În Anul Jubiliar Dobrogea 145 - 110 de ani de la Pacea din București (28 iulie/10 august 1913)

 

            „În opt zile numai, România a putut realiza aceia ce Europa întreagă şi toate Marile Puteri nu au reuşit să facă, în timp de jumătate de an”
 
            ● În toamnă, la 14 Noiembrie, se vor împlini 145 de ani de când autoritățile civile și militare al României vor prelua, oficial, Dobrogea – spațiu al etnogeneze românești și al Credinței Apostolice a neamului. Ancestralul teritoriu al lui Burebista, Dobrotici și Mircea cel Bătrân avea să revină astfel – prin hotărârea conclavului Marilor Puteri (Berlin, vara 1878), ce consfințea rezultatele Războiului Ruso-Româno–Otoman (respectiv, pentru noi, al Războiului de Independență) – în spațiul statal românesc (din care fusese dislocat la începutul veacului al XV-lea).
            ● În întâmpinarea aniversării reîncorporării (a doua etapă, după Unirea Principatelor din 1859 în făurirea și desăvârșirea Statului Național Unitar Român) a acestui scump juvaer al Neamului – oferim cetitorului câteva proiecții istorice faptice și umane.
x
 
            La 35 de ani după revenirea Dobrogei la Statul Român, Bucureștii aveau să fie gazda unui mare conclav internațional, ce avea să pună capăt celui de-Al Doilea Război Balcanic (16/29 iunie-28 iulie/10 august 1913). Era o recunoaștere din partea cobeligeranților zonali, cu asentimentul explicit sau tacit al Marilor Puteri ale vremii, a rolului de garant al stabilității în sud-estul continentului – pe fondul împărțirii părții europene a crepuscularului Imperiu Otoman – pe care-l avea, în acea vreme, România, țara noastră asigurându-și, totodată (prin recuperarea părții de sud a Dobrogei/Cadrilaterul), și o securitate mai sporită a graniței sale meridionale.
             
 

            Delegații bulgari au sosit ori în București, delegații sîrbi și muntenegreni au sosit și ei azi dimpreună cu d. Panas, delegat grec. Rămîne ca și d. Venizelos [prim-ministrul Greciei] să sosească, pentru ca lucrările conferinței de pace să înceapă. Pentru noi clipele prin cari trecem au mare însemnătate.
            În prima linie este faptul că grație Romîniei s’a putut pune capăt vărsării de sînge.
            În al doilea punct de vedere este că Romînia atît de mult nesocotită și-a cîștigat prestigiul ce i se datora, dar pe care nimeni nu i-l recunoștea, fiindcă nu știuserăm să voim. Cînd am voit, ca prin farmec s’a schimbat părerea și sentimentele tuturor și Romînia apare azi așa cum este puternică și în acelaș timp stat de ordine și de cumpătare. Și minunea aceasta mare s’a făcut, numai printr’un singur gest: acela de a fi eșit de sub epitropia grațioasei noastre aliate, Austria.
            Considerînd lucrurile din al treilea punct de vedere constatăm că pentru a doua oară sîntem creditorii recunoștinței Bulgariei. Întîia oară a fost cînd am contribuit cu sîngele dorobanților noștri la înjghebarea statului bulgar, a doua oară azi, cînd numai grație nouă, Bulgaria poate să evite dezastrul cel mai ireparabil. Știm că în politica dintre state, recunoștința nu cîntărește mult, totuși mai bine este să ți se datorească decît să fii dator.
•

            Astfel s’au întors lucrurile că sîntem arbitrul situațiunei și totul depinde acum ca să ne folosim de această întâmplare, pentru a aduce pacea în rândurile foștilor aliați. E ceva mai mult de făcut, și aici guvernul este dator să facă toate sforțările ca pe lângă pace să se alcătuiască și acea alianță, pe care ultimul conflict a zădărnicit-o. Circumstanțele astfel sunt că Bulgaria ar fi foarte fericită ca să facă alianța balcanică. Oricare iʼar fi gândul ei ascuns – presupunând că are unul în adevăr ascuns – o alianță în care ar intra Grecia, Serbia, Muntenegrul și Romînia, ar avea sorți de reușită și de durată, fiindcă Bulgaria strînsă între celelalte state balcanice și Romînia, de nevoit se va ține liniștită – liniștită cel puțin foarte multă vreme. De altfel statul vecin care își pierduse capul, grație unor conducători nedibaci și fără de busolă, azi își dă seama cît i-a ajutat de puțin amiciția Austriei și cum Rusia, când i-a venit bine la socoteală, l-a abandonat. Interesele sale sunt clar alături de acele ale statelor balcanice și de interesele Romîniei, de aceea credința noastră este că țările beligerante sunt datoare să facă cît mai ușoare și ușor de lecuit rănile Bulgariei, tocmai pentru ca amiciția și bunele raporturi să urmeze stărei de luptă și de ură de astăzi.
•
            Romînia este datoare –  și momentul este foarte propice – nu numai să intervină pentru pace, dar să servească drept cimentul necesar pentru închegarea alianței balcanice, fără de care opera de împăciuire ar fi iluzorie și în curînd sîngele va curge din nou în Balcani. Ea în prima linie trebue să dea dovadă de moderațiune și după cît știm noi, nu vom cere mai mult decât am reclamat, în prima zi, adică linia Turtucaia-Balcic. Dacă și celelalte puteri urmează pilda noastră, pacea se va încheia ușor și repede și pe deasupra și relațiunile amicale, se vor restabili între cele patru state balcanice, relațiuni cari se vor cimenta și mai bine, în alianța politică și economică a celor patru state, sub președinția Romîniei.
            Momentul prin care trecem va rămîne în istorie. „Pacea dela București” va fi începutul unei ere noui în Orient, aceasta bineînțeles dacă ne vom ști să ne facem datoria și de împăciuitori și de făuritori ai blocului balcanic, de sine stătător, din punctul de vedere politic și din punctul de vedere economic.
            Acestea zise, salutăm pe ceicari vin să pună bazele pacei șile spunem: Bine ați venit și cu spor și bun sfîrșit fie munca voastră! („Adevěrul”, 16 iulie 1913). Const. Mille
 

Acţiunea României a fost încoronată de succes.- Tratativele şi şedinţa conferinţei de ieri.- Acordul între toţi delegaţii este complect.- Pacea va fi semnată astăzi
La 20 iulie trecut, s-a împlinit exact o lună de când M.Sa Regele a iscălit decretul de mobilizare a armatei şi ne aduce aminte, cu cât cald patriotism şi cu cât elan a răspuns ţara, la chiemarea suveranului său.
„Băieţii” noştri au plecat, cântând, la regimentele lor şi în mai puţin de cinci zile, dela sunarea trâmbiţelor, peste 500.000 de oameni erau gata să intre în foc. Entuziasmul a fost atât de mare, încât şefii de corpuri au fost nevoiţi să trimită pe la vetrele lor un număr mare de oameni din acei cari se prezintaseră mai mult şi i-am văzut plângând pe toţi aceşti vrednici români, fiind că nu puteau să meargă şi dânşii ca să-şi facă datoria către patrie.

            A rămas surprinsă Europa de avântul patriotic pe care îl manifesta ţara de la un capăt la celălalt, iar intrarea în acţiune a acestei armate a justificat pe deplin speranţele ce le deştepta, chiar şi în sufletele celor mai sceptici, entuziasmul primului moment.
La 28 iunie, trupele au pătruns în Silistra şi din acestă zi, nimic nu a mai putut opri marşul lor triumfător, în Bulgaria. În câteva zile, întreg Cadrilaterul a fost ocupat, iar la 3 iulie, armata a trecut Dunărea, luând în stăpânire întreg malul drept al Dunării.
Menţionăm aceste date, pentru că ele vor rămâne în istorie, ca o dovadă de impetuozitatea, repeziciunea şi puterea de rezistenţă a soldatului român. E o adevărată epopee militară modul cum întreaga Bulgarie de nord a fost ocupată numai în câteva zile şi nici trei săptămâni nu se împliniseră de la intrarea României în acţiune şi ostaşii ei cumpărau deja tutun, în mahalalele Sofiei!...
Bravii noştri ostaşi ar fi intrat de mult, în capitala Bulgariei, dacă – graţie insistenţelor diplomaţiei noastre, sprijinită de acest marş fulgerător – tratativele de pace nu s-ar fi început şi astfel am azistat la deschiderea conferinţei pentru pace care s-a început la 17 iulie, curent.
În urma acţiunei României, bulgarii, cari se arătau neînduplecaţi, au convenit să negocieze, şi este evident că fără intervenţia noastră, războiul sângeros, care pustiea până atunci câmpiile Macedoniei, ar fi continuat şi astăzi.
Această chestiune a fost decizivă şi tot ei i se datoreşte şi încheierea păcei, pe care telegraful a anunţat-o aseară Europei.
Mulţumită tactului şi spiritului de înaltă imparţialitate cu cari au fost conduse dezbaterile, conferinţa păcei a putut atinge scopul pentru care fusese convocată şi în opt zile numai de la întrunirea ei, România a putut realiza aceia ce Europa întreagă şi toate Marile Puteri nu au reuşit să facă, în timp de jumătate de an.
Glasul şi sfaturile ei au fost ascultate, acolo unde glasul şi sfaturile Europei nu au fost ascultate şi avem dreptul să ne mândrim de acest rezultat nu numai ca români, dar şi ca popor civilizat, factor de ordine şi de progres în concertul european.
Iar acum, când am stabilit bilanţul acţiunei noastre, rămâne să recapitulăm aici evenimentele zilei de ieri, cari au precedat şedinţa hotărâtoare.
*
În cursul dimineţei, a avut loc o întâlnire între delegaţiunile sârbă şi bulgară, iar după prânz, la 3 ore jum., o ultimă întrevedere a stabilit acordul definitiv asupra concesiilor teritoriale ce urmează să-şi facă cele două state.
La patru ore jum., a avut apoi loc o întâlnire a bulgarilor, cu grecii şi din această cauză, şedinţa conferinţei, anunţată pentru aceiaşi oră, a fost întârziată.
Preşedintele ei, d. Maiorescu, a vrut să lase timp delegaţilor celor două state, ca să stabilească un acord între pretenţiile lor şi această măsură de prevedere a dat rezultatul ce se aştepta.
Şedinţa s-a deschis numai la 5 ore p.m. şi după împlinirea formalităţilor obicinuite, d. Matanovici, delegatul Muntenegrului, a dat citire unui documentat memoriu, în care arată sacrificiile făcute de micul regat, în cursul celor două războaie ce a dus.
D. Spalaicovici a comunicat apoi stabilirea acordului între Bulgaria şi Serbia, de care conferinţa a luat act, cu o evidentă satisfacţiune, iar după aceasta, a vorbit d. Maiorescu.
Preşedintele conferinţei a arătat însemnătatea operei pe care delegaţii sunt chiemaţi să o facă şi a insistat, în deosebi, asupra răsunetului ce va produce în Europa faptul că statele balcanice pot să reguleze singure diferendele lor.
D. Maiorescu a făcut apoi apel la delegaţiunile greacă şi bulgară, ca să ajungă la o înţelegere şi în acest scop, a suspendat şedinţa.
La cererea primului ministru român, cele două delegaţiuni au reînceput tratativele, cari au fost într’adevăr laborioase, iar la ele au participat şi reprezentanţii României.
Intervenţia delegatului militar român, d. general Coandă, a fost foarte utilă, pentru că graţie ei s’a putut stabili o înţelegere şi la orele 7 seara, în urma declaraţiei lui Venizelos că acceptă soluţiunea propusă de expertul României, acordul între Bulgaria şi Grecia, asupra graniţei între cele două state, era desăvârşit.
În urmă, şedinţa a fost redeschisă şi anunţând înţelegerea stabilită, d. Maiorescu a comunicat conferinţei că viitoarea şedinţă va avea loc astăzi, la 11 ore a.m.
Erau orele 7 jum. a.m., când această comunicare a fost făcută şi ea a fost primită cu o vie mulţumire de toţi membrii conferinţei. Delegaţii şi-au adresat felicitări reciproce pentru opera de pace săvârşită şi şefii de misiune s’au grăbit să comunice suveranilor şi guvernelor respective fericitul rezultat al tratativelor.
Aseară, se împlinea exact o săptămână de când conferinţa se deschisese şi nu se poate spune că ea nu şi-a întrebuinţat timpul, în mod util.
La ieşirea de la ministerul de Externe, delegaţii au fost obiectul unor calde manifestaţiuni de simpatie, din partea numerosului public care aştepta rezultatul deliberărilor, în piaţa Victoriei, iar seara ediţii speciale ale ziarelor au împrăştiat ştirea, în toată Capitala.
E probabil că, în şedinţa de astăzi a conferinţei, se vor semna preliminările păcei şi tot astăzi, se va decide şi armistiţiul nelimitat.
Încă de aseară, ştirea a fost telegrafiată agenţiilor şi guvernelor streine şi evident, astăzi, toate cancelariile europene au luat cunoştinţă de dânsa („Conservatorul”, 26 iulie 1913).

            Cifrele de mai jos vor da cititorului o idee despre suprafaţa şi populaţiunea ţărilor balcanice, în urma noului război care s’a terminat prin încheerea păcei din Bucureşti.
            Cifrele sunt, fireşte, aproximative deocamdată, în ce priveşte Albania, de oarece graniţele noului stat încă nu au fost fixate definitiv.
            Bulgaria, care avea în trecut o populaţiune de 4.300.000 locuitori pe o întindere de 96.300 km.p., va avea 5 milioane de suflete pe o întindere de 125 mii km.p.
            Serbia, care avea o populaţie de aproape 3 milioane de suflete şi o suprafaţă de 48.000 km.p., va avea 4.200.000 locuitori, pe un teritoriu de 91.000 km.p.
            Grecia capătă avantagii mai mari decât toate celelalte state beligerante. De la o suprafaţă de 61.500 km.p., cât avea înainte, ea va avea 120.000 km.p.; populaţiunea ei, de la 2.700.000 oameni, ajunge la 4.700.000.
            Muntenegrul, de la 9.000 km.p., cât avea înainte, va avea azi 17.000 km.p., adică aproape îndoit; populaţiunea a sporit în aceeaşi proporţie, de la 300.000 suflete la 600.000 suflete.
            În ceea ce priveşte ţara noastră, am arătat la vreme că întinderea ei se sporeşte cu 7.500 km.p.; avem astfel, azi, o suprafaţă de aproximativ 140.000 km.p., şi o populaţiune de aproape 8 milioane locuitori („Universul”, 29  iulie 1913).

            În coloanele ,,Adevĕrului” sʼau spus și se vor mai spune, desigur, multe adevăruri, sub forme mai mult sau mai puțin crude, la adresa regelui Carol. Ele corespund felului de a fi și de a trăi liber al poporului român.
            Această atitudine a ziarului nostru îi îngădue, însă, totdeodată ca și atunci cînd țara simte că regele ei a făcut acte de natură a o sluji și înălța „Adeverul” să o poată spune cu acea vîrtoșie care înlătură orice bănuială de lingușire curteană. A mai făcutʼo și altă dată ziarul nostru: o va face și acum, cu atît mai mult cu cît celui ce i place adevărul nu-i este permis a’l ascunde atunci cînd îl vede toată lumea.
            Regele Carol, în liniamente generale, a văzut bine și a văzut departe în criza balcanică. Dacă norocul este meritul de a ști să te slujești de împrejurări, regele, ca și guvernul de astăzi, au avut acest merit.
            Politica regelui Carol a fost în cugetul și sentimentul țărei și al romînilor de pretutindeni și o putem recunoaște cu atît mai deplină sinceritate cu cît a fost o politică de restabilire a păcei și a echilibrului în Balcani.
            Toastul rostit aseară la prînzul de la palat este unul din acele acte regale cari adună în jurul lor sufragiile tuturor democrațiilor. Regele Carol s’a arătat cum se arată în totdeauna firea romînului, în asemenea împrejurări, cavaler și mîngîetor cu cei învinși, cumpătat ca învingător.   

            În sforțările de a propaga unirea pentru o acțiune comună a statelor și popoarelor balcanice glasul regelui Romîniei este cu deosebire prețios și să sperăm că și de astă dată glasul acesta va fi ascultat.
            Regele Carol nu putea sfîrși mai frumos domnia sa decît într'o apoteoză de pace.    Pacea balcanică încheiată la București, va trebui să fie urmată înlăuntrul Romîniei de o pace socială așezată pe temelii mai solide.
            Regele Carol înlesnind și realizarea acestui scump vis al poporului român va putea fi, în plină putere a cuvîntului, Regele Păcii după ce a fost la Plevna soldatul Independenței românești („Adevěrul”, 30 iulie 1913).  Emil D. Fagure
 

            Ziarul „Viitorul” vorbește despre concesiunile ce s’au făcut din partea României din zona de dincolo de linia Turtucaia-Dobrici-Balcic. Din izvorul cel mai autorizat putem da următoarele lămuriri:

            Acestea sunt simplele modificări pe cari delegații români le-au făcut asupra primului traseu. Aceste modificări după cum am spus au fost propuse de delegații noștri militari și aprobate de toți delegații români („Universul”, 1 august 1913).
 
 

Sibiiu, 15 August n.
            Pacea între beligeranţii din Balcani a fost încheiată în mod definitiv Duminecă, în 10 August n. în Bucureşti, capitala regatului român, şi prin aceasta s’a pus capăt celei mai sângeroase răsboiri, care a putut să se nască între popoare creştine, mai nainte numai cu câteva luni aliate şi înfrăţite între olaltă.
            Nu mai căutăm să stabilim de nou motivele, cari au dat naşterea cestui răsboiu crâncen, care a istovit pe multă vreme puterile tuturor statelor implicate în el, ci ne bucurăm acum, că pacea a putut fi legată, şi încă în mod definitiv. Ceea ce înseamnă, că tratatul de pace rămâne aşa cum a fost compus şi subscris din partea reprezentanţilor statelor interesate, singure în drept să-şi reguleze afacerile şi să-şi aplaneze neînţelegerile, cu ţinerea în vedere a intereselor lor proprii, nu ale altora.
            Nu tragem la îndoială îndreptăţirea puterilor mari europene de a-şi spune şi ele cuvântul asupra tratatului de pace, din punctul de vedere al intereselor lor, dar motiv de a supune tratatul unei revizuiri, şi eventual de a-l modifica, acum nu există, precum nu există nici voinţă la cele mai multe puteri mari europene de a face revizuirea, fiind toate prea bucuroase că pacea s’a putut lega atât de repede, scăpându-le şi pe ele de griji.
            Singură diplomaţia monarhiei noastre [Imperiul Austro-Ungar] a căutat la început să facă propagandă pentru revizuire, dar a rămas singură, cu totul isolată cu dorinţa ei, pentru că şi Rusia, care era la început asemenea pentru revizuire, a abandonat ideea revizuirei şi a primit de bun tratatul de pace de la Bucureşti. Se va conforma deci şi diplomaţia noastră, care iarăşi a eşit pe plan cu o dorinţă, pe care nu i-a împlinit-o nimeni.
            Tratatul de pace, subscris Duiminecă în Bucureşti, nu e de altcum primul, care s’a legat în capitala României. S’a mai subscris aci un tratat de pace la anul 1812, şi altul la 1886. Cel de acum e deci al treilea tratat de pace de la Bucureşti. Şi ce deosebire mare între aceste trei tratate de pace! Primul a fost încheiat între Turcia şi Rusia, cu cooperarea celoralalte puteri, dar fără ascultarea principatelor române de atunci, chiar pe spinarea acestora, pentru că rezultatul pertractărilor de pace a fost acela, că Turcia a predat Rusiei partea cea mai faimoasă a Moldovei, făcând cu putinţă Ruşilor să şi mute graniţele şi pajurile dela Nistru la Prut. Principatele române erau atunci marfă, care trecea dela un stăpân la altul!
            Pacea dela 1886 s’a legat apoi la Bucureşti între Bulgari şi Sârbi, cari se răsboiseră sub regele Milan al Sârbilor şi principele Alexandru de Battenberg al Bulgarilor, eşind învingători aceşti din urmă, cari erau pismuiţi de Sârbi, fiindcă se întăriseră prea tare prin adnectarea Rumeliei. Şi la legarea acestei păci şi-a avut România rolul său de mijlocitoare a păcii, graţie înţelepciunei regelui Carol şi a ministrului-prezident de atunci Ioan Brătianu, marele patriot şi bărbat de stat al României, dar totuşi nu rolul cel mare şi însemnat, am putea zice decizător, pe care l-a avut la legarea păcii din anul acesta.
            Prin înţelepciunea şi tactul cu care au fost conduse de astă dată pertractările de pace din Bucureşti, prin nimerirea momentului celui mai potrivit pentru intrarea României în acţiune, şi prin felul cum a fost executată această acţiune, care nu a fost o acţiune de cucerire şi de învingere, ci o acţiune de calmare şi împăciuire a spiritelor înverşunate, România s’a ridicat sus, foarte sus, şi Europa întreagă nu are decât numai cuvinte de laudă şi de admiraţie la adresa ei. E o glorie neperitoare aceea pe care a secerat-o de astădată România, o glorie pentru care poate să o invidieze oricare din marele state europene.
            Dacă se puneau toţi diplomaţii lumii sa esoperese ei pacea între cei împricinaţi, nu puteau să o facă decât în curs de multe luni şi cu mari greutăţi, pe când înţeleptul rege Carol, cu sfetnicul seu Titu Maiorescu, a putut în şapte zile să-i împace pe cei înduşmăniţi de moarte. Şi nu puteau se facă lucrul acesta diplomaţii, pentru că ei se gândesc în prima linie la interesele statelor lor, şi numai în linia a doua la interesele beligeranţilor, pe când România a făcut tocmai contrarul, a ţinut în vedere interesele popoarelor, interesele păcii în prima linie, și numai în linia a doua interesele sale. Căci după ce a intrat odată în Bulgaria cu întreaga ei armată, în mod atât de inpunător, cine o putea împedeca oare pe România să nu iee mai mult dela Bulgari, întreg cadrilaterul, linia Rusciuc-Varna, ori poate și mai mult? Dar n’a luat, şi n’a cerut mai mult, decât atâta câta cerut din capul locului pentru aʼşi vedea graniţa întărită şi asigurată spre Bulgaria, linia Turtucaia-Dobrici-Balcic. România a arătat, că şi în politică şi în răsboiu trebue se esiste o cinste, care obligă pe cel cinstit.
            Împrejurarea aceasta apoi, remânerea pe calea cinstei pănă la sfârşit, a făcut ca cei interesaţi se câştige o încredere nemărginită în conducătorii de astăzi ai statului român, şi în consecvenţă să le primească toate sfaturile date şi să le împlinească toate dorinţele esprimate. Aşa apoi s’a ajuns la strălucitul resultat pe care’l cunoaştem, la încheierea şi semnarea tratatului de pace, al cărui întreg cuprins cetitoriul îl va găsi mai la vale.  
            Şi când stăm să ne întrebăm, că cui este a se datori acest înalt prestigiu la care a ajuns
România pe urma celor întâmplate în zilele  din urmă în capitala ei, trebuie să ne gândim întâi la marele şi înţeleptul rege al ei, Carol, care şi-a avut şi de astădată partea cea mai însemnată în întreaga acţiune, iar în rândul al doilea trebue să ne gândim la ţară, la poporaţiunea statului român, care cu o însufleţire nemaipomenită a primit glasul de chemare al regelui seu şi s’a ridicat aşa zicând întreagă pentru a întră în luptă pentru patrie şi tron. Dar nu mai puţin însemnat este în rândul al treilea şi rolul pe care l-au avut conducătorii de astăzi ai regatului român, membrii guvernului, în special dl prim-ministru Maiorescu, întru ajungerea la resultatele atinse şi la gloria câştigată. Iar despre o ţară, în care Regele, poporul, guvernul, în perfectă armonie stau la o înălţime atât de mare cu privire la împlinirea datorinţei – cu tact şi înţelepciune de o parte, iar de altă parte cu o însufleţire ca şi care nu s’a mai văzut –, nu se poate spune decât aceea ce a spus de mult poetul despre ea, că: „Viitor de aur are” /... („Telegraful român”, 3 august 1913).
 

            Presa din Occident n’a încetat încă să recunoască României rolul însemnat de a fi contribuit foarte mult la încheerea păcei în Balcani. Ceea ce’nseamnă că toată lumea civilizată îşi dă bine de însemnătatea Tratatului de Pace încheiat în București.
            Acum nici nu se mai discută asupra unei eventuale revizuiri a acelui tratat.
            El rămâne aprobat de toate puterile şi viitorului, mai mult decât prezentul, va şi să aprecieze puterea României.
            Azi nimeni nu mai face greşeala de a ne învinui c’am profitat de slăbiciunea Bulgariei, pentru a o despuia de o bună parte din Cadrilater şi a’i impune o pace dureroasă. Azi ori cine poate să’şi dea seama că România a făcut sacrificii mari, în schimbul cărora a formulat pretențiuni foarte modeste. Sacrificiile noastre sunt mari față de folosul material ce l’am avut; doar folosul moral, impunerea noastră în fața Europei, ne poate compensa de ceea ce am sacrificat.
            Câștigul material: opt mii km.p. cu sate şi oraşe rudimentare, a căror ridicare la nivelul vechi Românii va impune multă muncă şi cheltuieli enorme.
            Câștigul moral  în schimb e mare decât ne putem da seama noi, cei de azi.
            Cheltuiala şi paguba sunt destul de însemnate. Mobilizarea şi ţinerea armatei pe picior de război timp de două luni au necesitat cheltuieli destul de mari.
            De pe urma acțiunei militare ne-a venit holera, care tinde să infecteze toată țara. Pentru combaterea ei, întrebuinţăm mari sume de bani şi ţinem în neacţiune mai mult de o sută de mii oameni de muncă şi producţie agricolă, industrială şi comercială.
            Apoi, cad mii de vieţi răpuse de holeră.
            Mor mai ales ţăranii, cari nu ştiu şi nu sunt în măsură să se ferească de molimă. Mor, şi cu ei se reduc braţele de muncă harnică și strălucitoare.
            Alte sute de mii de ostaşi stau în neactivitate la carantină. Afacerile lor sufăr, familiile lor se tânguesc, averea lor se ruinează.
             În același timp, muncile agricole nu se pot face în mod normal, fabricile şi atelierele stau închise, comerţul tânjeşte, iar rezultatele triste, de neînlăturat, se vor vedea în cursul iernei şi mai ales în primăvară.
            De altfel, nu pot fi altele rezultatele războaelor, dar noi voim să stabilim că scurta campanie a armatei noastre a fost destul de costisitoare pentru ţară şi în raport cu sacrificiile, beneficiul material e neînsemnat, rămânând să ne bucurăm numai de folosul moral.
            Statornicirea noului echilibru ȋn Balcani, prin amestecul nostru efectiv, ne va impune pentru viitor noul sacrificii. Va trebui să stăm mereu pregătiţi de război faţă de bulgari, cari, cu toată dorința unora dintre noi de a’i avea prieteni, ne vor fi, în viitor, duşmani şi mai înverşunaţi, de cât în trecut.
            Vor avea bulgarii să reguleze socoteli cu grecii şi sârbii, poate şi cu turcii, dar nu ne vor uita nici pe noi. Nu ne pot ierta că prin intervenirea noastră ei au pierdut o bună parte din cuceririle grecilor şi sârbilor, pierzând în acelaşi timp şi partea cea mai bogată şi cea mai important strategică din Cadrilater.
            Prin urmare, de la Sofia nu ne putem aștepta la sentimente bune, nici la o sinceră conlucrare politică.
            De asemenea sentimente şi de o adevărată colaborare politică ne putem aștepta numai din partea turcilor şi sârbilor, până la un punct şi din partea grecilor.
            N’avem, deci, nici un interes să considerăm Turcia ca dispărută, când ea există şi să rămânem indiferenţi la propunerile de strânse legături politice, venite din partea Serbiei.
            Dacă nu ne putem aştepta la o sinceră colaborare politică din partea Bulgariei, putem avea totuşi multe legături, de natură economică, cu acest stat.
            Bulgaria are în primul rând interesul să se dezvolte economiceşte şi noi o putem ajuta în această privinţă. Avem ingineri cari îi pot construi şosele, căi ferate, poduri şi îi pot pune în valoare regiunile miniere, destul de bogate, ce le-a cucerit în Macedonia.
             Îi putem furniza produsele industriale noastre, ne mai fiind silită pe viitor să le importe mai scumpe din occidental Europei.
            Turcia şi Serbia pot devin debuşeuri foarte însemnate pentru producţia noastră. Să nu le nesocotim, ci să le cultivăm.
            Prin Turcia putem deveni furnizorii principali ai Asiei Mici și Egiptului; prin Serbia ne putem deschide o cale directă la Marea Adriatică, astfel ca mărfurile noastre destinate Occidentului să nu mai fie duse pe lunga şi greaua cale a Dardanelelor şi Mediteranei de Est.
            Odată cu o bună politică externă, în Peninsula Balcanică va trebui să facem şi o bună politică economică.
            Dacă pe cea dintâi n’o vom putea face şi cu bulgarii, pe cea de a doua o vom face chiar după cererea lor.
            De-acum pentru un lung şir de ani, România are mult de muncit la sudul Dunărei şi din fericire, toţi oamenii noştri politici îşi dau seama de însemnătatea şi greutatea acelei munci.
            Nu trebue să ne grăbim însă ca prin sentimente şi păreri isolate, să ne înstrăinăm simpatiile celor mai prețioși dintre aceea cu cari vom avea să lucrăm împreună în Balcani. Manifestaţiunile de acea natură pot duce la greşeli, ce cu greu ar fi reparate în viitor („Minerva”, 19 august 1913). C. Dem.

7 Septembrie, 1913
Tratatul din București sfîrșește o lungă fază a chestiunei Orientului și determină nouă îndrumări deosebiților ei factori.
În Balcani, în Mediterana, în Adriatica în Dardanele, vechile condiții ale echilibrului nu mai există sau nu mai corespund nevoilor europene.
Statele balcanice și marile puteri văd în fața lor, dacă nu probleme noui, cel puțin nouă înfățișări ale lor.

România care are interese vitale legate de starea politică a peninsulei și a cărei acțiune s’a arătat că poate fi precumpănitoare în alcătuirea așezământului oriental, Romînia are datoria imperioasă de a’și lumina căile și de a’și întări și desvolta organizarea socială, militară și economică pentru a asigura condițiile necesarii existenței și propășirei sale.

Pe de asupra tuturor acestor condițiuni, din însăși împrejurările care au hotărît pacea din București, izvorăște învățămîntul mare că în conștiința națională, în credința neclintită în menirea neamului, în încrederea în puterile lui stau chezășiile esențiale ale desvoltărei unui popor.

Astfel acum la noi puterea voinței naționale a covârșit inerția guvernanților și a sfârșit prin a impune o atitudine energică chiar acelora cari, fără voință și fără mândrie, lăsaseră ca tratatul de la Londra [ce atesta sfârșitul Primului Război Balcanic, 30 mai 1913] să împartă Turcia europeană fără participarea noastră, iar în urmă, sub imboldul conștiinței publice din ce în ce mai viă, credeau că pot restabili prestigiul Regatului prin sentința arbitrară din Petersburg [26 aprilie/9 mai 1913], mărginind orizontul aspirațiunilor noastre în mahalalele Silistrei [pe unde se propusese a trece granița].

Încercarea guvernului de a înfățișa ca o izbândă aceste roade ale politicei sale nu reuși să amăgească pe nimeni. Din potrivă înaintea lor, instinctul de conservare națională pătrunse tot mai adînc massele de necesitatea unei acțiuni care nu apăruse celor direct răspunzători. Revolta opiniei publice în contra insuficienței guvernului luă un caracter tot mai hotărît. Imboldul ei deveni amenințare. După desbaterile din Petersburg, în mijlocul mulțimei, sub ferestrele palatului, primul ministru înțelese în sine că nu mai putea împedica mobilizarea.            
Conștiința masselor și logica faptelor au răzbit nechibzuința cîrmuitorilor. Prin sine însăși situațiunea Romîniei era atît de dominantă, încît de trei ori împrejurările externe au restabilit pozițiunea favorabilă a Regatului compromisă de conducătorii lui, și sub presiunea simțimîntului general au obligat în sfîrșit pe solicitatorul anticamerelor din Londra și Petersburg să se urce pe fotoliul prezidențial din București.
Onorurile după deosebite considerațiuni au putut fi hărăzite altor, onoarea rămîne acelor care au dobîndit izbînda.

De fapt, manifestarea unei conștiințe naționale hotărîtă se datorește îndreptarea greșitelor îndrumări ale unei politice care dela început nu cunoscuse puterile decare dispunea și nu concepuse telul ce ele îi impuneau.

Odată noua îndrumare dobîndită și o interventiune militară întreprinsă, puterea cu care au izbucnit virtuțile ostășești ale poporului nostru, suplinind la lipsuri șigreșeli, au asigurat o izbîndă repede. Prin graba voioasă cu care secerătorii își părăseau holdele netăiate, prin avîntul oștenilor cari pășeau peste Dunăre în urale nesfirșite, prin răbdarea bărbăteascăa ofițerilor și a soldaților cari în noroaiele Balcanilor vedeau noaptea venind înainte de pîine, prin eroismul senin al celor cari, murind, într’o supremă sforțare își întorceau fata către țară, prin devotamentul sublim al mulțimei anonime, prin rezistența ei, prin energia ei, a strălucit înaintea lumei întregi adevărata situatiune a României de care toți ne mîndrim (...) („Viitorul”, 8 septembrie 1913). Ion I.C. Brătianu