Obsesia imaginii

Că românii sunt o naţie cu zeci de paradoxuri nu mai e o surpriză pentru nimeni. Dimpotrivă, a ajuns şi asta foarte previzibil. Dacă ceva pare de neînţeles în comportamentul unui individ, străinul zâmbeşte amuzat: „Lasă-l, mă, că e român”. Cu alte cuvinte, nu-ţi mai bate capul să-l pricepi.

Unul dintre paradoxurile care-mi plac mie cel mai mult la naţia aceasta nu este obsesia pe care românii o au asupra imaginii lor, ci grija intens-internă de a nu se afla cât de posedaţi sunt de această imagine, de parcă a-ţi cultiva personalitatea, limbajul, acţiunile şi relaţiile sociale ar fi treburi ruşinoase, când, dimpotrivă, sunt necesare şi ţin de igiena mentală şi fizică a fiecăruia. Acest paradox vine însă dintr-o boală psihică naţionalizată, instalată de pe vremurile lui Pazvante, din mentalităţi şi neputinţe mai vechi. Toată lumea ştie ce e bine să faci, numai că foarte puţini sunt în stare de…
 
Chiar aşa, oare ce e bine să faci, staţi să ne gândim! Să nu furi, să nu înşeli, să nu… Păi cu asta suntem cunoscuţi peste hotare, cu furatul şi prostituţia, aşa că unde mai e obsesia imaginii?

Îţi spun imediat. La tine în ogradă. Poate să afle tot Universul că eşti un terchea-berchea, nu şi „ai tăi”. Asta pentru că îi iubeşti, chiar dacă minciuna zilnică nu intră în ecuaţia iubirii.
 
Mai simplu spus, „sunt narcisist, dar nu-mi place să recunosc” sau „sunt imperfect, dar trebuie să vedeţi în mine perfecţiunea”, „sunt ipocrit, dar numai eu am dreptul să văd asta şi atât timp cât vorbesc de aşa-zisele ipocrizii ale celorlalţi, atât timp cât suspectez, cât ironizez, cât ştiu eu mai bine de ce, voi mă puteţi crede drept şi minunat ca un stâlp de telegraf” şi, desigur, „îmi iubesc nevasta, dar am voie s-o înşel”.
 
Pe mine, personal, nu mă deranjează că cineva are sau nu „caracter” (vai, ce mă distrează cuvântul asta!). Mă deranjează că pozează în faţa mea drept altcineva, insultându-mi prin asta bună-credinţă şi inteligenţă. Nu mă deranjează că cineva e sensibil, ci că face pe Gigi Duru, şi nu mă deranjează nici că cineva e Gigi Duru, ci că face pe sensibilul. Nu mă deranjează nici alea/ăia care se cred nişte somităţi, ci faptul că demonstrează mereu că sunt nişte oameni atât de meschini în somitatea lor. Şi nu este vorba aici despre complexitatea naturii umane, de îmbinarea spectaculoasă a anumitor calităţi şi defecte, ci de un simplu avertisment în urma căruia mintea mea intră în alertă încă de la prima întâlnire cu tine.
 
E inutil, à mon avis! Mai devreme sau mai târziu, lumea te va miroşi exact aşa cum eşti: mic, prost, urât şi chel, şi ghebos, şi invidios, şi pizmaş, se va află în sat că eşti un amant execrabil, că, dincolo de imaginea ta de sex simbol, dacă dăm puţin perdeaua la o parte, îl putem vedea pe băieţelul năucit de atâtea respingeri şi despărţiri.
 
Cât despre tine, draga mea, se va afla într-o zi că ai burtică, gleznele nu tocmai fine, început ştrengar de celulită, că eşti răutăcioasă, bârfitoare şi tu, ca toţi ceilalţi, şi mai puţin graţioasă decât pozezi. Prefer să văd de la început asta, ca să mă obişnuiesc în timp cu toate defectele tale şi să ţin la tine în ciuda lor (sau tocmai datorită lor) pentru că te ştiu atât de imperfect/ă, deci atât de apropiat/ă mie, care am la rândul meu alte defecte şi slăbiciuni.

 
Sunt sigură că aveţi şi voi exemplele voastre.
Am admirat întotdeauna oamenii care au făcut ce-au vrut, fără să dea doi bani pe imaginea lor, fiindcă ştiau că orice s-ar întâmpla vor fi mereu peste ea. Au cultivat ceea ce aveau în ei, bun sau rău, ajungând la performanţă sau eşec, fără să se blocheze pe o frecvenţă sau alta. S-au prins din timp că nu pot fi toleranţi la nesfârşit, nici răi fără motiv, că generozitatea are întotdeauna preţul ei şi că toate balivernele celorlalţi nu valorează nici cât un pas al lor înainte. De aceea sunt convinsă că o naţiune care e mereu înspăimântată de ce va spune celălalt (vecinul, socrul, tovarăşa educatoare sau fostul elev) nu are cum să aibă o identitate puternic definită. Dacă ai drept călăuză în viaţă frică de „ce spun ceilalţi” vei sfârşi la fel ca ei. Nici asta nu e o problemă decât atunci când te imaginezi diferit de restul.
 
Aşa că la naiba cu imaginile pe care vi le tot construiţi! Dacă aş fi ezitat de fiecare dată când am apăsat pe butonul „publică online” de teamă să nu fi sărit nu ştiu ce închipuit la beregata mea sau dacă mi-ar fi păsat că X (care nu cunoaşte motivaţiile mele) mă crede o scorpie răzbunătoare bună de ars pe rug, n-aş mai fi vorbit în veci oamenilor şi aş fi stat cuminte în banca mea, ca toţi ceilalţi cuminţi din băncile lor. Tu ce defecte ai? Eşti în stare să ţi le recunoşti şi să defilezi cu ele sau le bagi sub preş, aşa cum face majoritatea?
 
Sursă foto: www.narcisismcured.com