Oraşul Tulcea după Primul Război Mondial

Despre ce au găsit autorităţile administraţiei civile la întoarcerea în oraşul Tulcea, Raymond Netzhammer povesteşte că „oraşul era groaznic de distrus. Multe case erau la pământ, altele erau goale, iar cele locuite aveau în loc de geamuri, scânduri bătute în cuie”.
 
În port şi pe cheiul Dunării puteai vedea valuri de pământ, sârmă ghimpată şi tranşee care se întindeau până în centrul oraşului. Toate clădirile frumoase de pe strada Carol şi cele publice erau fără uşi, fără ferestre, cu zidurile sparte, fără acoperişuri, fără podele, scări, tocuri de ferestre şi uşi, astfel „încât se putea trece prin ele în stradă şi dintr-o încăpere în alta”. Monumentul Independenţei era distrus din temelie, statuile erau luate pentru reutilizarea bronzului. În aceeaşi situaţie era şi monumentul domnitorului Mircea cel Bătrân şi bustul prefectului Ioan Neniţescu din Grădina Publică. S-a reconstruit Palatului Primăriei din strada 14 Noiembrie şi magazia din strada Portului, în care se depozitau uneltele şi materialele portului.

Toate şcolile au fost redate funcţionării şi au început cursurile la 1 octombrie 1922. Nu a fost neglijată nici Uzina de apă potabilă, pentru care   s-a procurat nisipul necesar filtrării. S-au reparat străzi, sera de flori a localităţii, grajdurile de armăsari pentru reproducere, cazarma pompierilor. Din păcate, nu toate monumentele au putut fi reparate, rămânând pierdute pentru totdeauna, Casa parohială a catedralei Sf. Nicolae, Palatul Administrativ al Portului, clădirea Comisiunii Europene, precum şi toate morile de vânt de pe culmile dealurilor Tulcei. Acestea din urmă au fost înlocuite cu mori mecanice, dispărând astfel pitorescul oraşului.

În ceea ce priveşte situaţia străinilor din oraşul Tulcea, documentele de arhivă consemnează Ordonanţa nr. 10, emisă la data de 6 mai 1919 prin care, prefectul judeţului Tulcea George Şerban, ţinând cont de decizia Ministrului de Interne nr. 24027 din 17 decembrie 1918, de dispoziţiile legii pentru controlul străinilor şi în baza ordinului nr. 3429 din 9 martie 1919 al domnului Ministru de Interne, în interesul siguranţei  publice, ordona ca populaţia refugiată din Odessa şi ale localităţilor fostului Imperiu Rus, rămasă în oraşul Tulcea, trebuia să se prezinte pentru controlul actelor de identitate. Verificarea cetăţenilor străini se efectua la sediul Poliţiei din strada Griviţei nr. 17 pentru cei din oraş.  Cei care locuiau la sate se prezentau  la Postul de Jandarmi cel mai apropiat, iar în comunele urbane la şefii de poliţie.
 
De asemenea, Primăria Comunei Urbane Tulcea emite, în aceeaşi perioadă, o serie de ordonanţe pentru siguranţa şi sănătatea populaţiei oraşului şi judeţului Tulcea. Una dintre ordonanţele emise la 25 iulie 1919 de către primarul urbei, Grigore Musculiu, prevedea ca ”toţi locuitorii oraşului Tulcea să-şi dezinfecteze toate haznalele şi latrinele aflate pe proprietăţile deţinute sau închiriate, prin turnarea de lapte de var sau soluţie de calaican”. În urma telegramelor trimise de către Ministrul de Interne Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar, prin care se comunica constatarea epidemiei de holeră în oraşele Constantinopol şi Sevastopol, prefectul judeţului Tulcea, George Şerban, emite o ordonanţă la 17 august 1919 prin care populaţia era ”avertizată şi rugată să respecte măsurile de igienă luate, pentru a nu permite răspândirea epidemiei de holeră”. Consiliul de igienă al judeţului Tulcea impunea câteva măsuri ce trebuiau respectate de către locuitorii oraşului şi judeţului Tulcea. Astfel, se interzicea comercializarea fructelor verzi sau stricate, a zarzavatului ajuns la maturitate, excepţie castraveţii ruseşti care se întrebuinţau pentru murat. Alimentele, fructele, zarzavatul comercializat în pieţele publice trebuiau expuse pe tarabe de scânduri şi coşuri curate şi acoperite. Populaţia avea obligaţia sa semnaleze  serviciului sanitar al oraşului, spitalului judeţean ”orice caz de diaree, vărsături ivite în familiile lor sau a vecinilor acestora”.
 
De la 12 decembrie 1921 până la 6 martie 1922 locuitorii Tulcei şi Deltei   s-au confruntat cu o iarnă geroasă, iar Dunărea a îngheţat. Primăria a fost nevoită să se instaleze provizoriu într-o clădire din curtea bisericii Sf. Gheorghe. Reparaţiile distrugerilor cauzate de război au început prin anul 1923, iar între anii 1924-1925 s-a reconstruit geamia „Aziziye”, după modelul celei vechi. Lucrările de reconstrucţie a oraşului s-au încheiat prin anul 1928, în tot acest timp ridicându-se şi clădiri şi monumente publice noi, având diverse destinaţii. Dintre monumente amintim bustul lui Spiru Haret ridicată în Parcul Mircea, azi ea aflându-se în zona liceului cu acelaşi nume.
 
În ciuda tuturor greutăţilor întâmpinate, oraşul se refăcea, oferind călătorului de pe vasele ce lunecau pe Dunăre o privelişte pitorească prin aşezarea sa, de care puţine oraşe dunărene se bucură. După ce flăcările războiului au mistuit morile de vânt de pe dealul ce le purta numele, acesta a devenit carieră, de unde se extrăgea roca dură de calcar marmorean pentru pavarea străzilor şi trotuarelor. La pavarea trotuarelor erau folosite plăcile de lavă aduse ca balast de navele italiene, încărcătura fiind înlocuită la plecarea din portul Tulcea cu cereale.
 
Între anii 1924-1928 se construieşte clădirea Băncii Naţionale şi noul sediu al Băncii de Scont care, împreună cu Palatul Pescăriilor Statului şi Palatul Prefecturii, circumscriau Piaţa Mircea.



Între 1927–1929 are loc electrificarea oraşului. Se construieşte Uzina electrică de către SA Reşiţa, la N-V de lacul Ciuperca, în apropierea Uzinei de apă potabilă, jumătate din energia furnizată fiind întrebuinţată la extragerea şi distribuirea apei potabile.

Afectate au fost şi bisericile existente în oraş, nevoite să solicite ajutorul financiar al administraţiei locale pentru lucrările de reparaţii capitale. Astfel, preotul bisericii ”Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” explica, în adresa către primarul oraşului Tulcea, lipsa fondurilor necesare reparaţiilor bisericii, cât şi cauzele acestei lipse. Una dintre cauze era aceea că enoriaşii bisericii, în marea lor majoritate români, lucrau în port unde, datorită crizei economice, activitatea portuară înregistra o stagnare la momentul respectiv.

În oraşul Tulcea funcţionau mai multe instituţii publice: Prefectura (în incinta căreia funcţionau şi Tribunalul şi Primăria), Pretura, Judecătoria mixtă, Administraţia financiară, Percepţia fiscală, Oficiul P.T.T. (Poştă, Telecomunicaţie, Telegrafie), Serviciul de drumuri, Revizoratul şcolar, Serviciul veterinar judeţean, Serviciul veterinar comunal, Serviciul veterinar şi zootehnic, Serviciul de măsuri şi de greutăţi, Ocolul silvic, Camera de industrie şi comerţ, Camera şi Consilieratul agricol, Camera de muncă, Legiunea de Jandarmi, Poliţia, Depozitul C.A.M., Inspectoratul şi birourile de vânzare ale Administraţiei Pescăriilor şi Ameliorarea Regiunilor Inundabile a Dunării (fosta Administraţie a Pescăriilor, P.A.R.I.D.), Inspectoratul Comisiei Europene a Dunării, Agenţia Navigaţiei Fluviale Române (N.F.R.), Agenţia ”Societatea Română Dunăreană” (S.R.D.) şi diferite asociaţii: Uniunea Avocaţilor, Baroul avocaţilor (în incinta Tribunalului), Societatea funcţionarilor publici, Corpul didactic, Corpul Contabililor, Asociaţia ofiţerilor pensionari, Asociaţia subofiţerilor pensionari, Sfatul negustoresc, Asociaţia micilor industriaşi, Sindicatul morarilor, Sindicatul muncitorilor din port.
 


Densitatea populaţiei pe cap de familie era 4-5 membri şi circa 5 persoane pe casă. Religia dominantă era creştin ortodoxă, predomina originea etnică română, urmată de bulgari, turci, greci, evrei şi alte naţionalităţi. Populaţie analfabetă era cam 20-25%, frecventau şcoala cam 80%. Publicaţii locale nu erau, dar populaţia putea frecventa Biblioteca oraşului „Panait Cerna”. Oraşul era condus de primar, suburbiile de către delegaţii primarului, totul fiind sub controlul prefectului.
 
Ocupaţiile locuitorilor erau previzibile, majoritatea erau plugari şi muncitori calificaţi, pescari, funcţionari, funcţionari comerciali, comercianţi, industriaşi, lucrători în fabrică. Proprietari de case existau cam 2.000, cu 8.000 hectare pământ. Bărbaţii erau plătiţi cu 40-60 lei/zi, iar femeile cu 30-50 lei/zi. Fabricile plăteau cu 30-100 lei/zi. Femeile şi copii lucrau la muncile agricole. Programul de lucru în fabrici şi ateliere era de 8 ore/zi, iar la muncile agricole de la răsăritul până la apusul soarelui.
 
În ceea ce priveşte alimentarea cu apă, aceasta se asigura cu ajutorul Uzinei de Apă a oraşului construită în 1911, sursa de apă fiind Dunărea care avea un debit de 3.000 mc; consumul zilnic nu depăşea 2.300-2.500 mc.
 
Străzile parţial canalizate erau cele situate în partea centrală a oraşului, cuprinzând strada Babadag, Regina Elisabeta, Sf. Niculae, Gloriei şi 14 Noiembrie. Canalele de scurgere duceau spre Dunăre.

 
În oraş existau patru cimitire umane: ortodox, lipovenesc, turcesc şi evreiesc, toate împrejmuite cu gard de lemn, cu plante şi pomi. Cimitirul pentru animale era situat în afara oraşului, dincolo de carierele de piatră. În anul 1938 medicul şef al oraşului Tulcea analiza starea oraşului: 
„Aşezat pe malul drept al Dunării, la mila 29, se mărgineşte în partea de Nord cu Dunărea, în partea de Sud câmpie, în partea de Est ghiolul Zagăn, în partea de vest ghiolul Ciuperca, satul şi ghiolul Câşla. Căile de comunicaţie existente: pe apă şi pe uscat, unde se circula cu maşinile şi căruţele, pe şosele. În oraş funcționau 4 cariere, 2 în interiorul oraşului, celelalte 2 la marginea oraşului, 1 fabrică pielărie, 2 tăbăcării, 2 fabrici de cherestea, 2 fabrici de ape gazoase, 1 fabrică de ulei vegetal, 7 mori, 100 mici industriaşi (cizmari, croitori, tâmplari, cărămidari). Oraşul era electrificat, beneficia de un parc de flori, o plantaţie în centru, alta în parcul Monumentului şi o seră de flori. Erau canalizate doar patru porţiuni de străzi”.    
 
Populaţia oraşului Tulcea între anii 1919-1939. În anul 1920 populaţia oraşului Tulcea pe religii se prezenta astfel: 1.750 de familii cu  7.430 membrii (9 creştini ortodocşi, 10 greci ortodocşi, 55 catolici, 129 mozaici, 13 protestanţi, 97 mahomedani, 284 lipoveni cu preot, 154 lipoveni fără preot, 33 baptişti, 52 grigorieni – armeni, 1 altă religie, populaţie de altă religii 17 sârbi, 660 bulgari, 455 ruşi, 193 greci). La 18 februarie 1928 populaţia pe sexe a oraşului Tulcea se prezenta astfel: bărbaţi  (16-20 ani) – 2.763, bărbaţi (20-45 ani) – 4.003, bărbaţi (45-60 ani) – 1.705, femei (16-20 ani) – 3.237, femei (20-45 ani) – 4.097, femei (45-60 ani) – 1.895, băieţi (1-16 ani) – 3.201, fete (1-16 ani) – 5.569. Tulcea anului 1928 număra 4.306 capi de familie cu diferite religii (750 ortodocşi, 230 baptişti, 1.715 lipoveni popovi, 831 lipoveni bespopovi, 280 molocani).
 
Din statistica populaţiei oraşului Tulcea pe naţionalităţi putem constata că la 1 ianuarie 1935, oraşul Tulcea număra 20.868 suflete din care 4.414 bărbaţi, 5.064 femei, 5.779 băieţi, 5.611 fete. Dintre aceştia 7.799 români, 3.149 bulgari, 4.135 ruşi, 2.114 lipoveni, 852 turci, 1.023 evrei, 108 italieni, 365 germani,   36 unguri, 237 sârbi, 787 greci, 263 alte naţionalităţi, numărul capilor de familie 7.147. Din punct de vedere religios situaţia populaţiei se prezenta astfel: 15.766 ortodocşi, 523 romano-catolică, 36 reformată, 50 luterană, 259 armeană, 1.023 mozaică, 852 mahomedană, 2.114 lipoveană, 237 baptistă, 8 alte religii, total 20.868 suflete.
 
În ceea ce priveşte profesiile populaţiei, din statistica realizată la 1 ianuarie 1935 în oraşul Tulcea erau 12 preoţi, 53 de învăţători, 60 de învăţătoare, 220 de funcţionari comunali, 101 funcţionari comerciali, 482 de comercianţi, 22 de lemnari, 37 de fierari, 11 cojocari, 8 curelari, 825 de plugari, 601 pescari, 1.004 băieţi în şcoala primară, 879 de fete în şcoala primară, 327 de copii la grădiniţă, 286 de băieţi la şcoala secundară, 32 de studenţi, 30 de pietrari, 265 de servitori, 693 de servitoare, 12 mecanici, 10 morari, 2 pădurari, 46 de zidari, 302 liber profesionişti, 13.687 total profesii



În ceea ce priveşte numărul căsătoriilor şi divorţurilor din oraşul Tulcea, pentru anul 1940 au avut loc 1.765 căsătorii şi 88 divorţuri, iar în anul 1941 au avut loc 1.167 căsătorii şi 25 divorţuri. Dacă în anul 1935 populaţia oraşului Tulcea număra 20.868 suflete, în anul 1937 se constată o creştere cu 950 persoane, populaţia numărând 21.815 persoane (4.654 bărbaţi, 5.231 femei, 6.029 băieţi, 5.901 fete). Din situaţia statistică a anului 1937, întocmită de Chestura Poliţia Tulcea, se observă că 16.821 locuitori erau de religie ortodoxă, 501 catolici, 23 luterani, 259 armeni, 1.021 religie mozaică, 680 mahomedană, 2.474 lipoveni, 7 religie adventistă,    29 baptistă, rezultând un total de 21.815 suflete. Populaţia pe naţionalităţi cuprindea 7.936 români; 3.590 bulgari; 4.242 ruşi; 2.474 lipoveni; 650 turci; 1.021 evrei; 111 italieni, 392 germani; 23 unguri; 239 sârbi; 848 greci; 259 diferite naţionalităţi, adică 21.815 suflete, din care 7.782 reprezentau capi de familie.
 
Din mişcarea populaţiei înregistrată pe o perioadă de 10 ani (1928-1937) se pot observa creşterile, descreşterile sau stagnările produse în rândul populaţiei oraşului Tulcea. În anul 1928 Tulcea avea 29.179 locuitori (503 născuţi, 389 decedaţi), în 1929 – 29.364 locuitori (541 născuţi, 393 decedaţi), în 1930 – 20.108 locuitori (575 născuţi, 425 decedaţi), în 1931 – 20.258 locuitori (586 născuţi, 428 decedaţi), în 1932 – 20.416 locuitori (586 născuţi, 416 decedaţi), în 1933 – 20.586 locuitori (549 născuţi, 343 decedaţi), în 1934 – 20.792 locuitori (577 născuţi, 476 decedaţi), în 1935 – 20.893 locuitori (566 născuţi, 380 decedaţi), în 1936 – 21.079 locuitori (553 născuţi, 387 decedaţi), în 1937 – 21.245 locuitori (539 născuţi, 412 decedaţi).
 
Situaţia populaţiei tulcene la 1 ianuarie 1938 se prezenta astfel: dintr-un total de 23.049 locuitori, 11.279 erau bărbaţi şi 11.770 erau femei. Dintre aceştia 9.125 erau căsătoriţi, 13.045 necăsătoriţi, 438 văduvi, 441 divorţaţi.    Pe categoriile de vârstă, 428 aveau 0-1 an, 959 aveau 1-4 ani, 828 aveau 5-9 ani, 917 aveau 10-14 ani, 1.586 aveau 15-19 ani, 1.635 aveau 20-24 ani, 5.140 aveau 25-34 ani, 4.305 aveau 35-44 ani, 3.119 aveau 45-54 ani, 2.704 aveau 55-64 ani, 927 aveau 65-74 ani, 411 aveau peste 75 ani. Din punct de vedere al religiei, 17.062 erau ortodocşi, 274 greco-catolici, 238 protestanţi, 2.948 lipoveană, 144 baptişti, anabaptişti, adventişti, 1.243 mozaici, 881 mahomedani, 259 alte religii sau fără. După naţionalitate erau 8.330 români, 881 turci, 3.742 bulgari, 967 greci, 1.193 evrei, 9.736 alte naţionalităţi.     
 
Pentru anul 1939 se constată o scădere a populaţiei oraşului Tulcea, acesta însuma 22.853 locuitori din care 7.985 erau capi de familie. Din totalul de 22.853  locuitori, 8.377 erau români, 3.790 bulgari, 2.574 ruşi, 4.235 lipoveni, 58 unguri, 452 germani, 1 polonez, 950 greci, 259 iugoslavi, 765 turci, 17 cehoslovaci, 121 italieni, 1.215 evrei, 59 alte naţionalităţi. Statistica populaţiei pe religii pentru anul 1939 menţiona 15.922 ortodocşi, 4.235 lipoveni, 633 romano-catolici, 42 protestanţi şi luterani, 41 baptişti şi adventişti, 765 mahomedani, 1.215 mozaici.
 
Pentru anul 1942 situaţia statistică a populaţiei raporta aceeaşi situaţie ca pentru anul 1939, adică 22.853 suflete (4.904 bărbaţi, 5.519 femei, 6.089 băieţi, 6.341 fete), înregistrând astfel o stagnare faţă de anii 1938-1939, cu mici diferenţe la situaţia populaţiei pe naţionalităţi. Statistica pe naţionalităţi a populaţiei tulcene se prezenta astfel: 8.377 români, 3.790 bulgari, 2.574 ruşi, 4.235 lipoveni, 59 unguri, 452 germani, 950 greci, 239 iugoslavi, 765 turci,  17 cehoslovaci, 121 italieni, 1.215 evrei, 59 alte naţionalităţi, 7.985 capi de familie.
 
Sursă foto: Imaginile fac parte din arhiva ICEM Tulcea şi au ilustrat un capitol din cartea bazată pe teza de doctorat Progresele oraşului port Tulcea între anii 1878 – 1948, p. 109-117.
 
Despre Ligia Dima 
 
Licenţiată a Universităţii „Ovidius“, specializarea Istorie (2002-2007).
Doctor - Şcoala doctorală din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa - cu teza „Istorie Contemporană, Progresele oraşului şi portului Tulcea 1878 - 1948“.
Din august 2017 este şef Birou Laboratorul de Restaurare - Conservare a Patrimoniului Mobil şi Imobil. Se ocupă de coordonarea activităţii de restaurare - conservare, restaurator metale în formare, la Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion“ Tulcea. Anterior, timp de opt ani, a fost conservator, 2001-2009, apoi, între 2009 şi 2017, conservator expert.
Este autoarea lucrării „Progresele oraşului port Tulcea între anii“ 1878-1948, Editura StuDis Iaşi, Tulcea, 2015, bazată pe teza de doctorat, dar şi a monografiei „Compania de apă Tulcea 1897-2016. Trecut, prezent şi viitor“, Editura StuDis Iaşi, Tulcea, 2016. A participat la campania arheologică finalizată cu raport ştiinţific de specialitate ce a fost publicat. 
Autoarea a 17 articole în reviste şi publicaţii de specialitate, la care se adaugă alte cinci articole publicate în urma participării la sesiuni naţionale şi două articole în urma unor sesiuni din străinătate. 
 
Citeşte şi:

Administraţia oraşului Tulcea în perioada 1919-1939