Militarii constănţeni, în bătălia de la Cotul Donului (document)

Pricipala bătălie la care au participat militarii români în Campania din est a fost bătălia de la Stalingrad, care s-a desfăşurat în perioada 19 noiembrie 1942 - 3 februarie 1943, prin capitularea forţelor germano-române şi italiene, căzute în încercuire. La bătălie au participat:

- Din partea sovietică - 1.103.000 luptători, 15.501 tunuri şi aruncătoare, 1463 tancuri şi autotunuri, 1350 avioane;
- Forţe aliate (germane, române, italiene, ungare şi croate) - 1.011.500 luptători, 10.290 tunuri şi aruncătoare, 675 tancuri şi autotunuri şi 1.216 avioane.

Militarii români au participat la luptele de la Cotul Donului şi la cele din Stepa Calmucă.

La Cotul Donului au acţionat trupele din subordinea Armatei a 3-a, care au trecut la apărare între Kleţkaia şi Suhoi Doniek, fâşia de apărare având o dezvoltare frontală de 138 de kilometri. Armata a 3-a era comandată de generalul Petre Dumitrescu, care avea în subordine 6 divizii de infanterie - 5, 6, 9, 13, 14, 15 - şi două de cavalerie - 1 şi 7, totalizând 152.492 de luptători. Plin de optimism, comandantul armatei, generalul Petre Dumitrescu emite Ordinul Circular nr. 300.103 din 8 noiembrie 1942, prin care încearcă să-şi îmbărbăteze subordonaţii:

 „De mai mult timp inamicul adună zi şi noapte forţe pe care le-a rupt de pe alte fronturi (…) Din informaţiile sigure pe care le avem şi care pe zi ce trece se adeversc tot mai mult, se dovedeşte că inamicul face sforţări deznădăjduite ca să dea încă o lovitură înainte de iarnă. Forţele lui sunt însă sleite, artileria este puţină la număr, cu focul slab şi puţin întărit aşa cum aţi putut vedea fiecare dintre voi. Bateriile nu au adesea decât două tunuri, iar muniţia îi lipseşte. Batalioanele sunt compuse din copilandri şi bătrâni strânşi fără instrucţie laolaltă cu efective ce nu trec de 250 - 300 de oameni; bucătarii, sanitarii, conductorii sunt înlocuiţi prin femei ca ultim izvor pentru umplerea pierderilor grele suferite, cu aviaţia puţină, fără hrană, fără benzină, sunt încredinţat că inamicul cu asemenea trupe nu va putea înfrânge rezistenţa noastră. Aveţi cele mai bune arme pentru infanterie şi artilerie, aveţi muniţie destulă, veţi fi sprijiniţi de o aviaţie foarte puternică, aşa cum mulţi dintre voi aţi putut vedea zilele din urmă. Am încredere în vitejia şi dârzenia voastră. Sunt sigur că ştiţi încă odată să câştigaţi liniştea ogoarelor şi familiilor voastre prin înfrângerea celui mai neînduplecat duşman al neamului nostru. Să fim vrednici de încrederea pe care patria o are în noi. Fiecare să-şi facă pe deplin şi cât mai bine datoria.”

Peste câteva zile, ruşii vor declanşa ofensiva la care vor participa: 336.631 de luptători, 5.888 de tunuri şi aruncătoare, 728 de tancuri şi 790 de avioane. La 19 noiembrie 1942, la orele 5.20, pe întuneric şi pe ceaţă deasă, realizând o superioritate zdrobitoare pe direcţiile de efort, forţele sovietice de infanterie însoţite de o mare masă de tancuri grele, susţinute de artilerie, au declanşat o puternică contraofensivă în Cotu Donului, urmărind încercuirea şi distrugerea centrului şi aripei dreapte a Armatei a 3-a. Sunt încercuite trei divizii române (5, 6 şi 15 Infanterie) şi Grupul Lascăr. Până în seara zilei, alte două divizii române (9 şi 14 Infanterie) sunt nimicite, iar Divizia 1 Cavalerie este împinsă în sectorul Armatei a 6-a germane. Până la 27 noiembrie, unităţile supravieţuitoare din Armata a 3-a au realizat un nou aliniament defensiv pe râul Cir, între Don şi localitatea Cernâşevskaia. Despre modul în care s-au comportat militarii români pe timpul acestor lupte găsim detalii foarte interesante în raportul pe care colonelul Pantelimon Comişel îl înaintează comandantului Armatei a 3-a :

„Armata şi-a făcut pe deplin datoria, săvârşind acte de eroism care depăşesc orice imaginaţie; colonei luptând la baionetă; răniţii, în genunchi, se rugau ca oamenii valizi să nu-i lase în mâna ruşilor; infanterişti şi artilerişti trăgând în tancuri până la 20-30 de metri, preferând să moară striviţi de tancuri, decât să dea un pas înapoi; colonel care-şi cheamă fiul alături - şi el ofiţer într-unul din regimentele din subordine - ca să lupte, murind împreună; soldaţi sărutându-şi armamentul sau maşinile, înainte de a le părăsi; oameni adunaţi de ruşi şi călcaţi cu tancul, făcându-i o masă de gelatin; răniţi, cu sufletul pe buze, împuşcaţi în masă, spunându-li-se de ruşii care ştiau româneşte «Ce aţi căutat, aţi găsit, nu o să vă îngrijim noi pe voi». Cei ce au scăpat, ofiţeri şi trupă sunt: a) complet extenuaţi fiziceşte, din cauza lipsei de alimente, frigului şi oboselii; mulţi sunt bolnavi şi degeraţi; b) ca moral, sunt deprimaţi şi încă sub impresia evenimentelor pe care le-au trăit; c) au o bună parte din echipament lipsă, pierdut sau luat de ruşi”.
 

În Stepa Calmucă a acţionat Armata a 4-a, comandată de generalul Constantinescu Claps, care a trecut la apărarea pe un front de 250 km, având în compunere 5 divizii de infanterie - 1, 2, 4, 5 şi 20 - şi divizia 8 cavalerie, însumând 75.580 de luptători.

La 20 noiembrie 1942, forţele ruse, puternic sprijinite de 4.931 de tunuri şi 455 de tancuri, trec la ofensivă, dând lovitura principală în sectorul Corpului 6 Armată. Divizia 20 Infanterie a căzut în încercuire, iar diviziile 1 şi 2 infanterie au suferit pierderi mari.
Până la 23 noiembrie, trupele române se vor retrage pe valea râului Aksai. În zilele următoare, situaţia s-a înrăutăţit, grupările de tancuri sovietice pătrunzând adânc în dispozitivul de apărare. Forţele rămase din Armata a 4-a vor participa la acţiunea de scoatere din încercuire a trupelor Armatei a 6-a germane, desfăşurată în perioada 12 - 23 decembrie 1942, de către gruparea condusă de feldmareşalul Erich von Manstein, dar acţiunea nu a fost încununată de succes.

Cauzele înfrângerii şi pierderilor mari suferite de Armatele 3 şi 4 române în Cotul Donului, la Stalingrad şi în Stepa Calmucă sunt multiple, însă câteva au avut un rol major:

- insuficienţa tunurilor antitanc pentru a duce lupta împotriva tancurilor sovietice, T. 34-85 (erau doar 6 tunuri la divizie; minimul ar fi fost de 35-40 de tunuri antitanc, în condiţiile în care ruşii au atacat cu tancurile şi infanteria „în valuri”, câte 3-4 pe zi);
- lucrările genistice au fost făcute sumar;

- lipsa minelor antitanc şi antiinfanterie, a legăturilor de grenade antitanc pentru vânătorii de tancuri; insuficienţa şanţurilor adăpost, în zonă nu era lemn pentru construcţia adăposturilor la 2-3 metri sub pământ;

- neasigurarea la timp a ţinutei de iarnă (mantale, şube, pâslari, mănuşi, căciuli, ciorapi), ochelari de protecţie antivânt, împotriva furtunelor de nisip, antizăpadă;
- hrana a ajuns la militarii din linia întâia şi aproape la toţi ceilalţi, după 3-4 zile;
- asistenţa medicală foarte modestă.

Pierderile trupelor române în efective au fost uriaşe. Din cei 228.072 de luptători au scăpat doar 73.062 . Din rândul corpului de cadre au murit, au dispărut sau căzut prizonieri: 7 generali, 22 colonei, 42 locotenenţi-colonei, 68 maiori, 345 căpitani, 91 locotenenţi, 796 sublocotenenţi, 35 de medici, 27 ofiţeri de intendenţă, administraţie şi medici veterinari, 4 preoţi, mii de subofiţeri. Se estimează că în bătălia de la Stalingrad au căzut în captivitate circa 13.500 de militari români, în această cifră fiind cuprinşi doar cei care au ajuns vii în lagărele de prizonieri din Suzdal, Mănăstârka, Krasnogor, Moscova, Ivanovo, Lagărul nr. 48 pentru generali. Aceştia vor fi eliberaţi şi repatriaţi în perioada 1945-1956.
La aceste confruntări au participat şi militarii constănţeni, majoritatea fiind încadraţi în Divizia 9 Infanterie, comandată de generalul C. Panaitiu, care îi avea ca ajutoare pe locotenent colonelul C. Constantinide, şeful de stat major al diviziei; colonelul Creţulescu, şeful infanteriei diviziei; colonelul Cornea, şeful artileriei diviziei. Divizia avea în subordine: Regimentul 34 Infanterie, comandant locotenent colonel Dumitrescu; Regimentul 36 Infanterie, comandant colonelul Ghorghe Vătăşescu; Regimentul 40 Infanterie, comandant colonel Anton Pârvu; Regimentul 13 Artilerie, comandant colonel Merişanu; Regimentul 18 Artilerie, comandant colonelul Tănăsecu.
  Pe timpul luptelor din zona Stalingrad vor muri, conform datelor existente la Direcţia Judeţeană Constanţa a Arhivelor Naţionale, Fondul IOVR, un număr de 10 ofiţeri, 22 subofiţeri, un maistru militar şi 384 de gradaţi soldaţi (vezi anexa).


Bibliografie:

- Alesandru Duţu - Armata Română în război. 1941-1945
- xxx - Enciclopedia Aramtei Române
- Jipa Rotaru, Leonida Moise, Ion Giurcă, Costin Scurtu – Divizia 9 Mărăşeşti. 1879 -1999