Generaţia Fast Forward

Am ajuns să mă uit la TV maximum trei ore pe săptămână. True Blood, ceva Cuisine, rar ştiri. Dacă nu rulează Tom şi Jerry, mai scap şi eu pe CNN, să-mi exersez engleza. Altfel, aş renunţa cu totul la acest instrument de îndobitocire în masă.
 
Dar, dintr-o emisiune într-alta, zapând cu telecomanda în căutarea a ceva diferit de ştirile de la ora 5 sau scandaluri între vedetuţe, am dat peste un critic român de film, care, într-o emisiune cu iz cultural, vorbea despre tendinţe în cinematografia mondială, erori de apreciere a valorii la festivalurile internaţionale şi opinii subiective legate de promovare şi supraestimare în producţia de film.
Între altele, sublinia că „Avatar” este o creaţie artificială, potrivită cu generaţia de astăzi de copii crescuţi cu iPhone/iPad/PSP şi alte gadgeturi. Pentru omul care ani la rând a investit în carte, în autoeducare şi în promovarea valorilor reale culturale, filmul respectiv, la fel ca altele din noul curent, valoarea conţinutului efectiv, tinde spre zero. Şi tot spre zero va tinde contribuţia actoricească sau de replică în viitorul foarte apropiat.
 
Am împins mai departe limitele discuţiei propuse. În societatea în care trăim, există în acest moment trei categorii de oameni. Cei care se întorc la valori umaniste şi culturale (foarte puţini), cei neutri sau ignoranţii (pătura săracă, mediul rural şi o mare parte din generaţia tânără) şi futuriştii, oameni care sunt setaţi pe butonul fast forward.
 
Mă voi opri asupra celor din urmă. Cine este individul fast forward, sau, altfel spus, setat pe butonul „pe repede înainte”? Ei bine, acesta este un animal social evoluat, care se naşte cu telecomanda în mână, mânuieşte cu dexteritate orice model de telefon mobil, ştie ce înseamnă trend, cool, clubbing, chilling, are target setat pe cea mai tare maşină, adoră viteza, călătoreşte mult, se îmbracă dichisit, cu brandul la vedere, crede cu tărie că banul este cel care îţi dă valoare, îşi selectează prietenii după statutul social, este consumator de monden, în plus, valoarea lui constă în şcoli făcute în afară sau în învăţământul privat şi în limbile străine vorbite. Limbajul său este caracterizat prin brevilocvenţă, la fel şi comunicarea scrisă. Consumator de filme şi concerte, rock, pop and ready to lock, dacă nu ţii pasul cu el, eşti depăşit, ciudat sau sărac. Nu poţi să te afirmi dacă faci parte din categoriile amintite.
 
Limbajul literar aparţine poeţilor şi nu poate fi folosit. Sentimentele sunt exprimate mai degrabă aşa - :) sau aşa - xoxo sau - ;) decât în cuvinte. Emoţiile şi-au pierdut sensul, căutările se rezumă la ziua de azi, mâine fiind de folos doar dacă există la orizont oportunităţi măsurabile în bani.
 
Mă sperie nu viteza cu care mergem spre mâine, ci abaterea de la conţinutul real al sensului vieţii. Dar de ce să-ţi pui o astfel de întrebare, care te-ar putea transforma într-un visător de pe o altă planetă? Am văzut oameni cu pretenţii arătând cu degetul spre cei care citesc, oameni echilibraţi considerând că dacă te preocupă istoria sau literatura şi îţi faci timp pentru asta, duci o viaţă „boemă” şi chiar mai mulţi care se întreabă care e rostul să îţi educi copiii într-o direcţie paşnică, apropiată de natură şi de poveşti, să-ţi faci timp de jocurile lor sau să investeşti în dezvoltarea lor personală.
Dar cel mai mult mă sperie oamenii care cred că responsabilitatea educaţiei se află exclusiv pe umerii profesorilor, că nota în sine este un obiectiv, şi nu conţinutul sau bagajul cu care rămâi.
 
Nu în ultimul rând, mă preocupă copiii care aleargă prin viaţă cu gândul la acumulările materiale ce vor veni. Cine rămâne să se mai bucure de ce se întâmplă, efectiv, în viaţă? Cine se plimbă în loc să alerge, cine citeşte, pe cine mai preocupă istoria ca să poată înţelege prezentul şi cine va avea grijă de noi toţi şi cum, atunci când va veni momentul?

Cine va alege mâine pentru noi şi care vor fi criteriile? Cum putem găsi o concesie între a rămâne setat pe repede înainte, dacă asta este viaţa, dar conţinutul paşilor să fie distinct?
Aşteptăm sugestii şi propuneri!
(Monica Stănescu)