Mihail Kogălniceanu - apărător al dreptului românilor bănățeni de a se stabili în Dobrogea revenită la Țară

Este știut faptul că Dobrogea este o „Dacie în miniatură”, în care s-au stabilit români din toate teritoriile românești. În acest context, ne oprim asupra relațiilor cu bănățenii dinainte de 1878 și asupra celor care s-au stabilit aici.
 
De multe ori, bănățenii sunt prezentați ca ardeleni. În 1893, învățătorul din Casapchioi răspundea la Chestionarul Densușianu: „La toate satele cele vechi românești, bulgarii le zic «vlașchii selo» și numai la cele create din nou le zic «moldovanschi», «mocanschi» și «cojanschi»”. Dascălul din comuna Greci,  referindu-se la locuitorii Dobrogei veniți din Ardeal, povestește că, la întrebarea „Unde se duc oamenii dincolo de munți?”, locuitorii din cătunul Rahmanul - comuna Calfa, plasa Hârșova - răspund: „Mă duc dincolo, în Ardeal” sau „Ne ducem la munte (la Ardeal)”.
 

 
Există însă și cazuri în care se fac trimiteri directe la Banat și bănățeni. Din aceeași sursă, aflăm că la întrebarea: „Ce țări cunoașteți?”, cetățenii din Parachioi - comuna Băneasa, jud. Constanța - răspund: „România, Moldova, Bucovina, Ungaria, Banatia, Bulgaria, Țara Serbiei”, continuând cu ideea că în Dobrogea „s-au stabilit olteni, țărani, mocani, bănățeni.” Într-o altă anchetă, o femeie în vârstă, a cărei bunică venise din Banat, își amintea că locuia vara la Carmen Sylva, iar, iarna, pleca, înapoi, la Banat.  
 
Folclorul dobrogean cuprinde multe elemente aduse de bănățeni. De exemplu, jocul Tropânca, ce se practica la Cataloi, alte jocuri din Isvin-Timișoara. Adăugăm și balada lui Iorgu Iorgovan în folclorul din Dobrogea. Acesta nu putea fi „fecior de mocan”­, ci un viteaz din zona Cernei  - din Timiș -, care merge „taman în târg la Beci”, unde cere de la Împărat arme și cal, pentru a-l lichida pe acel „proclet de șarpe”, care ținea calea flăcăilor. Numai astfel pregătit, pe un cal năzdrăvan, urcă pe Cerna în sus și-și îndeplinește misiunea. Un basm din comuna Saraiu face o posibilă trimitere la Ivan Iorgovan, altul la Baba Novac, în legătură cu care exista și un cântec. Un alt basm are ca personaj o pajură care e ajutată de Făt-Frumos. Ne putem gândi la semnul heraldic al Corvinilor.
 
De altfel, legăturile dintre bănățeni și ținutul dintre Dunăre și Mare sunt mult înainte de revenirea Dobrogei la Țară. Se știe că, în 1444, după bătălia de la Varna, Iancu de Hunedoara și unii dintre ai lui, români, au putut scăpa numai fugind prin Dobrogea, unde au fost călăuziți de români autohtoni, singurii care știau locurile.
 
Deși folosește numele generic de transilvăneni, istoricul Ioan Georgescu se referă și la bănățeni atunci când scrie despre încercările Austriei de a opri venirea în Dobrogea a ardelenilor, care numeau Țara Românească, Țară.
 
O altă știre: între 1783-1786, un număr de ucraineni, după o scurtă ședere în Banat, au venit în Dobrogea. Aceasta, în contextul refugiului revoluționarilor transilvăneni în Dobrogea în 1848- 1849.

 
Ni se par interesante informațiile pe care i le datorăm lui Mihai Eminescu. Astfel, Austria făcuse propuneri Imperiului Otoman pentru colonizarea Dobrogei cu supuși austrieci. Propuneri similare privitoare la Deltă veniseră și din partea Angliei și Rusiei. Eminescu atacă problema dintr-un alt unghi de vedere: în felul acesta vor fi deposedați de pământuri locuitorii autohtoni de orice nație. Că Eminescu se gândește și la bănățeni ne-o dovedește următorul raționament: dacă Imperiul Otoman ar primi propunerea austriacă, atunci s-ar micșora numărul românilor din Banat.  
 
Atitudinea românilor din Banat față de Războiul pentru Independență al României în general și, în măsura posibilului, față de Dobrogea se poate citi în periodice din Arad. Astfel, pe 19 iulie 1878, ziarul „Alfold” oferea știri privind pregătirile guvernului pentru administrarea Dobrogei, revenită la Țară. În același context, amintim și un memoriu al Comunității orașului Arad, din 10 aprilie 1878, privind necesitatea de primire a Dobrogei și împiedicarea Rusiei de a-i face rău și Ungariei. Ziarul „Gura satului” privește în răspăr tânguirea ungurilor în legătură cu independența României. Revista „Biserica și școala” face trimiteri la tratatul de pace de la San Stefano, la drepturile noastre asupra Dobrogei. Numeroase numere ale revistei redau, în mod onest, documentele fundamentale ale reunirii Dobrogei cu țara în noiembrie 1878 și atitudinea loială a musulmanilor față de noua stăpânire. De asemenea, ziarul „Familia” de la Oradea din iulie-august 1878 - care circula și în zona Aradului - cuprindea, pe larg, știri despre reunirea Dobrogei cu România.  

Colonizarea Dobrogei și cu români din Transilvania și din Banat după 1878

Baza juridică a acestui important proces, cu urmări semnificative, o constituie Legea administrației din 1880, Legea reglementării proprietății agrare din 1882 și o alte, similară, din 1913.
 
„Dobrogea jună” face o analiză generală, precizând că, prin legile de împroprietărire, guvernul a oferit promisiuni, înlesniri, intervenții diplomatice în ideea unui curent de emigrare spre Dobrogea. Acești români au adus aici averi mari și multe vite. S-au creat în felul acesta și disponibilități financiare, lăsând la o parte implicațiile patriotice. În același sens, problema colonizărilor (privită mai târziu  ca fundament pentru un viitor istoric al Dobrogei) este dezbătută și într-o revistă de specialitate  care realiza următorul calcul final: până la 15 noiembrie 1933, din Banatul Iugoslav și Ungaria s-au stabilit în Dobrogea 2951 coloniști. Practic, numai din două județe din Banat se stabiliseră 1539 coloniști. Mai concret, din județul Arad veniseră 1056 de coloniști.
 
Conform raportului prefectului Remus Opreanu din 1882, „de la 1880 s-au înființat și completat sate cu români, în mare parte din Transilvania. S-au înființat sate noi, Făgărașul Nou în locul Hiraclar (32 familii din Transilvania), Caramurat (35 de familii românești din Transilvania și 35 germane din Dobrogea), Urluia (4 familii românești din Transilvania)”, multe alte familii în Medgidia și Hârșova.
 

În mod expres, Remus Opreanu se referă, într-un alt document, la 40 de familii românești din Banat, stabilite în 1879-1880 la Seleuș, în județul Constanța, și în alte localități din Dobrogea. Iată telegrama privindu-i pe românii din Transilvania și Banat adresată Primul Ministru al României: „Sate întregi sunt formate numai din români din Transilvania. Nu pot preciza, Dle Ministru dacă emigrarea românilor din Transilvania a fost sau nu cu învoirea Guvernului Austro-Ungariei. Parte din ei, deci, având pașaport, parte, nu. Neputându-i considera cetățeni străini, i-am tratat ca pe locuitorii ceilalți ai județului. Pot afirma că îngrijirea noastră pentru dânșii a fost și mai plină de solicitudine. Așteptăm încă multe familii din Transilvania. Am preparat locurile unde să-i instalăm” . Și precizează acesta: în județul Tulcea la Cârjelari s-au fixat 70 de familii din Banat, în județul Constanța - 50 de familii de transilvăneni la Topolog, 45 la Doiran, 70 la Făgărașul Nou, 60 la Caramurat și 40 de familii din Banat la Seleuș.  
 
Prefectul Remus Opreanu cerea ajutorul Ministerului de Interne în legătură cu fixarea în Dobrogea a 80 de familii din Banat. Existau două viceconsulate austro-ungare dincoace de Dunăre și se va înființa un altul la Constanța.
 
Vasile Helgiu scrie că, la 1877, în centrul Dobrogei, mai ales, exista o populație românească cu o vitalitate puternică, formată din mocani ardeleni, dar și din alte părți ale Transilvaniei. Mult mai incisiv este Ioan Georgescu, care oferă informații în legătură cu drepturile coloniștilor, amintind că doi plugari, țărani din Caraomer, spun că ei sunt născuți în „Sempt Ianoși” și nu în „Sânienaș”, județul Torontal, cum i se spune acelei comune românești din părțile bănățene.
 
Autorul protestează și împotriva obiceiului altor români din Transilvania, aflați încă sub teroarea maghiarismului, care, în Dobrogea, vehiculează numele ungurești ale comunelor din care au venit, nume care sunt, de multe ori, traduceri ale celor românești. Ion Georgescu scrie că în județul Tulcea, 33% dintre românii transilvăneni aflați în 1909 nu sunt mocani, ci „români din celelalte părți ale Ardealului și Banatului”. Și exemplifică: la Mahmudia - județul Tulcea - îl amintește pe cetățeanul Ioan L. Cataianțu, fost funcționar la CFR, originar din Lugojul Banatului. Alți bănățeni trăiau în cele două Ceamurli, același județ.
 
În plasa Traian existau, în 1909, coloniști din Apuseni „precum și din părțile Aradului și Cenadului”. Și oferă un lung șir de onomastici din Banat găsibile în Dobrogea. De exemplu, avem arădeni precum: Goldea, Crișan, Codreanu, Orlăcan din Nădlac, Ardeleanu din Semlac, Popistașu din Dalboșețu Carașului, Nadașchi din Batania Cenadului, Marșavela din Dalboșeț din părțile Bozoviciului, precum și Boieru din Uzdinul Torontalului, „rămas la sârbi”. Autorul face precizarea că „fierarul Miloș Bobescu din Doloave, comună din părțile Panciovei, rămasă la sârbi, acum fierar în musuratul Mangaliei” .

Mihail Kogălniceanu și bănățenii stabiliți în Dobrogea

În acest context, se înscrie o dispută parlamentară, în care omul politic - probabil cel mai bun cunoscător al situației din Dobrogea de atunci - Mihail Kogălniceanu dă o replică, rămasă peste timp, acelora care, de dragul intereselor Austro-Ungariei, voiau să trimită la „urma lor” zeci de familii românești bănățene stabilite în Dobrogea. Este firesc ca Mihail Kogălniceanu să fi avut această atitudine, de vreme ce, cu doi ani înainte, în Parlament, la întrebarea lui Aurelian cu privire la persoanele cu care va coloniza Dobrogea - străini sau români -, acesta afirmă, secondat fiind de Lahovari, că vor fi atrași români „mai ales din Turcia, Transilvania și Banat”.
 
Discuția din Parlament pornise de la o interpelare a lui Al. Lahovari, care semnalase izgonirea a 450 de bănățeni ce încercaseră să se statornicească în Dobrogea. Ziare din Transilvania luaseră atitudine în legătură cu politica statului român. Într-adevăr, ministrul de Externe, Eugen Stătescu, explicase că bănățenii au venit „fără știre, fără forme, fără nici o regulă și în mijlocul iernii”. El avea dreptate într-o problemă de fond care era, acum și aici, de formă.
 
Legea proprietății funciare din Dobrogea era în curs de elaborare, deci nu li se puteau da loturi de pământ celor veniți și care ar fi rămas muritori de foame. Pe de o parte, prim-ministrul I.C. Brătianu, având în vedere responsabilitatea sa, declara că diplomația austro-ungară i-a pretins să cerceteze dacă sus-amintiții români din Banat au pașapoarte. Responsabil, acesta încheia: „Când va fi Dobrogea populată numai cu supuși străini, fie chiar români, nu știu dacă ar fi bine fiindcă în toate zilele am avea conflicte cu guvernul austro-ungar”.
 
Discursul și intervențiile lui Mihail Kogălniceanu se întind pe 4 ședințe ale Camerei Deputaților din 22, 23, 25, și 26 ianuarie 1882. Într-o primă parte a expunerii, acesta invocă, în sprijinul schimbării comportamentului recent, oficial, față de românii din Banat, obiceiul pământului, de a-i primi nu doar pe cosângeni, ci, în virtutea ospitalității, de a oferi sprijin să se stabilească, prin hrisoave domnești chiar, străinilor - precum husiți, lipoveni, bulgari. Fără pașapoarte. Invocă trecerea de o parte și de alta a Carpaților a românilor dintr-o țară românească în alta și, conform aceluiași obicei al pământului, cultivatorii de pământ nu erau respinși a se stabili. Numai că, în țările românești, parte a Imperiului Otoman, s-au stabilit convenții de extrădare sub domniile lui Mihail Sturdza și Alexandru Ghica.
 
În legătură cu cerințele guvernatorului general al Transilvaniei, domnul Moldovei prevedea extrădarea numai pentru vagabonzi și dezertori. În Convenția din 1865 s-a păstrat, firesc, ca un bun câștigat, dreptul amintit al cultivatorilor de pământ. În virtutea acestuia, se putea trece de o parte și de alta a Prutului și a Carpaților. Kogălniceanu, sprijinindu-l pe Lahovari, amintește venirea din Turcia a oricăror locuitori, chiar turci din Bosnia și Herțegovina, în toiul iernii. Și li s-au dat și bani de cheltuială. Cu atât mai mult, spunea acesta, „am anunciat” că-i primim pe români de oriunde, și le vom da pământ. „S-au format mai multe sate cu bulgari și români, s-a fundat Făgărașul Nou, Seleușul, Cara Murat ai cărui locuitori, spre recunoștința fundatorilor, i-au dat numirea de Opreni” (de la Remus Opreanu, prefectul județului). Și acum vine ideea absurdă a pașapoartelor de emigrare. „Pașapoarte de emigrare la sate?! Dar oare Austria, când în Dorohoi a fost foamete și au trecut oamenii acolo, s-a uitat la pașapoarte? S-au uitat la foile de drum? A ezitat un moment de a-i primi?” Nu. N-a existat nicio regulă de acest fel în legătură cu românii din Basarabia. Și astfel, nemții și străinii neromâni din Basarabia „și-au făcut case și sate și sunt dascălii agriculturii în Dobrogea în vreme ce elementul românesc, nu știu din ce cauză, a fost prigonit”.
 
În acest context, e anormal și inuman să lovești în românii care vin din Banat: „De ce, dacă s-au găsit câțiva indivizi răuvoitori care au înșelat pe acei nenorociți bănățeni și i-au făcut să-și vândă pământurile pe nimic și să vină la noi, de ce să-i lăsăm să se întoarcă iarăși acolo unde au fost proprietari, ca astăzi să cerșetorească și să nu-i facem proprietari în Dobrogea?” Evident, continuă Kogălniceanu, noi nu-i putem acuza de vagabondaj pe românii bănățeni, care au venit să-și găsească hrana și existența familiilor, și pe care guvernul, ca și localnicii Dobrogei, îi ajută. „Vedeți dar până unde merge această frică, încât toți suntem speriați de a nu veni în ceartă cu Austria”.
 
În acest sens, Mihail Kogălniceanu propune o moțiune semnată și de G. Fulger, Al Lahovari, Gr. Triandafil, C. Ghica, M. Morțun, N. Blarenberg, George Livezeanu. Moțiunea era simplă și invoca, în sprijinul primirii legale a bănățenilor, „vechea ospitalitate, vechiul obicei al pământului”.
 
Discuțiile trec la atac la persoană: Kogălniceanu este atacat că ar fi un instrument al „Stelei Nordului”, mason, probabil. Acesta îl face de doi bani pe „tânărul deputat Vulturescu”, căruia-i cere să-și stăpânească entuziasmul juvenil. Discuțiile sunt aprinse și Kogălniceanu este nevoit să reia problema, mai ales că „toată presa ungurească și toată presa germană, insultându-ne pe noi, românii, pentru că am lăsat să iasă din Țara Românească niște oameni de sângele nostru” în zdrențe. Problema este una națională, politicianismul nu-și are locul. Kogălniceanu declară că nu are orgolii și cere colaborarea foștilor săi tovarăși din revoluție și de mai târziu, în sensul apărării interesului românilor din Banat.
 
Mai mult de două pagini de text, cu numeroase intervenții, ni-l dezvăluie pe Kogălniceanu, omul politic, în stare să apere, ca jurist, ca economist, ca român, cauza națională, trecând peste orice orgolii personale. Folosește, inteligent, documentele pe care le cunoaște foarte bine, începând cu Regulamentul Organic, cu o cazuistică ce-i era la îndemână pentru impunere rațională a unei soluții în sprijinul românilor bănățeni în primejdie de a fi alungați.
 
„Românii de peste Carpați numesc această țară, Țara. Când îl întrebi: Unde ai fost?, el răspunde: Am fost în Țară.(...). Am convicțiunea că, precum cele 11 sate din Dobrogea s-au populat cu bănățeni și cu români din Transilvania, și de acum înainte celelalte sate se vor popula tot cu români din Banat și Transilvania. Mai am încă o convicțiune: că ceea ce s-a făcut, s-a făcut bine. Am convicțiunea că cuvintele mele, care au fost batjocorite aici, au să fie un balsam de mângâiere peste Carpați. Am convicțiunea că cuvintele mele au să sfărâme circulara dată de ministrul ungar prin care zicea că românii din Austro-Ungaria nu se mai primesc în România?”.
 
La toate spusele lui Kogălniceanu, ministrul de finanțe Gheorghe Chițu intervine, acuzându-l pe acesta că nu știe istorie. Argumentele și cuvintele celui acuzat ard în carne vie. Credem că ministrul era ne-deștept de vreme ce îl acuza pe Kogălniceanu că ar regreta vremea și stipulațiunile Regulamentului Organic. Ministrul Chițu nu înțelesese nimic, chiar dacă îl invoca pe cel care încerca să-l oprească pe Catilina din discursurile sale. Desigur, ministrul nu era pe măsura lui Kogălniceanu, care obține câștig moral de cauză în problema românilor din Banat și care a sprijinit în mod just cauza românilor din Banat, trăitori în Dobrogea.
 
Socotim că datele pe care le-am folosit (privind Legea din 1910 - care acorda drepturi politice depline locuitorilor din Dobrogea -, statistica și analiza locului de proveniență a românilor de peste Carpați) sunt destul de limpezi și exacte. Nu facem un secret din faptul că în Dobrogea au avut loc numeroase abuzuri ale administrației, oamenii nu erau ajutați de stat în raporturile cu mafiile administrative, astfel încât, în anul 1904, prim-ministrul Dimitrie Sturdza consemna că dintre plângerile venite din județe în legătură cu abuzurile administrativ rurale, jumătate proveneau din județele Tulcea și Constanța, fapt pe care îl afirmau și dobrogenii care merg în audiență la Titu Maiorescu și la Regele Carol I, în 1910. Nu e lipsit de importanță să spunem că între apărătorii cauzei bieților oameni loviți de abuzurile administrative se găseau și delegații evrei din Constanța: Brenner, dr. Bramcer și bancherul Leon Teiler.
 
(Imaginea care ilustrează articolul a fost pusă la dispoziția cotidianului ZIUA de Constanța de conf. univ. dr. Aurelia Lăpușan)

Despre Lavinia Dumitraşcu

Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa. 

Citeşte şi:

Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)

Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei

Biserica Ortodoxă Română sub toleranţa ocupantului musulman (galerie foto)