Duminica Ortodoxiei și Sfintele Icoane

Creștinătatea răsăriteană și apuseană credincioasă Crezului niceo-constantinopolitan ,,Într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică", nici nu bănuia vreodată că, Împărații Bizanțului se vor lupta și cu Sfintele Icoane - archeiropoietes, nefăcute de mâna omenească.
 
Prin anul 560 în Siria- Asia Mică,  se făceau procesiuni publice cu Sf. Icoane și în 626 și 717 creștinii alături de Patriarh au purtat deasupra zidurilor orașului Constantinopol, Icoana lui Iisus Hristos și Maicii Domnului, scăpând Cetatea de asediu.
Coșmarul Iconoclast (distrugerea icoanelor) a început  în anul 726 sub domnia împăratului Leon al III-lea (717-746), care-și atribuia titlul de,,împărat- preot" și se visa un reformator al religiei tradiționale: ,,Ozia, regele iudeilor, dupa opt sute de ani a înlaturat din templu sarpele de arama, iar eu, dupa opt sute de ani, am facut sa se scoata zeii din biserici".
Sub pretextul reformelor sociale, politice, administrative, plus înfrângerilor suferite din partea expansiunii musulmane (deși eliberase de arabi Constantinopolul 717-718),  împrejurările produse de erupția vulcanului de pe insula Thera, influența artei islamice... au pornit prigoana.
S-au temut de idolatrie și de Legea Decalogului (,,Să nu-ți faci chip cioplit - Ieșirea XX, 4-6), acuzând monahismul că este populat cu prea mulți călugări, care fug de oaste și împovărează visteria statului.
 
Aristocrația își ,,permitea" să poarte cu fandoseală veșminte brodate cu icoanele sfinților, fără să se sinchisească, și unii pictori zugrăveau Chipul Mântuitorului după imaginație.
Toate acestea au întărâtat și mai mult tabăra represivă și au găsit justificarea: ,,Cum poate fi reprezentatâ, cu mijloacele josnice ale artei grecești, preaslavita Maică a Domnului, care a primit în pântecele ei plinătatea Dumnezeirii, cea care este mai presus de ceruri și mai slavită decât heruvimii?"
Deși Sinodul al VI-lea Ecumenic (681) statuase prin Canonul 82 Cinstirea Sf. Icoane, a luat în discuție exagerările produse de protimpendada interesată de fast și solemnitate. 
Nemulțumiți, adversarii icoanelor căutau orice tertipuri, ca să strecoare ereziile, spun: Sf. Amfilohie de Iconium, Asterie al Amasiei, Fericitul Augustin). Se foloseau de neștiința poporului dreptcredincios, care nu cunoștea că Biserica se confruntă în dispute teologice de-a lungul secolelor cu: arienii, monofiziți, iudeii, maniheii, docheții, marcienii, nestorieni, pavlicieni, messalienii ect.
În felul acesta s-a moșit ,,Erezia imperială" in purpura  Palatului și au îndepărtat cu silnicie din Cult, Icoanele, lumânările, tămâia, Moaștele, considerâdu-le nefolositoare închinării în ,,Duh și adevăr" și au interzis rugăciunile adresate Sfinților. Sf. Ioan Damaschin (adăpostit de calif) scrie zadarnic o apologie „împotriva acelor ce distrug sfintele icoane”, fiindcă planul era deja ticluit.
În anul 727, cu toată rezistența Patriarhului Gherman și a iconodulilor (apărători ai Sf. Icoane), Sfinții Ioan Damaschin, Grigorie Decapolitul și Papa Grigore al II-lea (713-731), apigii iconoclaști coboară de pe Porțile de bronz ale Palatului din Chalkoprateia, Icoana lui Hristos și o profanează, pe urmă izgonește Patriarhul, și dă Edict de împilare (asuprire) pentru cei care cinstesc Sf.Icoane.
Cu toate că mulți creștini se aflau sub dominația păgână, iconomahii persecutorii precum fiara (luptători contra icoanelor), înăbușesc în sânge răscoala lui Cosmas din Elada, închid universități, pedepsesc pe profesori, pârjolesc biblioteci... Constantin al V-lea Copronimul (741-775), fiul lui Leon al III-lea are aceleași apucături, deoarece ura împotriva icoanelor atinge apogeul (punct culminant). 
Icoane capodoperă de Artă sunt arse, patriarhul este omorât și cei care nu respectau porunca împărătească, împotrivindu-se hotărîrilor luate în Sinodul  de la Hieria (754), au fost surghiuniți, chinuiți, batjocotiți, uciși, călugării alungați și obligați să se căsătorească, dezbrăcați de sutană, Cărți sfinte, Icoane, Moaște arse, pământul mănăstirilor confiscat, Bisericile folosite ca magazii și hanuri.

Acum Patriarhii Cosma I al Alexandriei, Teodor I al Antiohiei şi Teodor I al Ierusalimului anatematizează în anii 763 și 767 pe toți cei care au  tocmit și îmbrățișat această erezie. O perioadă întunecată pe care istoria o consemnează cu dramatism, și a fost așa de puternică încât poporul furios a scos rămășițele împăratului din Biserica Sf. Apostoli, socotindu-le necurate.
Au urmat la tron împărați iconoclaști ,,îngăduitori" precum Leon al IV-lea (775-780), Nicefor I (802-811), Leon al V-lea Armeanul (813-820), un militar înverșunat care-l înlătură pe Patriarhul Nichifor și convoacă Sinodul iconoclast de la Constantinopol (815), deși mulți dintre episcopi nu mai erau de partea lui.
Persecuțiile au fost cele mai violente, iar în școli se preda iconoclasmul, argumentând copiilor urmărirea:,,Vedeti ca toti împaratii care au admis cultul icoanelor si le-au venerat au murit fie în exil, fie pe câmpul de lupta. Numai aceia care n-au cinstit icoanele au murit de moarte buna. Toti acesti imparati au fost înmormantati cu cele mai mari onoruri în Biserica Sfintilor Apostoli. Eu doresc sa le urmez exemplul si sa distrug icoanele".
Este ucis în timpul Sf. Liturghii în Ziua de Crăciun (820), în Biserica Sfânta Sofia, de viitorul împărat Mihail al II-lea (820-829 - iconoclast din Frigia, lipsit de cultură), dar pietist cu Maica Domnului și Sfinții. Fiul său Teofil l învață carte în preajma iconoclastului Ioan Grămăticu, care este pus patriarh, atunci cînd Teofil ajunge pe tron (829-842 și se căsătorește cu Teodora din Paflagonia. Iubitor de carte și impresionat de munumentalistica orientală a palatelor împodobite cu motive florale și domestice din Bagdad, se întoarce la izvoarele eleniste, decorând interiorul Bisericilor cu peisaje din natură și scene militare. Inspirat de trecutul ,,fascinant" al înaintașilor, după ce a văruit scenelor evanghelice, Biserica Sf. Maria a Vlahernelor arăta ,,livadă si cotet de pasari", iar fresca cu lucrările Sinodul al VI-lea Ecumenic este înlocuită cu scena adoratului vizitiu împărătesc. Pe Iisus, vor să-l vadă doar în Cer și Chipul Blândului Păstor este scos de pe monezi, edificii, oriunde era prezentă imaginea Lui. A venit și clipa așteptată, pentru că pe tron urcă Constantin al VI-lea (780-797, în vârstă de 9 ani), regentă fiind mama sa Împărăteasa Irina, care detensionează și destramă urzirea iconoclastă instaurată de aproape 100 de ani, numindu-l Patriarh pe Tarasie iconofilul (iubitor de icoane). Se reiau legăturilor bisericești cu Papa de la Roma, Adrian I (772-795), pe care-l invită la Sinodul de la Niceea (trimite reprezentanți) și ordonă anularea grozăviile iconoclaste, mănăstirile se redeschid și monahii se întorc din deportațiune.
În august 786, în Biserica Sf. Apostoli s-a întrunit Sinodul, după ce au fost înlocuite gărzile militare adversare (ἐικονομάχης), Împărăteasa alege Niceea, unde Lucrările se desfășoară între 23 septembrie-25 octombrie 787 și episcopii lapsi (lepadat de credinta crestina sub presiunea persecutiilor-DEX), după ce au Mărturisit Dreapta Credință au fost iertați și reprimiți, pentru că au făgăduit că se vor jertfi pentru apărarea icoanelor. Cei 365 Episcopi Ortodocși au semnat Hotărârile alături de Împărăteasă și fiul ei: ,,Este permis şi chiar bine plăcut înaintea lui Dumnezeu a face icoane. Acestor icoane sfinte însă nu li se dă adorarea (închinarea) care se cuvine numai lui Dumnezeu, ci venerarea sau cinstirea care se aduce persoanei înfăţişate pe icoană, iar nu materiei icoanei sau chipului de pe ea”. Împărații Nichifor I şi Mihail I au respectat întru-totul Cultul Sf.Icoane, însă puterea este luată în 813 de Leon V Armeanul, care pune înfrângerile suferite în luptele cu bulgarii pe seama pedepsei divine.
Așa că, în 814 formează Comisie specială care să argumenteze iconoclasmul și silește pe Nichifor Patriarhul Sfânt, să-și părăsească credincioșii, pe 13 martie 815. Au pus la cale un fals Sinod, pentru a legitima dogmatic învățăturile lor, dar Sf. Teodor Studitul împreună cu sumedenie de creștini și călugări pornesc procesiuni, purtând Sfintele Icoane....Cei care se împotriveu erau întemnițați, alungați și a poruncit ca orice lucru sfânt să fie întinat. Din Apus, Papa Pascal I condamnă atitudinea turbată a patrarhului compromis Teodot.  Sf. Teodor Studitul, într-o epistolă către patriarhul Alexandriei, povestește cu tristețe: „Sfintele altare sunt profanate, aproape toate sufletele cedează. Puţini sunt cei care rezistă, iar aceia trec prin focul suferinţelor. Unii au suferit insulte şi bătăi, alţii lanţuri şi închisoare, neprimind decât puţină pâine şi apă. Unii au fost alungaţi, siliţi să trăiască în pustie, în munţi sau peşteri. Mulţi, după ce au fost biciuiţi, au plecat către Domnul ca nişte mucenici; alţii, puşi în saci, au fost aruncaţi în mare, la adăpostul întunericului, aşa cum s-a aflat de la cei care au văzut. Sunt anatematizaţi Sfinţii Părinţi, ridicaţi în slavă nelegiuiţii. Nu mai există adăpost pentru trup pe pământ. Nu poţi rosti un cuvânt
evlavios, căci eşti supravegheat îndeaproape. Bărbatul trebuie să se ferească de soţie, stăpânii se aruncă la picioarelor robilor lor de frica delaţiunii.

Turnătorii şi scriitorii de rapoarte sunt plătiţi anume pentru aceasta de către putere, pentru a nota unde şi cum nu se vorbeşte pe gustul Majestăţii Sale sau nu se ia parte la nelegiuire. Dacă deţii vreo carte despre icoane sau chiar vreo icoană, dacă ai adăpostit vreun fugar, dacă ai slujit celor care sunt întemniţaţi şi eşti prins, de îndată eşti ridicat, biciuit, alungat“.A  urmat la tron Mihail II de Amorium (820-829), iconoclast modic, tolerant, care doar aparent a ,,îmbunătățit" suferința creată prin Edictul din 833. Patriarhii Hristofor al Alexandriei, Iov al Antiohiei şi Vasile al Ierusalimului, condamnă învățătura greșită și-l sfătuiesc pe împărat să apere Ortodoxia (Sinodul de la Ierusalim - 836). Dimpotrivă, este numit un patriarh împotrivitor în persoana lui Ioan VII Gramaticul (un perceptor al împăratului), care încropește un Sinod la Constantinopol și blesteamă icoanele și pe închinători. Urmează ,,sfărâmătorul de icoane" împăratul Teofil (829), care se căsătorește cu o creștină distinsă, fiică de amiral armean și are 7 copii, iar un fiu pe nume Mihail al III-lea îi va urma pe tron la 22 ianuarie 842.

Pe ascuns împărăteasa Teodora și copii se închinau icoanelor, dar îndărătnicul împărat auzind despre îndrăzneala necugetată, le interzice copiilor să-și viziteze bunica călugăriță la o mănăstire din afara Cetății Bizanț. Ba mai mult, ordonă prin 2 Edicte (831 și 838) pedepse cumplite, încât cinsitorii de icoane erau însemnați pe frunte cu fier încins. Li se aplicau versuri iconoclaste și zugravului Lazăr i s-au înroșit palmele, iar patriarhul necredincios era poreclit „Iannes magicianul“.
Fiindcă patriarhul iconoclast nu a fost de acord și a rămas eretic, a fost închis  într-o mănăstire din Kleidon, unde necinstește Sf.Icoane și la auzul acestui comportament josnic este biciuit din porunca Împărătesei. În reședința Cancelarie sale din Palatul Kanikleion,Teodora convoacă Sinodul și se reafirmă Hotărârile Sinodului VI Ecumenic, apelând la reconciliere. Teofil moare de dezinterie și din mărturisirea Împărătesei Teodora devenită regentă, aflăm că pe patul de moarte, l-a convins pe Teofil să sărute Icoana lui Hristos ,,cea neîntinată şi chipurile sfinţilor“ și să ceară iertare pentru „negura eresului“.Teodora, ,,Împărăteasa cea împodobită cu cunună, dorind adevărata împărăţie a lui Hristos“ oprește prigoana și restabilește pentru totdeauna în creștinătate Cinstirea Sfintelor Icoane La îndemnul Împărătesei participanții au făcut rugăciuni pentru dezlegarea și iertarea Împăratului Teofil, care s-a lăsat înșelat de diavol și a ținut parte ,,răsvrătiților" necredincioși. Îndurarea și milostivirea Mântuitorului este confirmată, căci după rugăciunile de iertare ale Sinodalilor, în Tomosul care consemna numele tuturor ereticilor împotrivitori, numele lui Teofil este șters ca prin minune....Proclamarea solemnă a Cinstirii Sfintelor Icoane are loc în Biserica Sf. Sofia pe 11 martie 843, în Prima Duminică a Postului Mare, când este întronizat Patriarhul Metodie. Erau prezenți Împăratul Mihail III și mama, Împărăteasă Ortodoxiei (Sf.Moaște sunt în insula grecească Corfu-Κέρκυρα Grecia) și printr-un decret comun această  zi, se numește până la Sfârșitul veacurilor, Duminica Ortodoxie -,,Aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră" (I Ioan V,4).

Icoanele au fost aduse și rânduite în Biserici pentru închinare spre bucuria credincioșilor. Moaștele Sfinților apărători, Sf.Teodor Studitul sunt așezate în mănăstirea Studion şi ale Sf. Nichifor Mărturisitorul în Biserica Sf. Apostoli, iar la Poarta Împerială este așezată ca la începuturi, Icoana lui Iisus Hristos.

În fiecare Biserică se citea Synodiconul (azi Pastrorala Sf. Sinod), o Proclamație veșnică a celor ce cred ...,,Celor ce vestesc cuvintele Evangheliei prin litere, iar faptele ei prin icoane", iar credincioșii rosteau ca o mărturie:- ,,Veșnică fie memoria!".,,O mulţime nenumărată s-a adunat în Marea Biserică a lui Dumnezeu. Împăratul Mihail a ajuns împreună cu sfânta şi drept-credincioasa sa mamă (Teodora) şi cu întregul Senat, fiecare purtând câte o candelă. Şi întâlnindu-se cu Preasfinţitul Patriarh (Metodie), au pornit împreună săvârşind litanie din sfântul lăcaş şi purtând cinstita Cruce şi Sfânta Evanghelie până ce au ajuns la porţile împărăteşti. Şi după ce au continuat acolo cu o rugăciune fierbinte, rostind cu căinţă şi cu multe lacrimi şi suspine: ,,Doamne, miluieşte!" ei s-au întors în sfântul lăcaş cu mare bucurie şi solemnitate şi au săvârşit dumnezeiasca Liturghie“ (Povestirea unui aghiograf din, sec. IX).
Omul - o icoană a lui Dumnezeu - „după chipul Său”! (Facerea I, 27).
„Harul lui Dumnezeu se odihnește deasupra icoanei...în timpul vieții lor sfinții erau plini de Duh Sfânt. La fel și după moarte, harul Sfântului Duh rămâne pururea în sufletele lor, în trăsăturile și sfintele lor chipuri, iar aceasta nu prin fire, ci ca urmare a harului și a lucrării divine” (Sf. Ioan Damaschin).
În loc de concluzii:
Împărații iconoclaști s-au luptat aprope 100 de ani cu Sf. Icoane și nu au înțeles nicicum, că Domnul care intră în Istoria umanități poate fi înfățișat precum Este: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14).
,,Biruinţa Ortodoxiei” este statornicită pe vecie la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea în anul 787:,,Icoana poartă numele prototipului (originalul, persoana care este înfățișață), ea nu conţine natura sa”.-,,Cinstea arătată icoanei trece asupra prototipului, iar cel care venerează icoana venerează persoana pe care aceasta o înfățișează” (Sf. Vasile cel Mare).
Atunci când Treimea Sfântă l-a zidit pe om a rostit ,,Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră"(Facerea I,26) și Sf. Apostol Pavel în Epistola sa zice:,,Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om (Filipeni II,5-7).

Icoana nu este doar o grafică religioasă a unui iconar, ci imagine (εικóνα), reprezentare vie și nu idol (εἴδωλος- figură antropomorfă înșelătoare). O fereastră prin care privești Cerurile și dovedește credința, o întâlnire imediată a omului cu divinul; „Ceea ce cuvântul împărtăşeşte prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine” (Sf.Vasile cel Mare). Icoana Sa, Iisus a dăruit-o regelui Avgar al Edesei (Doctrina lui Addaï ), ca pe o Revelație dumnezeiasă.
,,Icoana, este neasemănătoare în ce priveşte esenţa, însă este asemănătoare în ce priveşte persoana"spune (Sf.Teodor Studitul). Icoana este parte a Liturgicii și vieții religoase a creștinului ortodox, care din copilărie l-a privit și l-a rugat pe Dumnezeu: „la înfățișare aflân-du Se ca un om” (Filipeni II, 7). Nu este doar o imagine ilustrată, o poză prezentată de Sf.Scriptură și Sf. Tradiție, sau rubrica un simplu obiect de cult în registru, ci lecție deschisă, asemănare ,,model care poartă numele prototipului", precum ne vorbesc Sf. Părinți. Nimic nu este închipuit, ci Adevăr al credinței pe care-l păstrează Biserica întemeiată de El: ,,Prin aceste două mijloace, imaginea (icoana) şi cuvântul, care se completează unul pe altul… noi primim cunoaşterea despre aceleaşi realităţi” (Sf. Părinți). Eresurile (rătăcire) nu au distrus Chipul Mântuitorului, iar consemnările dramatice ale istoriei vorbesc de Sfinții Mărturisitori și Martiri, cărora le datorăm, Pecetea - Icoana Împărăției lui Dumnezeu- imagine sacră cu ierarhiilor cerești care slujesc: ,,Am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o carte scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi" (Apocalipsa V, 1-5).
Întărește credința, evlavia,  apropie așteptarea dreptății și orientează fapta bună, au rol educativ-moral, duhovnicesc și trimite la sfințenie. Icoana descoperă taine necunoscute pe care omul le poate deprinde și învăța în folosul Mântuirii. Cuprinde spațiul și timpul în  Lumea văzută și nevăzută, adunând Binele și ferindu-ne de viclenia răului, care cu  amăgirea idolească din ancestral l-a ferecat pe omul căzut. Icoana aparține lui Dumnezeu iar, Hristos este Chipul și strălucirea: ,,Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. (Coloseni 1, 15, Evrei 1, 3). Lumea de Sus ar fi și mai departe de noi, iar privirea nu s-ar mai ridica ușor la Cer, pentru că s-ar încețoșea cu atâtea pelicule deochiate! Am fi și mai oropsiți, neajutorați, dacă nu le-am cinsti. Icoanele sunt Făcătoare de minuni, au copleșit materia și se împlinesc rugăciunile celor care cer ajutor Domnului. ,,Nu ne închinăm materialului ci persoanei și face parte din cultul liturgic al Bisericii, ferestre care dau spre priveliştea de dincolo“ (Paul Florensky).
Cultul icoanei a rezistat vicisitudinilor și credincioșii le păstează în suflet, ca podoaba a Sf. Biserici și casei lor. Noi, nu ne facem alți dumnezei, nu slujim făpturii și nu uităm că prorocul Moise, regele  Solomon, au făcut heruvimi în Cortul Mărturiei, au aprins candele și au tămăiat:,,Casa Mea, casă de rugăciune se va chema... Şi au venit la El, în templu, orbi şi şchiopi şi i-a făcut sănătoşi! (Matei XXI,13-14").,,Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate..."(Ieșirea XXV, 22).
Pe ncredincioși îi încântă esteticul cu admirație, iar pe rugători îi hrănește duhovnicește, păstrându-le Împărăția. Limbajul Icoanei este continuu și arată către Dumnezeu, este Sf. Liturghie! Nu se studiază, ci împărtășesc Harul, și este apofatică, eshatologică...există în Patrimoniul umanității și Ortodoxia le apără cu orice preț; ,,Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine"(Ioan XII,45). Dumnezeu se face om și avem Icoana Lui :,, Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura" (Coloseni I, 15). Iconografia (εικονογραφία )„scrierea de imagini”, pictura (ζωγραφιά), traduce  și comunică mesajul ascetic, spiritual, iar culoarea exemplifică...suntem îndreptățiți sa avem Doxologie. „Şi noi dar, o bunule Stăpâne, Atotţiitorule, această icoană a Preaiubitului Tău Fiu, în aducerea aminte a întrupării, a tuturor minunilor celor slăvite şi a binefacerilor arătate neamului omenesc prin venirea Sa ca om pe pământ, am pus-o cu cinste înaintea slavei Tale, nu îndumnezeind-o, ci ştiind că cinstea icoanei se suie la cel zugrăvit pe dânsa...(spicuire-Rugăciune la sfințirea Icoanei).
Este tezaurul spiritual al Bisericii și Icoana pătrunde, afirmă identitatea și trece... spre Sus! Când îngenunchezi și te rogi  cu credință exiști...vorbești cu El.
„Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşalelor noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie ai binevoit a te sui cu trupul pe Cruce, ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumire strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea.” (rugăciune care se rostește la Icoana Mântuitorului).
 
Sursa foto: Arhiva personală Pr. Iulian ZISU