Marea și Sfânta Sărbătoare a Creștinătății - Învierea Mântuitorului, prilej ca mulți cunoscuți dreptcredincioși să se exprime în relevarea permanențelor învățăturilor lui Iisus Hristos

Marea și Sfânta Sărbătoare a Creștinătății – Învierea Mântuitorului – a fost, în urmă cu decenii, prilej ca mulți cunoscuți dreptcredincioși, cu autoritate în spațiul public – spre a nu mai vorbi de înalți prelați, precum, în acest material,Patriarhul Miron Cristea (1868-1939; primul Patriarh al B.O.R., ales în 1925) –, să se exprime în relevarea permanențelor învățăturilor lui Iisus Hristos, a semnificației Învierii, îndemnând credincioșii cetitori – aparținând unui popor profund creștin – la o purtare, zi de zi, întru însușirea și respectarea învățăturilor într-o lume (deceniul patru al secolului trecut) tot mai dezbinată și debusolată.
Părintele-profesor (și literat, traducător al Bibliei) Gala Galaction (1879-1961), profesorul-teolog Nichifor Crainic(1889-1972), medicul-scriitor Vasile Voiculescu (1884-1963) marii ziariști Stelian Popescu (1874-1953) și Pamfil Șeicaru (1894-1980) (amândoi decedați în Exil) – sunt personalitățile la care am apelat astăzi.
 
Paştile iertării!
Fără îndoială că cel dintâi sens al Învierii este iertarea. „Să iertăm toate pentru înviere” – spune o admirabilă cântare a Bisericii. Ea vrea să spue că învierea pecetluind opera de Mântuire a Domnului Hristos, se cuvine să-i urmăm pilda, iertând precum a iertat El.
Astfel iertarea a devenit în creştinism un capitol esenţial al Mântuirii, o condiţiune „sine qua non” a propriei noastre iertări şi justificări în faţa lui Dumnezeu. „De nu veţi ierta oamenilor păcatele lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu va ierta vouă păcatele voastre” spune Iisus însuşi.
Aceasta însemnează că Dumnezeu vede în puterea noastră iertătoare, chezăşia îndreptării şi deci a reluării legăturilor noastre cu el.
Dar iertarea cere împlinirea expresă a unei condiţiuni pe care omul o uită prea lesne. Iertarea cere căinţă unită cu făgăduinţa nestrămutată de a nu mai repeta păcatul. Aceasta în ordinea morală. În ordinea socială, iertarea sau îngăduinţa pun omului îndatorirea strictă dea nu mai repeta greşalele care pun în primejdie această ordine.

Mă uit cu îngrijorare la aspectul vieţii publice unde seîntâmplă atâtea, care nu trebueşi care au creiat aceastăatmosferă de criză.
O! dacă s’arţinea seamăde comandamentul pocăinţei,de această grijă de a nu temai întoarce pe un drum pătat de slăbiciune, câte nu s’arîndrepta în ţara aceasta iertătoare!
În aceste sărbători ale Sfintelor Paşti, Biserica spunetuturor „Să iertăm pentruînviere”. De bună seamă, săiertăm. Dar câţi din cei ce aleargă acum sub scutul iertării nu câştigă o osândă mai grea prin lipsă de atenţiepentru porunca pocăinţei.
O societate nu se îndreaptă cu măsuri de constrângere exterioară, ci cu îndemnurilăuntrice, care să prefacă adâncurile noastre sufleteştidin care izvorăşte fapta. Legile omeneşti judecă, osândesc, dar nu tămăduesc, îndreptarea noastră vine dincercetarea conştiinţeişi dinacea putere pe care ne-adat-o Dumnezeu de a ne lupta şi a ne birui pe noi înşine.
Deci Paştile iertării dar şial pocăinţei! Să năzuim iertare, dar şi să înfrânăm izvorul întinăciunii. Bucuroşi căam scăpat de primejdia osândei, să avem şi grija înlăturării definitive din calea vieţii noastre, a ispitelor carene-au dus la necazuri pe noişi lumea în care vieţuim.   Astfel ne-am îndrepta ţaraşi pe noi înşine; astfel amreuşi să punem zăgaz atâtorprimejdii, care ameninţă totmai mult ordinea şicivilizaţia actuală.

Căci iertarea fără pocăinţă nu-şi produce efectele saletămăduitoare (Î.P.S. Patriarh Dr. Miron Cristea, 28 aprilie 1935).
Şi iată că istoria se repetă!... Mărturia lui Pavel şi a urmaşilor lui – slujitorii Evangheliei şipreoţii Jertfei de pe Golgotha –găseşte azi în lume un nou Areopag şi o Atenăredivivă, sporită şi repercutată, în sute de academii şi de şcoliştiinţifice sau premise ca atari.
            Evanghelia a cucerit pământul.Învierealui Iisus Christos de morţi este, în acelaş timp, comoara părinţilorşi comuna copiilor.Recruţii Sfântului Pavel şi ai celorlalţi apostoli au umplut veacurleşi continentele. Dar lumea care asculta odinioară, în Atena, pe transfiguratul Saul, blazată şi ironică, trece azi de la indolenţăşi ironie la un antagonism acut. Eleviiareopagiţilor au ajuns la negaţiunea violentă şi prigonitoare.
            Istoria se repetă şi aici. Familia sufletească a lui Iisus Christos cunoaşte toate treptele şi toate categoriile duşmăniei acestei lumi. Prevenită de Domnul, de la începutul începutului, Biserica creştinăştieşiciteşte zilnic: „Dacă pe voi lumea vă urăşte, gândiţi-vă că mʼa urât întâi pe mine... Dacă pe mine m’au prigonit şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan,16, 18, 20).
            Stăpâni pe noi, nesfielnicişi cunoscători ai deşertăciunii iremediabile a țărnei pământeşti, vestea, an cu an şi secol după secol:Christos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturiviaţă dăruindu-le!
            Am întâmpinat, odinioară, scepticism, batjocură, hulă, prigoană, sabie şi moarte. Sʼauînroşit circurile romane de sângele mărturisitorilor învierii. Sʼau săturat leii Africei de jertfa trupurilor creştine. Poate că azi a sosit vremea să reluăm totul de la capăt. Slavă lui Iisus Christos! Slavă tainelor voinţei lui!
            Suntem pregătiţi pentru orice. Ştim bine pe cine propovăduim. Ştim bine pentru ce lumea este greu receptivă şicunoaştem din experienţa cu alţiişi mai ales cu noi înşine de ce biruinţa Mântuitorului asupra lumeişi a morţei este contestată şi combătută atât de vehement.       Nu voim să înviem la fel cu El! Tăgăduim ridicarea din mormânt şi înviereatrupurilor! Nu vrem să apărem, la lumina Judecăţii ce va să fie, cu acest trup, pe care l-am trecutprin toate retortele şi căldările lui Satan.
            Şi cu toate acestea marele mister al învierii rămâne permanent, ca o cunună de omăt inexpugnabil, pe înnălţimele noastre sufleteştişi în convingerea celor mai nobili şi mai virtuoşi dintre noi!
            E tăgăduită învierea în luptele filosofeitendenţioase, dar e presimţităşiconsimţită de elita sufletească a omenirii.

            Vom ştiîntr’o zi mai mult de cât ştim azi? Vom ajunge, poate să comentăm şi să dăm noi, interpretări tainicei piramide de la graniţavieţiipământeşti?... Aşteptăm cu calmă luare aminte. În fruntea coloanelor noastre milenare înnainteazăacelaş stâlp de foc, ca odinioară în nopţile celor douăsprezece Seminţii. Minunea răzbate miile de ani. Şi realizarea ei cea mai înnaltă este că Răstignitul lui Pilat din Pont ne-a dăruit certitudinea vieţii de după moarte (Gala Galaction, „Curentul”, 12 aprilie 1931).
 
Sărbătoarea nemuririi
În ciclul anului e un interval primăvăratic – între Paști și Înălțarea Domnului – când formula obișnuită a salutului popular se suspendă și locul ei îl ia un salut extraordinar și ca formă și ca înțeles:
– Hristos a înviat!
– Adevărat că a ʼnviat!
Dela leagănul lui până azi poporul românesc se saluta astfel în intervalul acesta de patruzeci de zile. Și un timp de intensă muncă agricolă și totuși peste tot și peste toate plutește o atmosferă de amplă și măreața sărbătoare cu răsfrângeri de imponderabil aur împărătesc în ochi și pe obrazurile luminate. Extraordinară ca fenomen istoric, minunea Învierii impune anual un ritm nou vieții zilnice și sfarmă până și formula mecanică a salutului. Cine a trăit rural înțelege mai lesne și acel flux lăuntric al psihologiei populare care crește fascinată de sfântul eveniment ca apele mării sub atracția lunii. Învierea Domnului e sărbătoarea cea mai mare a poporului românesc, întreaga lui viața religioasă e polarizată în jurul ei. Prin ea, însăși existența lui pământească își găsește cheea înțelesului: «Dacă Hristos nʼa înviat, credința noastră e zadarnică». Și zadarnică viața însăși care ne-ar apărea atunci osândită iremediabil în cercul fatal al vremelniciei terestre. Învierea Domnului, ca fapt istoric, e puntea de aur aruncată peste haosul dintre ordinea naturală și ordinea supranaturală. Haosul acesta e moartea biruită de Hristos, fără posibilitatea de a trece cu viața noastră individuală din ordinea naturală în ordinea supranaturală, din vremelnicie în eternitate, din moarte în nemurire, religia n’ar avea nici un interes și nici un rost. Învierea Domnului, ca fapt istoric, cuprinde în sine întreg specificul religios al creștinismului. Nu poți fi creștin decât cu condiția de a crede în realitatea ei, adică în nemurirea psihofizică personală.


Sfântul Apostol Pavel aseamănă viața terestră cu sâmburele care trebue să putrezească pentru a naște din el noua plantă. Tu și eu suntem deci acest sâmbure vremelnic ce putrezește în moarte ca să răsară din el lujerul de crin înflorit în neveștejirea eternă. Altfel suntem aici, altfel vom fi dincolo, rămânând acelaș fiecare cu identitatea esențială dintre floarea crinului și sâmburele din care a crescut. Dogma aceasta a nemuririi prin învierea din moarte, specifică religiei creștine, sʼa contopit cu sufletul poporului românesc și alcătuește principiul metafizic al existenții lui. Cultul morților, cu excesiva lui amploare, cu rigurozitatea prescripțiilor îndeplinite, cu profundul sentiment al atașării față de ei, n’ar avea nici un sens dacă n’ar decurge logic din credința în înviere și în nemurire. Asistați odată, în misterioasa noapte aVinerii Sfintelor Patimi, la spectacolul zguduitor când, după înmormântarea liturgică a Răstignitului, toate crucile cimitirului se luminează de făclii aprinse și fiecare mort e chemat pe nume și e plâns cu jelanii sfâșietoare. E Hristos cel îngropat identificat ca destin cu fiecare din acești morți. identificat cu ei în moarte pentru a-i identifica cu el în înviere. Între stelele cerului și între stelele cimitirului veți înțelege atunci adâncimea creștină a sufletului românesc, substanța metafizică a credinței lui, identitatea acestei credințe cu minunea învierii din morți a Domnului Hristos.
            Am dori în deosebi ca tinerii noștri sociologi, discipoli ai unei școaleiudeo-franceze, cari, în numele ei, au inventat aprioric idioția «ateismului național» și neagă fără control spiritualismul curat al acestui popor, am dori ca acești tineri învățați să experimenteze o singură dată evenimentele bisericesc-populare grupate în jurul învierii pentru a-și da seama de adâncimea insondabilă a unei realități religioase ce-i va face să se rușineze.
            Întreaga noastră cultură populară poartă caracterul acestei creștine spiritualități, risipită în lungul și în latul țării, vizibilă până în manifestările cele mai materiale ale geniului folkloric, dela drumurile împodobite cu troițe și cu fântâni, dela porțile și casele închinate cu semnul crucii, până la stilul abstractizant al plasticei noastre populare și până la pomenile bogate în cinstea celor morți. Din toate se desprinde tendința hotărîtă de stilizare în sensul spiritualității creștine a întregii vieți omenești, tendință inexplicabilă fără izvorul credinței în nemurire. E istoria pe două planuri a sâmburelui material ce trebuie să putrezească pentru a renaște la planta hieratică și veșnică.
            Și dacă această credință e însăși substanța sufletului nostru național, nu se pot concepe forme superioare de cultură românească în care să nu se resfrângă, transfigurându-le, lumina creștină a spiritualității populare. Întemeiați pe aceste adevăruri pe care nici diavolul nu le poate sfărâma – cu atât mai puțin școala sociologică iudeo-franceză –, noi credem într’o cultură națională conformă spiritului religios al acestui popor, o cultură care, atunci când subbolțile veșnice răsună salutul strămoșilor fără moarte:
            – Hristos a înviat!
ea să răspundă din adâncurile ei substanțiale:
            – Adevărat că a ’nviat! (Nichifor Crainic, „Curentul”, 15 aprilie 1928).
 
Christos de Paște
            Cunoaşteţitoţi pătrunzătoarea chemare pascală, care se citeşte în noaptea învierii, din uşileîmpărăteşti, şi al cărei autor este Sf. Ioan Gură-de-Aur:
            „Intraţitoţi întru bucuria Domnului nostru... Bogaţiişi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v’aţi înfrânat şi cei leneşicinstiţi ziua. Cei ce-aţi postit, şi cei ce n’aţi postit veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimenea să nu iasă flămând; toţi vă îndulciţi de ospăţulcredinţei, toţiluaţibogăţiabunătăţii!’'
            Aşadar la acest praznic dumnezeescse cuvine să ne bucurăm cu patriarhii, cu sfinţii Bisericii şi cu îngerii şi să asociem bucuriei noastre pe toţi cei ce vor să ne înţeleagăşi să fie cu noi. Dar vom cinsti şi mai mult împărăteasca zi a învierii Domnului, dacă vom spori învăţăturaşi vom căuta să sădim în inimile primitoare vlăstarii adevărului. Cum am putea să fim mai aproape de slava învierii decât revizuind credinţa noastră şi întregind puterile râvnei noastre creştine?...
            Deci, iată un adevăr mare, vrednic să fie ridicat sus, ca o torţă în noaptea adunării noastre pascale şi în taina inimii noastre a fiecăruia. Noi suntem mai mult niştecreştini de Paşteşi de Duminică, dacă sîntemşi atâta. Legătura noastră cu Mântuitorul este – cu lămuririi, pe cari le voiu adăuga – numai protocolară. Pentru aceea creştinismul nostru este periferic şi inconsistent.
            Ce folos de entusiasmul nostru comandat, la Crăciun şi la Paşte! Ce folos de oratoria noastră de zile mari şi de garderoba festivă în care ne arătăm unii altora, la zilele scrise cu roşu, în calendar!
            Un lucru pe care imensa noastră lume românească nici nu-l bănuieşte este că Iisus Christos, trebue să fie întâi intimul principiu al vieţii fiecăruia şi de abia pe urmă flamura subt desfăşurarea căreia păşim spre împărăţia lui. Dacă Mântuitorul nu ne preocupă zilnic, şiînvăţătura lui nu dospeşteşi nu preface inimile noastre, celelalte care ne mai leagă de biserica lui sunt reci şiblafarde.
            Dintre cei mulţi cari ne numim creştini, la ofiţerul stării civile, cât de puţini sunt cei ce sunt cu adevărat creştinişiînscrişi în cartea vieţii! De altfel cine nu vede şi nu mărturiseşte această situaţie!... Priviţi în jurul vostru şivedeţi că înfăţişarea, purtările, concepţiile, luptele şi durerile noastre n’au nicio legătură cu idealul creştinilor primari.
Cine începe să înţeleagă pe Iisus Christos şimăreţiaîmpărăţiei lui trebuie întâi să osândească păgânismul în care trăim şi pe care-l decorăm, zadarnic, cu semnul crucii izbăvitoare. Nu sunt creştini, cei ce întâmplător s’au născut şitrăesc la umbra crucii, dar aceia cari au primit, în sufletul lor, prestigiul şi prefacerile crucii.
            Plimbaţi-vă, în zilele de Paşte, prin străzile, prin grădinile şi prin casele noastre. Veţi vedea aceleaşifeţe viclene, impudice, neruşinate, tâlhăreşti, ca şi înainte de Paşte. Veţi auzi aceleaşi vorbe triviale, aceleaşi măscări, aceleaşi înjurături, surugieşti, aceleaşi debordări de suflete pestilenţialeşi satanice. Iar când vor apărea din nou ziarele, după Paşte, veţi număra câte bătăi, câte chefuri sângeroase, câte beţiişi câte crime s’au comis, în zilele de Paşte, de către cei ce n’au lipsit de la denii şi din noaptea învierii.
            Toate acestea trebue să le recunoaştem cu inimă amară, dar cu viziunea clară a silinţelor noastre spre mai bine. Idealul creştinşi legea Domnului nu se realizează cu ouă roşiişi cu cozonaci. Aceasta este partea exterioară, îngăduită slăbiciunilor şi prunciei noastre. Trebue sa urcăm mult mai sus şi să stăruim până la miracol, în învăţătura destăinuitoare şi deplină.
            Să nu ne amăgim! Câtă vreme ne dovedim pătimaşi de cele pămînteştişi alergăm orbeşte după grosolane interese nu sîntem fiii învierii. Cine minte, fură, înşeală, calcă în picioare pe sărac şi pe interior, e trufaş, cinic, trădător, ascuns, perfid, iubitor de sine cu preţul nimicirii aproapelui şi a tainei întregi – acela nu este al lui Iisus Christos. Cine nu cunoaşte legile înfrânării şi ale jertfei creştine cotidiane, cine nu respectă legile omeniei, ale modestiei, ale curăţiei intime, cine pângăreşte Decalogul şi Cele nouă Fericiri – acela nu are nici o solidaritate cu Evanghelia şi cu învierea.
            În grozava demoralizare din zilele noastre, nu există altă obligaţie pentru cei ce cunosc adevărul creştin decât proclamarea acestui adevăr. Criza cea mare de care murim este criza sufletului.
            Când vom învăţa temeinic principiile şi puterile creştinismuluitoate crizele lumei acesteia vor fi neputincioase să ne clatine din solida noastră închegare. Până când nu vom şti ce este nobleţăşi tăria, pe cari le conferă ostăşia lui Iisus Christos, nu vom ieşi din vasta şi complexa noastră pustie sufletească.
            Sărbătorim un Christos de Paşte...O, dacă am cunoaşte cu adevărat pe Christos cel ce e cu noi în fiecare zi,fiecare zi ar fi acea fericită zi de Paşte, dăruită renăscuţilorşirăscumpăraţilor cu sângele de pe Golgota!
            Îl predicăm, îl destăinuim, fără preget, fără oboseală.
            Faceţi din lumina învierii, lumina voastră zilnică şidintr’un Christos de Paştestrăduiţi-vă să vi se dăruiască un Christos cotidian! (Gala Galaction, „Curentul”, 8 aprilie 1934).
 
ÎNVIEREA
            „Ziua Învierii, să ne bucurăm, popoare, Paştile Domnului, Paştile, că din moarte laviaţăşi de pre pământ la cers’a ridicat Christos...”
            Acesta este imnul pe care-lridică azi biserica ortodoxă depretutindeni şi cu ea toţicredincioşii ei, întru mărirea aceluia care, fiu al omului,prin curăţeniavieţii sale,prin învăţăturile sale şi prinsuferinţele sale s’aaşezatdeasupra oamenilor ca săajungă Dumnezeire, într’ovreme în care răutatea şiinvidia făcuse din om ofiinţă asemănătoare animalelor, fără suflet, fără conştiinţă.
            De-atunci, s’au scurs atâteasecole, au urmat atâtea prefaceri, iar viaţa materială aomului, graţie progreselorştiinţei, a fost necontenit îmbunătăţită. Sufletul omului însă a rămas acelaş misternepătruns, căruia singură religia, pentru acei cari o au, îi găseşte o explicare prinsuperioritatea învăţăturilorpentru cari a suferit şi a fostcrucificat Acel ce s’a ridicatdepe pământ la cer, ca să întărească credinţa în putereaideilor sănătoase şi a faptelor bune, în eternitatea vieţiişiîn nemurirea sufletului.Această credinţă pune pe omdeasupra celorlalte fiinţeşi îi dă majestatea de rege alnaturii.
            Cât de zadarnică ne-ar părea şi ne-ar fi truda să trăimo viaţă plăpândă, dacă n’amavea speranţă că, îndeplinindaci una din poruncile supreme ale firii, vom găsi în altăparte răsplata actelor noastresăvârşite pe pământ! Aceastăînălţătoaresperanţă, temelie a străduinţelor noastrepământeşti, izvorăşte din toate faptele şiînvăţăturile divinului Christ. Sărbătorirea Lui, astfel, trebue s-o înţelegem, ca o chemare la datorie către tot ce este bun, frumos, înălţător, iar nu ca un prilejpentru o şi mai puternicămanifestare a instinctelor cedegradează viaţa.
            Omenirea trăeşte astăzizile de înfrigurare mai reledecât oricând, civilizaţia lacare s’a ajuns cu atâtea sacrificii, este mai în pericol caniciodată, iar bucuria de atrăi, mai ameninţată cum n’amai fost până acum, dacăspiritul păcii pentru care năzuiesc atâţia, azi, nu vatriumfa asupra orbirii acelorapentru cari pacea nu este uncuvânt de mângâiere.
            „Pe pământ pace şi între oameni bună învoire” este cea mai sublimă dintre învăţăturile lui Christos. Numai în pace, Înviereape careo sărbătorim este ziua pecare a făcut-o Domnul săne bucurăm şi să ne veselim.Numai pacea cu noi înşineşicu semenii noştri ne dă liniştea de care avem nevoie casă pătrundem taina vieţii eane face să înţelegem divinitatea Celui ce-a fost răstignitpe Cruce şi să putem spune„CHRISTOS A ÎNVIAT” sprea da viaţaveşnică (Stelian Popescu, „Universul”, 28 aorlie 1935).
 


Îndoiala
            S’ar cuveni ca Paştele, sărbătoarea păcii, a împăcării prin reciproca uitare prin înmuierea sufletelor încuminicătura iubirii, să reverse şi asupra ţării radierea luminoasă a divinului ei înţeles.Evocând vremurile de odinioară, vremurile idilice când lirismul optimist ca o adiere de primăvară, a lui Vasile Alecsandri, cânta în versuri simple: „de Paştiîn satul vesel”, fără să vrei te gândeşti la tristeţa ce apasă asupra respiraţiei pascale a ţării.
            „De Paşti în satul vesel”! Ce mult s’au schimbat oamenii, iar veselia satelor ca şi a oraşelors’a irosit sub recea suflare a vremurilor vitrege. Omul munceşte fără spor şitae brazda fără bucuria belşugului.
            A trecut peste ţară valul necazurilor şi ne-a potopit, iar nouă nu ne licăreşte de nicăeri o cât de firavă, de pâlpâitoare speranţă.
            Georges Duhamel în „La Revue de France” citează această declaraţie pe care i-a făcut-o Miguel de Unamuno: „Cei tineri de tot nu ştiu bine ce este aceea speranţă. Pentru a avea multă speranţă, trebue să ai multe amintiri”. Bătrânul filozof spaniol, pe cât se pare, cultivă paradoxul, fiindcă amintirile hrănesc un scepticism irizat de o nostalgică tristeţă, svârne în trecut drumul înflorit al fericirii şi în viitor umbra îndoelii. Amintirile tae aripile speranţei, încovoaesvâcnirea de încredere, dă aşteptării monotonia repetiţiei. Tinereţea prin tumultul de viaţă ce-i gâlgâeîn trupul vânjos crede într’un viitor mai bun, la care cu orgoliu socoate că va contribui.Speranţa nu-i floarea amintirilor. Apoi zilele acestea pe noi ne năpădesc amintirile, ne șoptesc elegiace dezamăgirile, ne apasă imponderabilul îndoelii. De ce am aştepta ceva mai bun, deci am socoti o îndreptare posibilă, când oamenii care ne conduc sunt aceiaşi, gângănii sbârnâind a ambiție la răscrucea istoriei?
            Hubert Lagardelle, cunoscutul eoretician al sindicalismului, relecta asupra lipsei de influenţă a clasei politice: „S’a spus tot ce trebuia spus asupra regimului partidelor și asupra parlamentarismuul. Dar sunt mai ales metodele abstracte care le caracterizează. Ele (partidele) formează o lume aparte, specială, care trăeşte din discursuri, decrete şi legi. Ele cred că societatea umană este condusă prin operaţiile spiritului, şi că realitatea ascultă de injoncţiunile lor”. Evident că politica se găseşte ca metodologie în urma veacului, că întrebuințează metode inactuale, dar nu se poate nega influenţa factorului politic în ritmul vieţii sociale.
            Aşa cum suntem astăzi, împotmoliţi în necazuri, nemângâiaţi de nici o speranţă, nu suntem datorită unei catastrofe venită brusc, în afară de prevederile oamenilor, suntem datorită celor ce ne-au guvernat.
            Nimeni nu ar putea nega acest adevăr şi pe bună dreptate cei vinovaţi să ispăşească! Dar ce ispăşire le cere oare ţara? Îi cheamă la răspundere, le pregăteşte cumplite pedepse pentru greşelilesăvârşite? Ferit-a sfântul! Li se cere numai să renunţe la o fărâma din ambiţia lor de unică stăpânire asupra ţării, li se cere o înţelegere a tragicului vremii pe care o trăim.
            D. N. Titulescu a dat un comunicat lămurindu-şiconcepţia ce-lcălăuzeşte încercările: „Am conchis că sunt în asentimentul Maiestăţii Sale, exprimând părerea că trebue încercat tot ce este omeneşte posibil pentru a constitui un guvern de uniune naţională, care să fie un instrument de muncă, serios, durabil şi eficace, în slujba unui program de refacere a ţării, operă grea, îndelungată, cu rezultate lente, dar fără îndoială, posibilă pentru cine îşiiubeşteţaraşi are încredere în formele ei”. Exact ce gândeşte Regele, gândeşteşi umila, biata ţară. Dar cine poate spune că la fel gândesc şi cluburile politice, dacă interesele acestor asociaţii de arendăşiiconstituţionale coincid cu interesele ţării?
            Sʼar cuveni ca Paştele, sărbătorea păcii, a frăţeşteiîmbrăţişări să ne dee miracolul acestei învieri a sufletelor moarte, dar se clatină gândul cel bun sub apăsarea îndoelii.
            O! vremurile de odinioară când Alecsandri cânta facil şi optimist „De Paştiîn satul vesel”!... Cine mai mângâesperanţa reîntoarcerii? Guvern de uniune naţională? Nici în ceasul greu al războiului, nici în mijlocul dezastrului nʼa fost posibil; dar acum, cine să se încumete să spere asemenea minune? (Pamfil Șeicaru, „Curentul”, 12 aprilie 1931).
 
Patimi
            Undeva, într’opublicaţiune franceză, citeam de curând o foarte judicioasă observaţiune a fostului primministru André Tardieu: «Naţiunile continentului se revoltă astăzi împotriva insuportabilelor constrângeri şisuferinţe ale crizei – dar tot ele sunt primele cari declară intolerabile toate remediile propuse de cârmuitori pentru lecuirea acestor necazuri». Justă şi sinceră definiţiune a spectacolului pe care ni-l oferă bătrâna noastră Europă, devastată de febre şi de nevroze în acest leat decretat ca «An Sfânt» prin augustele enciclice pontificale. Două milenii după răstignirea blândului Galilean – agitata termitieră a oamenilor nu este mult mai creştinată decât în vremurile procuratorului Pilat şi-ale apostolului Juda: creştinismul a avut de-atunci vreme să devină şisubstanţă de demagogie electorală – negreşit –, dar în schimb întregul univers a fost potopit de ceea ce lucidul Chersterton numea o dată «ideile creştine devenite demente». Oricum, aruncând o cât de sigură privire asupra fizionomiei spirituale şi politice a continentului contimporan, să mărturisim că el nu conţine nimic liniştitor pentru destinele de mâine ale fraternităţii făgăduite de evanghelişti oamenilor de bună învoire: o fotografie în culori, a Europei – lângă compacta pată roşie a Sovietelor muscăleşti, şi printre pecinginile multiplelor rozeole democratice din Iberia anarhizată şi din Franţa lui Stawisky –, ar destăinui tot mai numeroase arhipelaguri şi ostroave de reacţiune conservatoare, neavând ca aspect comun decât imperioasa aspiraţiune spre autoritate şi spre disciplină.
            Fireşte – la noi ca şi peste hotare –,oridecâteori vin conducătorii să-i vorbească despre treburile publice, mult-linguşitul«suveran» popular preferă să dispară şi să refuze vizita: în timp ce marile probleme naţionale sună la poarta urgenţei, alegătorul copleşit de plictiseli socoteşte mai agreabil să se refugieze în indiferenţă, alergând la iarbă verde sau la cinematograful sonor.           
            Continentul nostru este istovit: prin toate metropolele lui, naţiunile extenuate îşi exasperează nervii privind cum atârnă slobode cârmele şihăţurile în mâinile şovăelnice ale conducătorilor distraţi sau sceptici. Acolo unde nici distracţia, nici scepticismul nu pot fi reproşate cârmuitorilor, virulenţa convingerilor oferă aceleaşi primejdii pentru pacea socială sau internaţională. Aproape nimic comun nu mai subsistă între două neamuri vecine –aproape nu mai există frontieră care să nu fie şi o suprafaţă de fricţiune între populaţiile hotărnicie.

Europa noastră –în veacul acesta al tuturor născocirilor şi feeriilor tehnice – nu mai cunoaşte o comunitate umană. Da, este adevărat că pe undele invizibile ale postului de radio vocea unui om este instantaneu strămutată dincolo de oceane sau de creste, şi strecurată în intimitatea unor necunoscuţirefugiaţi sub alte latitudini sau climate. Televiziunea îşi poate acumula magiile, alchimiştii laboratoarelor pot spori fără odihnă minunile lor de vraci, fiinţa omului se vede cu uimire descompusă şirăzleţită – vocea unei făpturi răsună în hautparleurul unui cămin din Australia, în vreme ce trupul se odihneşte în faţa unui microfon din Scandinavia, în timp ce chipul i se desluşeşte simultan pe un ecran din cellalt capăt al lumii... Dar – paralel cu această pulverizare a individului –,s’adesăvârşitşi lenta sdrențuire a teritoriilor, şi tragica despicare a credinţelor:omenirea este din ce în ce mai savantă, dar şi din ce în ce mai inconştientă – animalul uman este tot mai regent al forţelorfizice dar şi tot mai depăşit de forţelemorale –,ştiinţele exterioare omului sunt călăuzite spre zenitul perfecţiunii, în vreme ce negura cea mai plumburie coboară peste vechea artă de pătrundere şi de cercetare lăuntrică a omului.
            Omenirea navighează fără busolă: vastă şi zorită flotă la care se încorporează tot mai numeroase şi mai pestriţecatarguri – caravană de pelerini cari-şi urcă Golgotha cu frunţile încruntate de duhurile vrăjmăşiilor. Toţi revendică autoritatea care să ştie să le poruncească răspicat – dar nimeni nu are răbdarea de a se supune primul: toţi tânjesc după pierită unitate morală a speţei, dar nimeni nu consimte să abdice cel dintâi la prerogativele particularismului său etnic.
            A existat odinioară în Europa o comunitate umană: a fost republica sacră a Creștinităţii, când din Sfântul Scaun rostea un prelat încoronat verdicte respectate de credincioşii ultimelor cătune. Internaţionala aceasta a fost însă distrusă de Reforma lui Luther.
            Astăzi, toate sacrele miragii ale acestor slăvite cataclisme sunt depreciate ca şidemocraţia – socotită drept cea mai reuşită farsă a timpurilor moderne: caricatură a Paradisului, ai cărei ctitori au ignorat că omul este creat pentru a nu-şi folosi niciodată propria-i experienţă, că fără lacrimile patimilor el este incapabil să savureze clipele fericirilor intermitente, şi că cu cât ajung să se cunoască mai bine sau să se frequenteze mai mult, cu atât oamenii se suportă mai puţin între ei... (Pamfil Şeicaru, „Curentul”, 8 aprilie 1934).