La 1 Decembrie 1918„am trăit miracolul învierii” Pamfil Șeicaru - „În această horă drăcească a alegerilor, cine are vreme să-şi mai amintească şi de popasul sufletesc al unei prăznuiri?”

Faptul nu a surprins pe comentatorii și „formatorii de opinie”, preocupați – cum s-a văzut – de cestiuni electorale, spre a taxa această lipsă de re/amintire a unor permanențe ale istoriei naționale. Iar publicațiunile – tipărite sau aeriene (recte – on-line) –, unele cu tradiție și autoritate cultural-spirituală, cele mai multe dintre ele nu au rezervat măcar scurte materiale sau editoriale.
În perioada interbelică, gradul de implicare a autorităților și societății în marcarea zilei de 1 Decembrie 1918 era pe larg relevat – apreciat și criticat – de către simplii ziariști sau personalități ale presei noastre.
 Aflându-ne, încă, în Anul Pamfil Șeicaru, participant ca oștean în Războiul Reîntregirii Naționale (cei 130 ani de la nascerea marelui ziarist și om al Agorei, este de crezut că s-ar fi cuvenit a fi marcați sub o astfel de emblemă), redăm cetitorilor câteva dintre atitudinile sale critice –patriotice și antipoliticiniste –, mai ales la adresa partidelor și a agenților lor electorali. Cu foarte fără echivoc și apăsate aprecieri (confirmate în martie 1938 prin interzicerea partidelor, de către regele Carol al II-lea, din peisajul politic al României Monarhiste).
 
 
Smerită rugăciune
 
Își va putea oare imagina un ardelean ce s’a petrecut în acea noapte când ne-am strâns la hotare pentru a le sfărâma? Nu entuziasmul facil al celor ce rămâneau departe de zona oricărui risc, ci acea bucurie puternică a noastră, a celor ce plecam să ne logodim cu moartea, bucuria care se strângea într’un nod de plâns în gât, bucuria ce ne umezea ochii și ne făcea să ne îmbrățișăm camarazii, în ochii cărora căutam să descifrăm sumbrele sentințe ale destinului. Fiecare ne simțeam părtași la istoria cea nouă a nației noastre, fiecare ne împărtășeam sufletul din cumunicătura idealului, fiecare ne simțeam crescuți, depășindu-ne în ceia ce am fost până atunci, gata de a ne svârli sufletul în trena de lumină a unei epopei, pe care o însemnam la capitalul de mândrie al neamului românesc.
Așa am pornit atunci, cu mistica unor cruciați, cu desprinderea de orice contingente ale realității, hipnotizați, halucinați de răspunderea istorică ce apăsa pe noi ca respirația supremă a destinului neamului nostru.

Georges Sorel [1847-1922; filosof și publicist, om politic francez] a formulat teoria miturilor, resorturi de entuziasme ce mobilizează energii gata de jertfă, miturile ce împrăștie dealungul istoriei o bogată semănătură morală, alcătuind fermentul ideal al tuturor epopeelor. Da, am trăit mitul (ideia acțiune) unității nationale; da, am simțit in conștiința noastră ceva din adierea religioasă a cavalerilor Sfântului Graal; da, am fost în acea noapte de August din 1916 mandatarii sublimi ai destinelor românești.

Pentru generația mea Ardealul nu era un teritoriu revendicat de unele năzuințe imperialiste ale vechiului regat, nu era o problemă politică ce se discută cu liniște, cu recea socoteală a judecății, Ardealul era o chemare nouă, nedefinită, o necesitate de amplă respirație morală, finalizarea mistică a întregei noastre istorii naționale. Se proectaudealungul veacurilor, peste Carpați, mâinile însângerate de frați ce se căutau, gânduri ce se spovedeau în legende, suspine ce se prelungeau într’o doină de cioban, neostenit pribeag dintr’o parte în cealaltă a Carpaților care mutilau trupul patriei.
Pentru generația mea Ardealul a fost chemarea spre înălțimi, necesitatea de o faptă mare, nevoia de jertfă, de închinare, în fața morții care ne pândea neîndurată ca și destinul, ne-am spovedit credința și nu ne-am îngăduit măcar să ne plângem camarazii, ni s’ar fi părut lacrimile o căință, o renegare profanatoare. Poate nici odată sufletul românesc nu s’a ridicat mai neprihănit, mai măreț decât în acceptarea totală a tragicului ce ni s’a întins spre sufletul nostru, ca paharul cu fiere și oțet spre buzele arse ale crucificatului de pe Golgota.

O! eroicul vechiu regat crucificat în Moldova, să-l evoace voluntarii ardeleni, să vorbească de acea nobilă și îndărătnică așteptare a învierii Voicu Nițescu animatorul voluntarilor ardeleni, Voicu Nițescu și tot cei ce-au trăit cu noi mizeria sfântă din Moldova. N’am intrat în pământul făgăduinții, fără să cunoaștem drama rătăcirilor prin pustiul tuturor desnădejdilor, mângâiați de rouă credinții nealterate, hrăniți de mana acelei formidabile voinți de a frânge cerbicia unei istorii, ce refuza să se supună brațelor noastre care vroiau să-i dea o altă formă.

La 1 Decembrie am trăit miracolul învierii. Strigătele de biruință pe care le-au svârlit spre înălțimile cerului, sutele de mii de români ardeleni adunați în cetatea visurilor noastre, în Alba-Iulia sorocului istoriei românești, strigătele unirii vor fi străbătut văzduhul și purtate de vânturi vor fi ajuns până la mormintele celor ce n’au putut să vadă minunea, decât cu ochii infinitului, cu ochii eternității.
            A fost la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie, maiestoasa replică dată sângeroasei strădanii a vechiului regat, a fost la Alba Iulia sfeștania Ardealului pe mormintele celor ce au murit pentru împlinirea istoriei naționale.
            Și în ziua aceasta când se împlinesc zece ani, nu-i nimănui îngăduit să-și mai amintească ce s’a întâmplat de atunci, gândurile să ne fie la toți confiscate de ei, de cei ce nu pot spune ca și noi: sunt zece ani dela unire. Iar dacă ne simțim sufletele împovărate de păcate, dela mormintele necunoscute, și uitate, putem doar cere deslegare.
            Cu sărbătoreasca haină a bucuriei să nu cerem altceva decât ceiace pot cuprinde vorbele smeritei rugăciuni: Dă-ne Doamne minte cât a fost de mare milostenia ta, față de truda noastră! /1928/.
 
 
Au trecut cincisprezece ani...

 
            În această horă drăcească a alegerilor, cine are vreme să-şi mai amintească şi de popasul sufletesc al unei prăznuiri?Toţi se îngrămădesc în jurul aceleiaşiobsedante griji: voturile...
            Nu-şi au oare obârşia valorii lor politice, dreptul de a se vânzoli, în lumina actualităţii, mulţumită voturilor pe care le obţin în răstimpul aşa-ziselor consultațiuni ale Măriei Sale Poporul? Şi nu-i oare în funcţie de aprecierea numerică a Suveranului popular, erarhizarea valorilor politice?         
            Este cu totul firească, deci, confiscarea atenţieiobşteşti de către palpitanta equaţie a alegerilor. Pentru noi, alegerile sunt doar noui prilejuri de a măsura dezordinea pe care o prilejuite în totdeauna o consultare a „poporului român şi suveran”.
Dar – printr’o stranie coincidenţă – aceste saturnale electorale coincid cu Sărbătorirea a cincisprezece ani dela unirea Ardealului şi Banatului cu Vechilul Regat.
La ce bun să mai prindem firul cauzelor ce au frânt elanul unei naţii, ce au frânt acel resort al idealismului, ce ne-au trivializat gândurile, ce ne-au rănit sufletele?
            Întorci privirile... Înmăsuri cei cincisprezece ani care au trecut, și te cutremuri. Nu de timpul care a fost pierdut şi zădărnicit, dar de câtă destrămare a sufletului românesc am fost capabili!...
            În 1918, porneau românii din toate părţile în iureşulaceluiaș gând: şiîn cetatea legendară, la Alba-Iulia, proclamau unirea. Nu era actul unei minorităţi conducătoare, al unei elite sufleteşti străbătută de sensul istoric al unei chemări; ci actul spontan, spovedania unui Neam întreg, care își regăseşte matca destinelor lui.

            Ai impresia unui munte ce s’a rostogolit schimbând cursul de veacuri al unei mari ape: aşa de masivă a venit hotărârea Naţiei, modificând curgerea vitregă a propriei istorii. Or, tocmai acea zi de cutremurătoare forţă afirmativă – ca şi când s’ar fi rostit însuşi destinul unui neam – tocmai acea zi n’a rămas intactă, neprihănită ca sărbătoarea Învierei! În jurul unui act naţional – ca în jurul unui templu – au prins să-şiaşezetărăbile negustorii de mărunţişuri, a căror vulgară larmă împiedica reculegerea mângâetoare a unei rugăciuni.
            E ceva asemuitor necazurilor pe cari le îndură amatorul de artă, prin Italia, din pricina gureşilorşi atât de insistenţilor neguțători de cărți poştale ilustrate, mărunțișuri banale, și alte născociri ale negoţului ambulant ce prospiciază în preajma locurilor de pelerinaj ale iubitorilor de artă. În preajma templului gândului românesc dela Albă Iulia, au circulat într’o neîntreruptă larmă toţipretendenţii la o exploatare de partid a actului național dela 1 Decembrie 1918. Se simte sufletul străbătut de toată tristeţa smintirilor, atâtor vinovate ratăciri, atâtor lovituri ce s’au dat unităţii morale româneşti. Toţi – dar absolut toţis’au făcut vinovaţiîntr’un sens sau într’altul fiindcă toţi au încercat să pună în discuţie sau să exploateze unitatea naţională în folosul partidului.
            La guvern sau din opoziţie, aceeaşi necugetare în gesturi, aceiaşideşănţare în cuvinte, aceiaşi devastare a sufletului românesc! Biată naţie – cu gândurile răvăşite de haitele electorale, cu sensibilitatea îmbibată de toata otrava ofertanţilor de fericire, ce s’au tot îmbulzit în idioata larmă electorală! Ce propagandă să mai facă vrăjmăşii hotarelor noastre când au avut grijă partidele să destrame acel sentiment de unitate, surpând într’o păcătoasă întrecere însuşi gândul cel bun de frăţietate românească?

Nimeni nu se mai poate ridica din rândurile partidelor, ca să acuze pe ceilalţi. Rând pe rând, au defilat la guvern cu o egală neînțelegere a problemelor naționale, pe care le are Statul român; rând pe rând au promovat interesul de partid, au jertfit interesele Statului român nevolnicelor interese de partid!
            Cine s’a preocupat de vre-o problemă cu adevărat românească?
            Şi astăzi mai vezi circulând la răstimpuri pe scările redacţiilor de ziar, sau aşteptând pe la uşile ministerelor, aceiaşinecăjiţiMoţi, aceiaşioropsiţi de totdeauna. Tot umblă după o dreptate ce nu mai vine; se tot sbat să aibă şi ei, sărăcuţii, acea senzaţie de învăluitoare căldură a unei ocrotiri materne, acel adăpost sigur al patriei. Și nu isbutesc!... După cincisprezece ani dela Unire, sunt ca, în primul an, bieţi pribegi ai unei dreptăţi ce nu mai vine – bieţi milogi ai unei dreptăţiromâneşti ce li se refuză.
            Stai şi vrei să afli tâlcul acestei vitregii; încerci să cuprinzi sensul acestei absenţe a unei politici naţionale – şi nu afli decât sămânţa păcătoasă a electoratului. Nemernicia partidelor!    
            S’au pierdut cincisprezece ani, s’a risipit tot capitalul de idealism al războiului, s’a terfelit Unirea, s’a batjocorit împărtășania gândului românesc. N’a fost o siminteală care să n’o aibă – n’a fost rătăcire care să n’osăvârşească; şi, rând, pe rând, partidele au avut ceva din deşucherea unor moştenitoribesmetci care au risipit toată agoniseala de mai multe generaţii.
            Desfrâul electoral a batjocorit unirea.
            Îşi fac astăzi drum, în programele partidelor, tot mai numeroase elemente ale unei politici naționale: sau, în orice caz, au început să circule cuvintele unei politici româneşti. Fireşte, nu lipsesc stângăciile; nu lipsesc a cere stânjiniri inerente unor haine de împrumut. Au fost necesare violenţele tineretului şi excesele condamnabile – a fost nevoe de intransigenţa lor simplistă –, pentru ca partidele să-şi amintească unele porunci ale pragmaticei naţionaliste.
            Dar, în aceste împrumuturi, noi nu vedem revelaţia de pe drumul Damascului, ci aceleaşi convertiri provenite dintr’o simplă şi expeditiva pragmatică electorală! Piaţa voturilor cere marfă naţionalistă: şi ca bune furnizoare, partidele sunt gata să satisfacă (cel puţin sub forma făgăduelilor) aceste exigenţe electorale.
            Ce valoare pot avea aceste convertiri pe oportunitate electorală? Nici una. Și nu va trece multă vreme până ce se va verifica inexistenţa acestor convertiri.
            Au trecut cincisprezece ani dela actul Unirii: au trecut cincisprezece ani dela Alba Iulia... Și ce pustiu, în urmă!... /1933/.
 
 
1 DECEMBRIE
 
            Se proiecta, într’un fragment de jurnal, ziua armistiţiului la Londra. Erai impresionat, sguduit până în străfundul fiinţei tale, de solemnitatea actului. Pe feţele tuturora trecea umbra melancolică a aducerilor aminte, fiecare cobora în lumea fantomelor ce populează memoria, fiecare retrăia, pentru o clipă, acel moment când, pe nesfârşitul întins al fronturilor, nu a mai răsunat nici un loc de armă. Atunci gândurile au străbătut aşa, într’o goană evocatoare, toţi anii grei ai răsboiului, s’au oprit înduioşate la căpătâiul celor căzuţişi, într’o îngânare de tristeţeşi bucurie, au respirat din plin momentul acelui punct de sfârşit la jocul sinistru al morţiişi al vieţii. Toate aceste sentimente, toată învălmăşala gândurilor de atunci, au trecut în umbra melancolică a aducerilor aminte, ce înobilau toate feţele în acea clipă de reculegere, în acea gravă, sguduitoareelocvenţă a tăcerii păstrate de ziua armistiţiului la Londra. Dar în acea participare unanimă la solemna evocare a armistiţiului, în acea rugă tăcută pentru odihna tuturor celor rămaşi pe câmpurile de luptă şi pentru cari armistiţiul fusese umbra învăluitoare a morţii, recea împăcare în nefiinţă, în acea impresionantă reculegere se manifesta şi amploarea istorică a poporului englez. Numai popoarele mari au sensul, sentimentul, capacitatea emotivă a pateticului, aşa cum linia clasică a tragediei cere o respiraţie eroică.
            Şi ne lipseşte această capacitate de emotivitate, ne lipseşte sensul, sentimentul pateticului.
 
 
Ce-ar fi însemnat ziua de 1 Decembrie la o naţiune cu simţământul momentelor patetice, la o naţiune care nu-şi trivializează evocările, care nu flecăreşte în jurul momentelor ei de vehementă depăşire a istoriei!
            Dela un capăt la altul al ţării ar fi străbătut ca o sguduitoare chemare, şi până în cel mai umil, mai necăjit sat, ar fi fost o zi de sărbătorească regăsire în aceeaşi comună evocare. Chiar în conştiinţa cea mai săracă în amintiri, ziua de 1 Decembrie s’ar fi proiectat ca o luminoasă piatră de hotare despărţind istoria în două, de drum anevoios prin mărăcinişul tuturor vicisitudinilor istoriei, şi de suiş pe înălţimile libere.
            Şi cel mai umil dintre fiii acelei naţii cu simţul patetic al istoriei, ar fi avut măcar obscura intuiţie că participă la ceva de o grandioasă măreţie, ceva care este, şi pentru ei, un patrimoniu de făloasă bucurie.
            Şi cel mai umil fiu al naţieişi-ar fi strâns în căsuţa lui copiii şi le-ar povestit, cu înfloririle sfioase ale imaginaţiei, minunea regăsirii neamului întreg în acelaş cuprins de ţară.
            Aşa ar fi fost!...
            Dar, pentru neamul românesc, asemenea respiraţii nu sunt potrivite.
            Ai impresia ciudată că chiar condeiul are un fel de ezitare atunci când încerci să dai scrisului solemnitatea pateticelor evocări, ai impresia că nu-i este dat să găsească nici un răscolitor ecou amintirea acelui 1 Decembrie, când din toate ungherele Ardealului a pornit nația spre Alba-Iulia.
            Și prinzi parcă un contur de vast simbol, în acest nume Alba-Iulia, parcă cele două nume definesc ceva mai mult decât cetatea în care intrat-a biruitor vijeliosul Mihai, ceva mai mult decât tragica amintire a lui Horia, sau chiar a acelei zile a minunii istoriei naționale, de 1 Decembrie 1918; cele două nume Alba-Iulia, înglobează și îndepărtatele, orgolioasele noastre origini romane. Poate că un sens tainic a legat necontenit firul istoriei noastre de cetatea ce păstrează numele cu aşa de sonoră cadenţă latină: sub egida romanităţii, în cuprinsul disciplinii romane, vom isbândi; rostul nostru în acest cuprins de pământ, este un rost roman. Splendidă singularizare latină, între lumea germanică şi lumea slavă.
            Fără să vreau repet: Alba-Iulia, şi nu-mi mai pare numele unei cetăţi, şi uit chiar vibrantele amintiri, Alba-Iulia apare în conştiinţa mea ca o lozincă de latinitate, disciplinând scandarea istoriei noastre naţionale.
            Alba-Iulia, splendidă afirmare de latinitate, şirezonanţa acestei sonorităţi italice răscoleşte în sufletul meu toată filiaţia istoriei noastre româneşti.
            Şiiarăşi repet Alba-Iulia, 1 Decembrie 1918, cu naţia pornind, ca nesfârşite legiuni, tăcute, concentrate, de o aspră hotărîre ca neclintitele, severele hotărîri ale destinului. Acel act de o aşa de măreaţă simplitate, un act spontan, firesc, actul organic a unei naţiuni, a avut o desfăşurareaşa de vibrantă, încât toate socotelile s’au răsturnat, toate legitimele prudențe au fost lichidate. Intelectualii se socoteau ei chemătorii unirii, îşi luaseră ei sarcina de a lămuri masselor populare rostul acelei întâlniri în cuprinsul cetăţii cu nume roman.
            Şi, deodată, s’au pomenit cu o hotărîre a naţiei, o hotărîreaşa de precisă, aşa de masivă, o hotărîre tot aşa de misterioasă ca şihotărîrea luată acum nu se ştie câte veacuri, de a păstra originalitatea graiului şi a fiinţei lor daco-romane. Actul unirii se făcuse în laboratorul tainic al sufletului românesc, aşa, cum fiinţanaţională era plămădit, nu se ştie când, în negura veacurilor. Un act de hotărîre spontană, o organică hotărîre a naţiei, a relevat profunzimile sufleteşti ale poporului, simţul lui de permanentă unitate, protest milenar împotriva hărtănirilor politice.
            1 Decembrie 1918 a însemnat prezentarea într’o formă de drept, a unei milenare stări de fapt: unitatea permanentă, nezdruncinată, a neamului românesc.
            Aşa a fost atunci. Şi pe tot cuprinsul necăjit al ţării, peste proaspetele morminte ale celor căzute în credinţa acelei unităţiromâneşti, a trecut ca o fanfară de bucurie imnul chemării la o nouă viaţă a întregii ţăriromâneşti.
            Dela 1 Decembrie 1918 începea misiunea intelectualilor, fiindcă actul unirii de la Alba-Iulia a fost spontana hotărîre, impetuoasa afirmare a naţiei, fără să mai aştepte sfatul călăuzitor al nimănui. Şi care a fost replica dată de intelectuali acestei respiraţii de unitate organică a naţiei? Unde sunt dăruirile sufleteşti, acele risipe idealiste ale intelectualilor, ale presupuselor elite de conducere a neamului românesc? Cum am răspuns noi toți actului dela 1 Decembrie, săvârşit de poporul românesc?Şi dacă am răsfoi zi de zi tot ce s’a petrecut dela 1 ianuarie 1918 şi până acum, la sfârşitul anului 1935, dacă vom întoarce filele amintirilor, fără să vrem ne vom simţipărtaşi la aceeaşi vilă: învrăjbirea naţiei. Am semănat din plin ura şi sminteala, am trivializat sufletul românesc, i-am terfelit idealurile, i-am spurcat toate nobilele împărtăşiri din potirul credinţelor. Acolo unde naţia a pus suflet, s’a dăruit întreagă, într’un elan de o rară măreţie, un elan ce echivala însăşi dovada neclintitelor noastre drepturi milenare pe aceste locuri, acolo unde naţias’a ridicat până la culmile istoriei, toți conducătorii, tot ce-am avut pretenția, într’o formă sau într’alta, să fim călăuzitorii poporului român, am adus toată nevolnicia sufletelor vlăguite de orice ideal. Naţias’a dăruit, fără să stea o clipă, o singură clipa la îndoială, conducătorii au fost mai prejos de actul spontan al naţiei.
            Ce-au făcut de atunci, din ziua de 1 Decembrie 1918, şi până astăzi? Ce-au făcut în şaptesprezece ani?
Ce vălmăşag de ambiţii, ce vuet sălbatic de ură, ce îndemnuri păcătoase, ce risipă nemernică de lozinci menite să destrame sufletul românesc. Dacă aşezi deoparte actul spontan, actul de o măreţie epică a naţiei, actul dela 1 Decembrie, şi de alta toate actele săvârşite de aşazişii conducători fireşti ai naţiei, toate actele săvârşitedela acea dată şi până azi, ai impresia unei neostenite, mereu reînoite încordări de a sfărâma actul dela 1 Decembrie.
            Să se prindă cineva şi să înceapă a lua, pe rând, cuvântările rostite pe la adunări, în acea dementă, catilinară luptă electorală, să urmărească polemicile din presă, răfuielile din parlament, imprudentele declaraţii, şi să se totalizeze într’un buchet de flori otrăvite, de flori ale răului, spre a vedea, în toată respingătoarea ei păcătoşenie, actul de cunoştinţă al conducătorilor, faţă de naţia ce a săvârşit unirea la 1 Decembrie 1918. Suntem în chip egal vinovaţi pentru toate cuvintele imprudente pe cari le-am rostit, pentru toate nesocotinţele ce au brodat viaţa politică, de la acea luminoasă zi şi până astăzi.
            A fost naţia ascultătoare, dar nu i-a fost dat să audă cuvânt de înţelepciune; a avut naţia un idealism fără fraze, fără emfază retorică, şi acest idealism necontenit a fost ultragiat, a avut naţia un bun simţ, şi l-am trivializat cu tot hăitaşii electorali. Am putut să facem orice din neamul acesta, şin’am făcut nimic.
            Nu învinuiri individuale, nu acuzări apăsate în defavoarea unora şi scuze în favoarea altora, ci învinuiri totale, înglobarea noastră a tuturor, într’o colectivă învinuire. Am fost mai prejos de chemarea pe care naţia, în splendida ei spovedanie, ne-a adresat-o la 1 Decembrie 1918.
            Pentru noi toţi fiii mai răsăriţi ai poporului român, 1 Decembrie 1918 nu poate fi decât ziua tristelor recapitulări, popasul deprimant al remuşcărilor.
            Şi cât am dori să simţim apropiindu-se ziua desmeticirilor... /1935/.
 
 
 
1 Decembrie 1918–1 Decembrie 1936
 
            Întorci gândurile înapoi, răscoleşti trecutul şi dai de uitatele amintiri ca, deodată, să răsbească de o prospeţime emotivă, pline de culoare, de viaţă ca şi când nici nu ar fi trecut asupra lor cei 18 ani.
            Pe urma celor mai cumplite în cercuri a venit într’o splendidă revărsare de apoteoză: Victoria.
            Şi, deodată, armata, cât mai rămăsese nerisipită prin acea forţată demobilizare, a răsărit cu un elan de tinereţe, aşa cum, după o iarnă grea, înverzeşte, primăvara, codrul.
            Se uitau necazurile, se uita tot calvarul din Moldova şi nu ne dominase sensibilitatea decât avalanşa vestirilor ce ne soseau delaCernăuţi, dela Alba-Iulia prăbuşind hotarele vitrege, făcând să fim laolaltă în cuprinsul aceluiaş cămin al Patriei. Aveam fiecare sentimentul unei înoiri, aveam credinţa începutului unui nou capitol din istoria naţiei noastre, păşeam în cadenţa fanfarelor biruinţii. Recapitulam toată tragica înşiruire a întâmplărilor dela 14 August 1916 până la 1 Decembrie 1918 spre a ajunge la capătul aceeiaş concluzii: fecunditatea pătimirii noastre.
            În fruntea armatelor sale Regele Ferdinand a intrat în Capitala ţării; pentru noi cari făcuserăm războiul, care trăisem cu o intensitate de halucinaţi ai idealului, în aşteptarea acestei clipe, faptul lua contur al înfăptuirii. Bătăile inimii noastre scandau ultimele strofe ale epopeii.    
            Şi, la câteva zile după intrarea Regelui în Capitala ţării, au prins să-și arate chipul hidos ameninţările împotriva acestei izbândiri a naţie. La două săptămâni am avut acel 13 decembrie, prima încercare comunistă de a destrăma Statul român. Părea că împrejurările se grăbeau să ne dea acel aprig avertisment alunei primejdii pânditoare.
            Din acea zi de încercare disperată a anarhiei, politica românească trebuia să desprindă corectivul disciplinei naţionale, să-şi măsoare gesturile, să-şi cumpănească fiecare cuvânt, să concentreze toate gândurile pentru a păstra patrimoniul românesc aşa cum se înfăptuise din jertfa câmpurilor de luptă, din hotărârea liberă a voinţii istorice a naţiei.
            Dar politica a intrat în făgaşul obicinuit, o tălăzuire de pasiuni mărunte de partid, de ambiţii mediocre, de miopii agitate. În loc să sporească puterile morale ale neamului românesc, ele au fost anemiate, destrămate, învăţămintele războiuluis’au uitat aşa cum iarba a crescutpe mormintele celor căzuţi, în luptă, aşa cum s’au cicatrizat rănile şis’aşters urma tranşeelor. S’ausvârlit lozinci sociale, s’au studiat doctrini politice spre a se inova ideologiile, s’au alcătuit programe, dar nimeni nu s’a trudit să subordoneze, totul, marilor necesități naționale. Și am pierdut timp, am lăsat să treacă anii, ca, abia după 16 ani dela unire, să ne dăm seama că tratatele nu durează decât atât cât intimidează forţa armată care le garantează viabilitatea. Şi, de doi ani, vocabularul politic s’a schimbat, preocuparea de apărarea hotarelor domină, acaparează întreaga gândire politică. Un semn al desmeticirii, ecou al unor examene de conştiinţă.
            Dar nu ajunge numai o reală, o obştească preocupare de înzestrarea tehnică a armatei, se mai cere, într’o egală măsură şi o acţiune de refacere a sensibilităţiiromâneşti devastată de ura de partid. O sforţare spre unitate, o necurmată străduinţă de regăsire a unităţii morale a naţiei. Cel mai desăvârşit armamentnu poate suplini absenţaunităţiisufleteşti a naţiei, acea voinţă de luptă, acel spirit combatant, care hotărăşte victoria printr’o bravă înfruntare a primejdiilor. A intrat în circulaţie vocabularul gândirii naţionale, dar nu simţim încă svâcnirea unei disciplini a sensibilităţiiromâneşti.
            Nimeni nu mai crede într’o pace prelungită peste durata de viaţă acelor ce-au făcut războiul unităţiinaţionale, fiecare avem presentimentul unui tragic desnodământ al păcii din ce in ce mai anemic mai scuturată de febra incertitudinilor. Din acest presentiment să desprindem linia de disciplină a gândurilor, a gesturilor, a tuturor manifestărilor noastre sociale. Totul trebue înglobat aşteptării. Cu o naţie devastată în disciplina sensibilităţiişi gândurilor ei nu te poţiaştepta decât la înfrângere. Am vrea ca din freamătul serbării de 1 Decembrie 1936 să răsară un principiu fecund de disciplină naţionalistă.
            Şi când vor defila ostaşii de azi şiostaşii de eri, când în atmosferă vor pluti evocatoare umbrele celor căzuţi în lupta dreaptă pentru biruinţadreptăţiiromâneşti, să ne gândim numai la tot ce ne-ar putea uni, să respingem tot ce ne-ar putea învrăjbi. Să strângem mâinile voinice ale prietenilor ţării, să privim cu atenţie de santinelă mişcările inamice şi ca o lozincă a ralierii unităţii morale a naţiei să strigăm:
            Trăiască Regele/1936/.
 
 

Au trecut douăzeci de ani
 
            Au trecut douăzeci de ani şi oamenii voinici de atunci, în plină vigoare a maturităţii suntastăzi bătrâni iar în acest spaţiude timp mulţi au pornit pe cărările de taină ale nefiinţei.             Lipsesc atâţia la ziua acestei aniversări. ŞiMihali[+ 17 ianuarie 1934]şiGoldiş[+ 10 februarie 1934] şiCiceo Pop[+ 16 februarie 1934] şiBranişte[+ 1 ianuarie 1928]şiOctavian Goga[+ 7 mai 1938], ca să nu pomenesc decât pe cei ale căror nume rezumă capitole întregi din istoria luptei de afirmare românească.
            Nu-şi mai trudeşte nimeni mintea să scoată din umbra uitării nume de preoţi, de protopopi, de învăţători, de cărturari, de gospodari români ce-au fost în ziua aceea de 1 Decembrie ursită să fie ziua marei spovedanii naţionaledela Alba Iulia.
            Aceste nume sfioase, aşa de sfioase că s’au strecurat pe neştiute în uitare, au fost urzeala realizării unei idei, au fost anonimii creatori ai unităţiinaţionale.
            Şicâţi dintre ei lipsesc astăzi?
            Şi după douăzeci de ani, recapitulăm uitările, aşteptărileînşelate, iluziile spulberate de neîndurarea vremurilor, optimismul bleg ca şi revoltele sterpe, certitudinile amăgitoare şi acea sguduire, acea chemare la realitate din toamna anului acesta.
            Timp de douăzeci de ani ne-am lăsat prinşi în mrejele unei înşelătoarecredinţe: hotarul este un drept care se apără prin iscusita pledoarie a unui avocat cu însuşiriexcepţionale în faţainstanţei de la Geneva. Şi ajunge să-ţi asiguri o bună apărare în drept, ca să poţi avea o netulburată stăpânire în fapt.
            Asiguraţi, ne-am lăsat în voia pornirilor noastre de harţă internă pentru toate fleacurile, de răbufniri pasionale, de ambiţii mărunte, iar flamurile idealului românesc au fost înfăşurate de uitare. Dacă nu ne mai puteam teme de nimic, cum să nu fi avut măcar atâta voie, să ne răfuim cu cea mai aprigă pornire de reciprocă terfelire. Un plan nu a existat, un plan de lucru, spre a da închegării politice a noului Stat toată osatura unei puternice organizaţii administrative şi economice.
            A făcut fiecare ce-a vrut, după cum l-a tăiat capul şi după cum i-a fost croit capul. Ce începea un guvern se socotea obligat guvernul care îi urma să nu continue, ci să pornească exact în sens protivnic. Susceptibilităţi provinciale provocate fără nici un folos, o stare de spirit primejdioasă creiată de cea mai nătângă mentalitate revărsată brutal asupra nouilor provincii.           Spre a evoca şi cele vremuri ajunge să pomenim doar că bătrânul luptător Branişte, aprigul animator al cauzei româneşti nu a izbutit să fie deputat în niciunul din parlamentele României Mari. Toate potăile de club, toată pleava din anticamera miniştrilor putea pretinde să fie reprezentant al naţiunii, numai lui Branişte, neastâmpăratului afirmator al cauzei româneşti nu i se îngăduia. Şi cel ce îmbătrânise prin închisorile ungureşti, Branişte de la „Drapelul” din Lugoj, cu ochii împăenjeniţi de înserarea pierderii vederii, trebuia să devină simbolul vremurilor de trivializare a României Mari.
            Pentru ce s’au făcut toate aceste pângăriri de suflete?
            Pentru ce s’a frânt elanul românesc?
            Cu o pornire dementă, într’uniureş de profanare, am transformat altarele ideii naţionale în mese de întruniri electorale. Oameni cumsecade au fost înrăiți, entuziasme neprihănite convertite la renegări, ţara făcând baede ură, mânjindu-se cu noroiul chiverniselilor de partid în loc să fie miruită cu prospeţimeaunui nou ideal. Hotarelor sporitelis’a dat ca reazim suflete mutilate, credinţe batjocorite, entuziasme terfelite în noroiul unui obştescdesgust. Şi toată lumea era pe deplin convinsă că poatesă meargă la infinit, că nimic nune ameninţă din afară şipaceane dă răgazul necesar spre a neconsacra acestei bachanale a nemerniciei.
            Nu am tresărit nici când s’a înfăptuit Anschlussul, narcoticul era aşa de puternic încât evenimentul a acţionat asupra sensibilităţii noastre ca un simplu fapt divers.
            A trebuit să vină toată drama Cehoslovaciei, a fost necesară chirurgia dela Muenchen ca să începem a ne da seama de ce ne-ar putea aştepta.
            De odată ne-am dat seama că nimic nu este sigur decât în măsura jertfei pe care o faci, în măsura contribuţiei fiecăruia de a întreţinesiguranţa hotarelor.
            S’a putut modifica hotarele unei ţări mult mai repede decât s’ar potrivi o haină la croitor şi nimeni nu a sărit în ajutorul ţării ce fusese osândită la o promptă mutilare. Şis’a găsit Cehoslovacia singură, singură fără nici un semn de ajutor.
            Acea izolare totală a Cehoslovaciei ne-a pus în faţa unui adevăr neaşteptat, ne-a smuls din seducţia prelungită a unei amăgiri, fiindcă timp de douăzeci de ani noi am crezut că alianţele, tratatele, definiţia agresorului, pactul de securitate colectivă plus toate mofturile Ligii Naţiunilor pot suplini cu succes lipsurile noastre, pot acoperi toate scăderile noastre.
            Capetele buimăcite, mutrele de oi speriate ale noastre, ale tuturora, ce ne-am lăsat adormiţi de narcoticul Genevei, redau către sfârşitul lui septembrie [referire la Acordul de la München, 29-30 septembrie, ce permitea Germaniei Naziste sfârtecarea teritoriului Cehoslovaciei], plastic, concludent dramatica noastră desmeticire.
            Deci hotarele tale nu vine nimeni să ţi le apereşi bucuros convine la ciopârţirea ta chiar cel mai credincios aliat. A fost o lună de cumplită pedagogie politică, naţia luând contact cu realitățile europene, fiind obligată să cunoască legile viabilităţii statelor.
            Tresărirea de spaimă a răscolit până în străfunduri instinctul nostru de conservare, ne-a dat în fulgerarea ameninţărilor luciditatea ultimei ore.
            Să recapitulăm fiecare şiragul celor douăzeci de ani, să descifrăm în privirile celor bătrâni regretele nemărturisite, şi regăsim în tot ce trebuia să facem şin’am făcut mustrările menite să ne dea un alt înţeles al vieţii de Stat. Nu există lene fără soroc, nu există uitare fără ispăşire, şi timpul se răzbună cumplit împotriva celor ce nu ştiu să-l folosească, împotriva celor ce nu crestează pe răbojul anilor voinţa lor făptuitoare.
            Să avem curajul necesar al unui terapeutic examen de conştiinţă, să ne dăm seama că n’am făcut nimic din ceea ce se putea realiza în curgerea acestor douăzeci de ani dela Unire. Recapitularea păcatelor voite sau nevoite, inventarierea tuturor deficitelor româneşti ne va înlesni opera de restaurare a energiilor naţionale.
            Douăzeci de ani dela Unire...
            Fiecare trece în revistă amintirile, face bilanţul dezamăgirilor şi simte pe buze amarul târziilor regrete.
            Dar oricând o naţie se poate reface, poate să regăsească în sufletul ei elanuri noui capabile să-i dea voinţei ei afirmative o irezistibilă forţă.
            Călătoria Regelui Carol [în noiembrie 1938, în capitale ale Europei Occidentale – Paris, Londra, Bruxelles, Berlin] ne-a arătat ce suntem, care-i valoarea noastră politică. Stă în puterea noastră să dăm acestei fastuoase prezentări regale a ţării, corespondenţa unei viguroase realităţi. Fiecare ambiţie individuală să se încorporeze în disciplina unei ambiţii colective a naţiei ce se vrea o reală mare putere. Ce vom fi ca naţie, vom fi şi ca Stat, fiindcă naţia dă consistenţă Statului.
            Disciplina unei credinţeromâneşti, ambiţia unei afirmări naţionale, iată ce se impune ca o axiomă a unei noui epoci în desvoltarea Statului român.
            Cei douăzeci de ani să stea ca mustrătoare straje a timpului pierdut /1938/.
 
 
 
Neclintiți rămânem la 1 Decembrie
 
Politica poporului român de pretutindeni nu poate fi decât continuatoare a actului naţionaldela 1 Decembrie 1918.
 La Alba-Iulia, printr’un act de spontană afirmare a voinţei istorice a neamului românesc, s’au fixat pentru totdeauna directivele noastre politice.
Alba-Iulia a fost aleasă cu instinctul sigur al poporului, afirmând o continuitate, definind spiritul ce stă la baza unităţiiromâneşti. Dealungul celei mai sbuciumate istorii, împotriva tuturor fragmentărilor statale, unitatea de spirit, de gândire, de voinţă a poporului român a rămas intactă, fără întrerupere căutând să-şi afle posibilităţile de realizare politică.
 Peste noi vor trece anii, evenimente contradictorii vor smuci logica judecăţii în toate părţile, dar în clipele de cea mai dramatică dezorientare noi ne vom putea regăsi o limpede înţelegereaîmprejurărilor, a drumurilor pe care le avem de urmat, în chiar cuprinsul actului dela 1 Decembrie 1918, impus conştiinţei noastre ca un permanent normativ politic.
Unitatea poporului român este o creaţie a istoriei noastre, unitatea politică a României mari este rezultanta voinţei liber exprimate a românilor de pretutindeni. Şi nimic nu ne poate smulge din cadrul acestor realităţi pe care nimeni nu le poate sfărîma.