Iulia și Dorin - călătorie în timp

Cei doi copii pășesc tăcuți și foarte speriați. Din depărtare se aud trâmbițe ce dau semnalul de luptă. Sunt pe câmpul de război, un război ce nu este al lor și pe care nimeni nu îl dorește. Armatele se confruntă, luptându-se până la sânge, călare și pe jos, purtând steaguri și bătând din tobe. Au costume ciudate pe care copii nu le cunosc. Cu toate că sunt primii la istorie și au învățat foarte mult, din cauza spaimei nu își dau seama ce poate fi. Oricum, la ei acasă nu sunt… fug printre gloanțele ce le șuieră pe la urechi, se trântesc la pământ și se târâie în coate pentru a nu fi descoperiți…
- Să fugim și să ne adăpostim, își dă cu părerea Iulia.
 - Ușor, ușor, printre lanuri de bumbac, parcă văd în depărtare o vilă asemeni unei plantații din trecut. Vom bate în ușă și vom cere ajutor, cineva ne va explica ce se întâmplă.
 
Sudori reci le brăzdează fețele, iar ei aleargă fără încetare, până ajung la casa somptuoasă ce au văzut-o din depărtare. Se apropie cu grijă, Iulia bate în ușă, ținându-și răsuflarea de emoție. Bate o dată și încă o dată, bate de mai multe ori până când un băiețel cam de o vârstă cu ei le deschide speriat ușa, întrebându-i de ce nu sunt la adăpost. Băiatul vorbește în engleză, dar cei doi îl înțeleg, și ei au învățat la școală această limbă străină.
- Ce e cu voi afară? Intrați repede în casă! Nu v-au spus părinții voștri că e război? Trebuia să stați ascunși în pivniță, nu să alergați pe câmp ca doi nebuni! Eu sunt Michael. Iar voi…?
- Eu sunt Iulia.
- Și eu Dorin, îți vom spune o poveste pe care nu ai să o crezi, dar care chiar e adevărată!
 
Michael îi bagă pe cei doi copii în pivniță, unde aceștia povestesc cu lux de amănunte ce s-a întâmplat: cum au intrat în copac, cum au ajuns în lumea preistorică, iar acum, din același copac au ajuns aici la el, în mijlocul unui câmp de luptă.
 
Băiatului nu îi vine a crede ceea ce aude, dar după hainele celor doi își dă seama că aceștia nu glumesc. El le povestește la rândul său cum părinții săi au fost uciși în război. Tatăl lui a murit chiar pe câmpul de luptă, apoi mama sa secerată de gloanțe chiar în pragul casei. Le mai spune că sunt în Statele Unite ale Americii, în timpul Războiului Civil, în anul 1862, când s-a dus lupta pentru abolirea sclaviei. Negrii ce erau folosiți ca servitori trebuiau să fie liberi, să fie stăpâni pe soarta și destinul lor, asemeni tuturor oamenilor. Unii dintre americani, cei din Sudul țării, nefiind de acord cu acest lucru, au pornit război contra celor din Nordul țării care erau de partea negrilor.
 
Iulia și prietenul ei Dorin își amintesc despre ce este vorba, au învățat la istorie despre acest război, care aici este la început, dar care, după cum ei știu, va dura foarte mult. În casa lui Michael mai sunt servitori negri care nu l-au părăsit, servitori ce au trăit de mici copii în această casă, având grijă de stăpânii lor. Chiar și acum, ei îi îndrăgesc și au grijă de băiat cu toate că sunt liberi să plece unde doresc. Dar aceștia, din dragoste pentru casa în care au trăit o viață, nu au plecat nicăieri, ei aici au fost tratați bine și au avut de toate, asemeni stăpânilor lor.
 

În spatele casei, în lanurile mari de bumbac, se aud sunete de trâmbiță și o liniște deplină se așterne peste casă. Se sunase retragerea iar acum armatele înfrânte fugiseră care încotro. În adierea vântului, bumbacul se înalță și plutește, lipsit parcă de griji, asemeni fulgilor de păpădie, ce nu cu mult timp în urmă, mângâiaseră fețele celor doi copii. Ar fi fost foarte frumos dacă acest război nu s-ar fi dat aici. Este atât de cald, iar soarele stralucește cu multă putere, liniștea e desăvârșită, se poate auzi chiar zumzetul albinelor.
 
În casa mare și elegantă în care fuseseră poftiți, cei doi copii pot vedea pe pereți tablourile părinților lui Michael. Erau tineri și frumoși și cu siguranță și-ar fi dorit să vadă cum băiatul lor crește în liniște și armonie, nu într-un război devastator, dar ei nu avuseseră această șansă, iar copilul lor era acum singur în mijlocul unui conflict ce nu avea să se termine prea curând, Dorin amintindu-și că acest război a durat până în anul 1865, deci încă trei ani…
 
Servitorii lor îi poftesc la masă iar copiii mănâncă pe nerăsuflate până când Iuliei îi vine o idee:
 
- Michael, dacă noi găsim drumul de întoarcere spre casă, nu ți-ar plăcea să ne însoțești în secolul XXI, unde e pace? Avem lucruri la care nici nu visezi… avem televizoare, telefoane mobile, internet și tot confortul, e multa liniște și nu sunt războaie. Ai putea locui cu noi, cu mine sau cu Dorin, iar părinții noștri ar putea fi și părinții tăi.
- Da, da, confirmă și Dorin spusele fetei. Te rugăm, vino cu noi, vei fi în siguranță, nu poți să mai locuiești aici, primejdiile războiului te vor copleși, iar tu ești un copil, așa ca și noi…
 

Din ochii mari ai lui Michael curg lacrimi care șiroiesc una după alta. Nu se aștepta la așa o propunere și nu știe ce să facă, nu știe ce să le răspundă celor doi, nu știe dacă va face față secolului XXI, schimbarea e prea bruscă… În liniștea de după bătălie, copiii mai stau câteva zile, apoi, odihniți și cu desagile pline de mâncare, îl iau pe Michael și se întorc spre pădurea de unde începuse călătoria cu pricina. Iulia se uită în ochii lui Dorin și îl întreabă:
- Prima dată când am plecat de acasă și ai zărit pomul mare și noduros, cu crengi mari și frunze veștejite, de câte ori ai bătut cu briceagul în scoarța lui? S-ar putea să aibă mare importanță, stau și mă gândesc dacă nu aceasta este rezolvarea enigmei...
 
Băiatul stă pe gânduri și nu știe ce să îi răspundă.
- Cred că de patru sau cinci ori.
- Gândește-te bine, este foarte important, și a doua oară de câte ori ai bătut în scoarța copacului?
- A doua oară am bătut sigur de două ori.
- Atunci de aceea nu ne-am întors la casele noastre!
Dorin stă alături de cei doi prieteni, lângă trunchiul pomului, căzut pe gânduri... Totul s-a întâmplat atât de fulgerător încât băiatul nu își poate aminti cu exactitate.
- Stau și îmi amintesc și cred că de cinci ori am bătut cu briceagul.
- Îți dai seama că dacă nu ai bătut de cinci ori, nu ne vom întoarce acasă nici de data aceasta?
- Da, spune băiatul cu teamă în glas.
Michael intră în vorbă și îi încurajează pe cei doi:
- Nu avem nimic de pierdut, cel mult mai facem o călătorie. Bate de cinci ori Dorin!
- Să ne ținem de mână toți trei, nu trebuie să ne despărțim nici o clipă, indiferent ce va fi, vom fi împreună, uniți pe viață până la moarte!
 
Băiatul bate în scoarța copacului cu briceagul de cinci ori. Ușa se deschide și intră din nou în portalul dintre lumi. Același curent puternic îi trage, aruncându-i în întuneric și lăsându-i fără suflare. Odată ajunși, cei trei se rostogolesc țipând, unul peste altul. E o liniște de nedescris și un întuneric de nepătruns. Nu se aud decât răsuflările speriate ale copiilor.
 
Caută să treacă spre lumină, să iasă din întuneric, ținându-se de mâini. Pentru Michael e prima oară când se întâmplă acest lucru și este speriat de moarte, dar Iulia și Dorin sunt obișnuiți deja cu această călătorie cu peripeții.
Pășesc în lumină, se uită pe câmpul înverzit care îi întâmpină de obicei lângă pom, dar...
- Nici acum nu suntem acasă, băieți! Probabil că Dorin bătuse prima dată de patru ori, nu de cinci ori... Țineți minte, pe viitor când ne întoarcem, să lovim pomul de patru ori, poate în sfârșit vom ajunge la părinții noștri. Deja m-am cam săturat de toate peripețiile.
- Oricum, la întoarcere nu o să ne creadă nimeni, spune Dorin. 
 
*** 
Cei trei se țin de mână și merg cu teamă, iar la un moment dat, ochii lor mici nu pot crede ceea ce văd: este o lume total necunoscută, o lume despre care ei nu au citit în cărți și nu au visat niciodată la ea. Un panou mare, strălucitor, la o înălțime ce d-abia poate fi cuprinsă cu privirea, pe care scrie un an: anul 3014! Este anul în care sunt, în care ei probabil că vor fi murit de mult. Acum probabil că mai trăiesc doar stră-strănepoții lor, iar această ocazie le-a fost dată pentru a vedea cum vor trăi aceștia peste 1000 de ani.
 
Privindu-se, copiii înmărmuresc și pășesc cu grijă, deoarece totul e schimbat. Se lasă seara, iar luminile sunt atât de puternice, încât poți citi ziarul chiar și în noapte. Pasarelele pentru oameni sunt undeva la sute de metri înălțime, pentru ca ei să nu fie călcați de mașinile care zboară și merg cu o viteză uimitoare, iar peste pasarelele oamenilor mai zboară fel de fel de modele de avioane și nave spațiale ce îi duc pe aceștia dintr-un loc în altul.
 
Pământul este aglomerat și suprapopulat, iar aceste măsuri au fost luate pentru ca ei să se poată deplasa în siguranță. Astfel, sunt trei nivele: cel al mașinilor zburătoare și al trenurilor de mare viteză, apoi pasarela pietonilor, iar la ultimul nivel avioanele și navele spațiale.
 
Cei trei încearcă să se urce la înălțime, pe pasarela unde merg oamenii, că să evite astfel să îi calce vreun autoturism. Oamenii arată altfel decât cei pe care îi știu: sunt îmbrăcați ciudat, au haine din materiale necunoscute, mulate pe corp, încălțări ciudate, părul este colorat în culori nemaiîntâlnite și se mișcă grăbiți, asemeni unor roboți, neprivind în stânga sau în dreapta. Probabil au viteză din cauza încălțărilor ciudate pe care le poartă în picioare.
 
- Uite, Dorin, nu există pomi, flori, câmpii înverzite! Totul e doar ciment, asfalt și metal, se miră Iulia. 
- Fiind noapte, mă uit în sus și nu văd cerul înstelat din cauza atâtor avioane ce trec pe deasupra, și cu toate că ele trec și sunt atât de multe, sunt silențioase, nu se aude nici un zgomot, ca și cum plutesc fără motoare. Trec lin și frumos, dar bolta înstelată nu se vede. 
 
Michael rămâne tăcut. Pentru el, această trecere peste mii de ani este de neînchipuit. El îi trage pe cei doi de mână, repetându-le încontinuu că ar fi bine să se întoarcă acasă. Nu au ce căuta în această "lume nebună". Pesemne că nepoții și nepoții nepoților lor se vor acomoda treptat la așa ceva, altfel nu vor supraviețui.
- Fiecare lume își are rostul ei, oamenii se adaptează vremurilor și secolelor în care trăiesc, spune Michael. 
 
Lumea trece pe lângă ei fără să îi bage prea mult în seamă, aruncându-le doar câte o privire grăbită, ce se oprește asupra hainelor lor demodate. Arată ciudat, și oamenii viitorului își dau seama de acesta. Iulia le face semn băieților să privească un copil care vine spre ei, un copil ce ține în mână un lucru ciudat pe care ei nu îl pot înțelege. Acel lucru scoate lumini multicolore și sunete ciudate. Dar ei nu vor ști niciodată ce este, probabil un fel de telefon-computer.
 
Cei trei ar dori să mănânce și se uită în jur fără să își dea seama unde se poate găsi un fast-food. Merg mult și nu găsesc nimic. Privesc la oamenii din jur care înghit neîncetat fel de fel de pastile și își dau seama că ele pot fi înlocuitor pentru mâncare, cu o singură pastilă ei se satură. Ea conține diferite meniuri probabil: cea galbenă un fel, cea albastră alt fel, cea roșie poate desertul. Copiii își trag coate și rămân înfometați fiindcă nu își dau seama nici măcar de unde trebuie să cumpere acele pastile.
 
Din cauza luminilor puternice, nici nu pot realiza daca s-a luminat de ziuă sau nu. Tot timpul este lumină, soarele nu se vede, ca și luna, din cauza mulțimii de avioane și rachete ce străbat cerul neîncetat.
 
Înfometați și obosiți, cu gândul la ceea ce au văzut și ce se poate alege de viitor, cei trei se întorc pe drumul lor către copac, dându-și seama că aici nu au ce căuta încă. Nu se vor putea obișnui, își doresc să se întoarcă acasă, la casele lor modeste, la mesele lor pline cu bucate alese și la pătucurile lor calde.
 
Ajunși în cele din urmă la pomul cu surprize, Iulia strigă din răsputeri:
- De data asta Dorin, bate bine în scoarță, de patru ori! Că dacă nu ajungem nici acum acasă... 
- Urați-mi succes, răspunde băiatul.
 
El scoate cuțitașul și bate cu tocul lui de patru ori, sperând că nu se înșelase. Se strâng cu putere de mâini și pășesc în interiorul copacului care, cu obișnuita lui suflare puternică, îi trage pe copii, trimițându-i în lumea din care făceau parte. Căzând cu putere pe pământ, își dau seama că sunt acasă, pe pajiștea lor verde, cu flori frumos mirositoare, flori ce sunt acoperite cu fluturi și albine, cu miros de tei înfloriți.
- Ai ajuns la noi acasă, Michael, o să îți placă tare mult aici! Vei fi fratele nostru și prietenul nostru de nedespărțit. Vom avea grijă de tine să te simți alături de noi ca într-o familie. 
 
Și copiii pășesc cu încredere spre căsuța lor din secolul XXI, din timpul în care ei trăiesc liniștiți și cu care s-au obișnuit demult. Părinții îi așteaptă în pragul casei, cu mâinile întinse, strigând:
- Bine ați venit, dragii noștri! Ne-a fost tare dor de voi! Văd că ați adus și un prieten.
- Da, mămico, suntem acasă acum, spune Iulia fericită, aruncându-se în brațele mamei. 
 
Despre Cristina Gabriela Covaliu (foto)

Născută în București, Cristina Gabriela Covaliu este absolventă a Liceului Teoretic „Matei Basarab“, secția Filologie - Istorie, și a Facultății de Psihologie. Din dragoste pentru copii și încercând să le bucure viața, a scris mai multe cărți ai căror eroi sunt cei mici, precum și romane. 
Anul trecut a debutat cu o carte pentru copii la Editura Coresi, „Aventurile lui Petrică“.
Alte apariții editoriale: 
- „Aventurile lui Petrică“, Ed. Coresi
- „Întâmplări cu Iulia și Dorin“, Smashwords.com
- „După cinci decenii“, ed. Sf. Ierarh Nicolae
- „Doi frați viteji“, Smashwords.com
- „În lumea vrăjilor“, Smashwords.com
- „Povești cu sirene“, Smashwords.com
- „Vocea Africii“, Smashwords.com
- „Între prezent și trecut“, Smashwords.com
- „Dincolo de vise“, Smashwords.com
 
Citește și:
 
Insula şi cei doi naufragiaţi