi oraşele dobrogene, sprijinirea materială a  a copiilor şi tinerilor săraci şi talentaţi pentru urmarea studiilor secundare sau superioare. Periodicul  Societăţii este „Dobruca Sadasi”.
 
Tot la iniţiativa lui Mehmed Niyazi, în 1911, se constituie Asociaţia absolvenţilor Seminarului din Medgidia, al cărui scop era acela de milita pentru „ridicarea nivelului moral, infiltrarea şi cimentarea sentimentului patriotic al populaţiei musulmane din Dobrogea”, „lupta contra fanatismului şi analfabetismului populaţiei musulmane”. Asociaţia nu a reuşit însă să-şi îndeplinească scopul, din lipsa mijloacelor materiale şi a unităţii. Aceste ultime două organizaţii nu s-au limitat numai la centrele urbane, ci s-au extins şi la sate.
 
Muftii, imami în slujba musulmanilor din Dobrogea
 
Merită amintiţi capii bisericii musulmane din România, oameni de cultură, mulţi dintre ei învăţători în şcolile musulmane confesionale. Imediat după revenirea Dobrogei la Ţară, muftii din judeţele Tulcea şi Constanţa au fost recomandaţi guvernului român de legaţia Imperiului Otoman. Rolul acestor categorii clericale în istoria Dobrogei, în general, şi în cea a musulmanilor din această zonă a ţării, în special, nu ţine doar de religie. Erau oameni de cultură, „doctori” în probleme de suflet, de morală şi de tradiţii. Tot ei erau cei care reprezentau etnia în faţa autorităţilor române şi străine.
 
În perioada la care ne-am oprit, la Tulcea, muftii au fost următorii: Ebis Efendi (1878-1882), Hasan Tahsin (1883-1887), Raşid Fikri (1887-1898), Husein Ali (Avmi) (1898-1899)- care va activa ca muftiu  interimar şi, ulterior, titular, la Constanţa. Muftiatul de la Tulcea se desfiinţează între 1899-1902, iar, în perioada de până la 1914, schimbările de muftii sunt foarte dese.
 
La Constanţa, primul muftiu al judeţului după 1878 este Hagi Mustafa Şerif. Acesta va ocupa postul până în 1894 . Au urmat: Bechir Arif  (ianuarie-aprilie 1895), Seid Ahmed Bechir (1895-1901), Husein Ali - Avmi - (1901-1909) şi Hafuz Rifat Gelil (1909-1914).
 
Sursă foto: Arh. prof. Adrian Ilie și MINAC.
 
Despre Lavinia Dumitraşcu

Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 
  
Citeşte şi: 
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)
 
Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei
 
O lecţie de la înaintaşi pentru cei de azi Ţăranii şi lumea satului în preocupările „Astrei Dobrogene“ (1927-1935) (galerie foto)
 
Tomi-Constanta de colonelul Ionescu M. Dobrogianu-1931-142