Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“

Jurnalistul constănțean Cristian Cealera va relua, începând de săptămâna viitoare, colaborarea cu publicația ZIUA de Constanța, de data aceasta dintr-o cu totul altă postură, mai apropiată istoricului decât gazetarului.
Pe scurt, un jurnalist cu experiență, transformat de public într-un publicist care vrea să scrie despre Dobrogea până la sfârșitul vieții lui.
Cum a ajuns colegul nostru să „cârmească“ spre istorie și mitologie ne-a relatat într-un recent interviu.
 
Cum a debutat actuala ta pasiune pentru activitatea scriitoricească?
 
Am beneficiat de ajutorul unor oameni extraordinari, pentru că atunci când intri în lumea cărților și ești un profan, vii cu un bagaj de informații din presă, dar în momentul în care oameni de specialitate te adoptă pur și simplu, spunându-ți că ceea ce faci e bine, atunci lucrurile merg strună. Iar eu am avut avantajul de a fi foarte bun prieten cu colectivul de la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, aripa tânără, am avut alături un mare prieten și om extraordinar în persoana regretatului Virgil Coman și, nu în ultimul rând, pe domnul Ovidiu Dunăreanu, fostul președinte al filialei Constanța a Uniunii Scriitorilor. Or, asemenea oameni îți întăresc cartea de vizită și îți dau legitimitate.
 
De asemenea, am fost încurajat de cititori și prieteni virtuali și reali, la momentul la care postam materiale pe site-ul Blackseatales, să încerc și pe print. Printul a fost inițiativa mea și am scos volumele I și II ale „Poveștilor Mării Negre“, care, spre surprinderea tuturor, dar mai ales a mea, au început să fie și vândute. Practic, a fost un ciclu de 278 de materiale scurte despre Dobrogea, din mai multe domenii. Iar în Europa secolului XXI, informațiile scurte și la obiect, învățate de-a lungul presei, sunt mult mai căutate decât dacă descrii o floare sau o frunză pe 25 de pagini. Chiar dacă o descrii extrem de frumos.
 
Am mers foarte mult pe documentare, iar faptul că am fost în teritoriu m-a ajutat în mare parte. Au fost foarte mulți etnografi înaintea noastră, mai ales în perioada 1880 - 1940, care, vrând să demonstreze cât de bogată este Dobrogea după 1878, au reușit să descopere multe lucruri interesante, pe care nimeni nu le știa. Din păcate, acum câțiva ani am descoperit pe un forum că unele persoane susțineau că Dobrogea nu ar avea mituri, ceea ce este o prostie. Faptul că am fost sub stăpânire otomană 450 de ani nu înseamnă că noi nu am avea povești. Fiecare loc din Dobrogea are câte o poveste și fiecare localitate are cel puțin o legendă în spate.
 
Constituind o nișă, un domeniu în care nu se mai băgase lume de mult timp, pentru a explica publicului larg - întrucât specialiști în domeniu au fost totdeauna -, am intrat în această provocare și mi-a plăcut foarte mult să descopăr lucruri interesante. Iar pentru a pune amprenta personală pe anumite legende descoperite într-un sat, era nevoie de o îmbogățire a ei, transformând-o în propriul tău produs. Lumea a reacționat foarte bine din punctul ăsta de vedere.
 
Așadar, cu toate că suntem în era tehnologiei și toți alergăm după informație scurtă și la obiect, mai există pasionați de povești.

 
Da, există. Eu mereu am spus povești, povestiri și istorii, pentru că am pornit pe drumul acesta plecând de la dragostea mea pentru istoria antică și de la cunoștințele acumulate de-a lungul timpului pe partea de arheologie. Din păcate, un articol de specialitate din revista „Pontica“, de vreo 20 de pagini, e cam greu de digerat de publicul larg. Dar, ca jurnalist, dacă reușești să extragi lucrurile interesante și la obiect de acolo, poți să faci un material de o pagină care să fie foarte atractiv. Chiar și o inscripție - și noi avem, slavă Domnului - ne oferă informații foarte interesante despre o anumită epocă, o anumită persoană care a trăit, care a suferit, s-a bucurat pe meleagurile acestea. Și atunci, cititorul se identifică cu acea persoană, deși nicio clipă nu s-a gândit să meargă și să studieze o anumită inscripție.
 
Or, intrând în vâltoarea aceasta, a început să-mi placă și am prins curaj doar datorită publicului, pentru că el este cel care te judecă, și sper să continui tot de dragul publicului. Nu m-am considerat niciodată un scriitor, încă nu mă consider, dar sper ca la un moment dat să mă numească cineva așa, din proprie inițiativă. Dar m-am văzut mai mult ca un cronicar care stătea în Evul Mediu în scriptorium-urile acelea prăfuite și aduna informații, încercând să lase posterității ceva interesant.
 
Nu a descoperit Cristi Cealera poveștile Mării Negre, dar a intrat în lumea asta și s-a lăsat fascinat și, sigur, cei 15 ani de presă m-au învățat foarte mult să transform mesajul și să îl dau cât mai bun de citit publicului larg.
 
Așadar, publicul larg îți dă puterea să crezi că ne întoarcem spre rădăcini?
 

S-a spus că publicul nu este interesat de legende, de istorie, ci doar de informații superficiale și de crimo-știri. Poate marea masă așa o fi, dar am observat cu plăcere că persoane necunoscute vin la fiecare lansare, sunt de diverse categorii sociale, copii de la 9-10 ani, atrași de legende, dar și persoane de 60-70 de ani atrase de ceea ce îi interesează.
 
Inițiative pentru viitor?
 
Mă pregătesc să lansez volumul III al „Poveștilor Mării Negre“. De asemenea, vreau să mai lucrez la romanul „La marginea imperiului“ și mai am câteva proiecte care țin de sănătate și de timpul disponibil. Cea mai frumoasă provocare a fost și ultima, iar ea s-a întâmplat la sfârșitul lui 2017, când mi s-a propus să colaborez la realizarea unui film documentar care se numește „Ovidius - 50 de ani de la înfrățirea orașelor Sulmona și Constanța“, un film pe care l-am realizat împreună cu doi buni prieteni de la firma Imago SRL, Cristian Broască și Constantin Țițineanu, dar și cu fundația EXIA și Primăria Municipiului Constanța. Deja visăm ca pentru 2018, dacă avem timp și sănătate, să mai realizăm în continuare astfel de filme documentare despre Dobrogea. Pentru că acest tărâm are foarte multe de povestit și de oferit, păcat că nu avem noi timpul și răbdarea.