Pamfil Șeicaru Pentru N. Iorga există „Un singur erou colectiv - poporul român înfruntând furtunile, rezistând potopului barbar, răsărind dintre ruine cu aceeași neînvinsă putere de viață”

La marcarea, la 5 iunie, a sorocului „nascerii” în 1871 a Geniului Tutelar – alături de Mihai Eminescu – al Națiunii Române, apelul la scrierile iorghiene ale marelui ziaristPamfil Șeicaru (de la a cărei naștere s-au împlinit în primăvară 130 de ani) poate desluși pentru cetitorul de azi dimensiuni ale uriașei personalități ivite pe Lume în urmă cu 153 de ani.
Sunt numeroase referințele, articolele și studiile, conferințele lui Pamfil Șeicaru – scrise atât în Țară (mai ales în „Curentul”), cât și în Exil (aici, la Madrid, concretizate și într-un volum de sine stătător, tipărit în 1957).
           
Expozeul d-lui N. Iorga

Să fimdrepţişi să recunoaştem curajul unei aprige originalităţid-lui N. Iorga;d-sa are cea mai riscantă dintre originalităţi: sinceritatea. Niciodată d. N. Iorganu a isbutit să fie solemn, fiindcă niciodată nu a isbutit să-şialăcătuiască, în zâmbetele ipocriziei, sinceritatea. Bun sau rău, drept sau nedrept, inspirat sau nu, d. N. Iorgaşi-a spus gândul fără nici o sfială, a dat liberă expresie sentimentelor, şi-a uşurat sufletul, fără să ţină seama nici de adversităţile prospere pe care şile creiază, nici de neplăcerile pe care le provoacă. A fost de un feroce egoism, căci nu s’a gândit decât la descărcarea sa sufletească. Or, această năvârloasă sinceritate i-a creat d-lui N. Iorgaacea greutate de recrutare a partizanilor, deși mă întreb serios dacă a vroit vreodată să aibă partizani.
În orice caz un partid cere oarecare artificii în prezentarea unei iluzorii sincerităţi, cere şi acea grijă de a menaja susceptibilităţile, de a ocoli cu grijă punctele nevralgice; or, o asemenea alambicare a sentimentelor, o asemenea cenzurare a gândurilor apare ca o sinistră corvadă pentru d. N. Iorga. De aici şi numărul restrâns al partizanilor. Ai impresia unui nuc secular ce nu îngădue sub umbroasa lui coroană decât o foarte firavă vegetaţie.
Indiferent de valoarea numerică a partidului naţional-democrat, personalitatea şefului impune o deosebită atenţie.
Dacă s’ar fi ostenit să colinde ţara nu să-i descopere nobleţele de artă ale trecutului, ci să recruteze partizani, să-şi creeze o anexă numerică, fără îndoială că ar fi isbutit prin forţarăsbătătoare a talentului, prin seducţia verbului, prin acea fascinaţie a unei elocvenţi făcută să mobilizeze elanurile. Dar agitatorul N. Iorgaa fost redus ca forţă de pasiunea unei impetuoase sincerităţi. Şi expozeul făcut partizanilor săi strânşi la Vălenii de Munte are un deosebit accent de provocătoare sinceritate. Nici un menajament, pentru toţi oamenii politici aceiaşi ironie, acelaş sarcasm, ce şerpueşte printre observaţiile de o teribilă justeţă.
«De când sunt eu n’am apucat atâtea întruniri câte s’auţinut de câteva luni de zile pe întreg cuprinsul ţării. Este ceva înspăimântător. Fiecare om politic se crede îndreptăţit să ameţeascăţara cu tot soiul de făgăduelişi teorii uimitoare. Nu mă miră că îşi găsesc ascultători... Eu sunt un om pentru care a se ruga să i se dea ceva este o imposibilitate. De aceia mă scandalizează când văd că, din cauza flexibilităţii spinării oamenilor noştri politici, opinia care s’a format despre el este că sunt o tagmă de calici în stare să cadă în genunchi pentru putere».         
Mare şi crâncen adevăr, în opinia acestei ţări, îşi face tot mai adânc drum credinţa că oamenii politici au spinările de gumă, nici o convingere nu-i animă, nici un ideal nu le însufleţeştevoinţa de putere; or, această proectare a clasei politice în conştiinţa unanimă a ţării are unele grave consecinţe. Rămân deschise toate posibilităţile unei agitaţii de extremă dreaptă şi dacă nu avem încă o acţiune puternic organizată de dreapta faptul se datoreşteabsenţii unei personalităţi care să unească o Superioară inteligenţă cu o voinţă neînfrântă.
În lupta lor fără nici un fel de limită, oamenii politici s’au redus ca autoritate, s’au anulat în faţa acestei ţări. De aici drumul deschis ori cărei cutezanţe extremiste. Şi nimeni nu-şi dă seama ce primejdii pândesc echilibrul politic al ţării.
 
D. N. Iorga mai constată că «intelectualitatea este luată în picioare de toţirândaşii votului universal». Tristă şi umilitoare constatare, dar nu «rândaşii votului universal» au jignitorul merit al acestei victorii, ci o abdicare a intelectualităţii de la orce idealism, de la acea pasiune gata de jertfă pentru o credinţă, un oportunism lipsit de demnitate, un pragmatism vulgar, un realism trivial, au doborât prestigiul celor cărora lumea le acordase un credit. «Rândaşii votului universal» n’au făcut decât să ocupe cu o grabă brutală locurile rămase libere. Şi criza actuală nu este altceva decât bâjbâiala în negură a unei societăţi care îşi caută o nouă elită sociala (în sensul pe care îl dă VilfredoPareto[1848-1923; economist și sociolog italian] clasei conducătoare), «rândaşii votului universal» sunt triviali interimari ai unei penibile vacanţe. Or, tocmai dominaţia unor iobagi ai electoratului măreşte răspunderea monarhului, pentru a păstra intactă ideia de autoritate gata a fi sfârtecată spre a satisface o rătăcire populară.
«Eu cred că Regele nu e numai pentru continuitate, ci şi pentru direcţie» declară d. N. Iorga. Evident monarhul rămâne un permanent corectiv al abdicărilor electorale, acel îndreptar al intereselor naţionale jertfite ades interesului de moment, unei mioape oportunităţi electorale. Rezumând permanenţelenaţionale Regele trebuie să ţie o cuminte, o prevăzătoare cumpănă exigenţelor electorale.
Cu aceiaşi agresivă sinceritate d. N. Iorgaîşi precizează opinia în ceia ce priveşte o eventuală succesiune: «Eu am spus la timpul potrivit că trebue chemat şi partidul liberal. Credeţi d-voastră că se poate să nu fie aduşi liberalii la guvern? Eu vorbesc aşa pentru că am simţ de echitate»...Situaţia de acum se poate rezuma cam astfel: «Coroana va trebui să cheme pe d. Duca».
De altfel nu este pentru prima oară când d. N. Iorgaîşiînfăţişează răspicat opinia cu riscul atâtor adversităţi pe care i le provoacă acest neastâmpăr al sincerităţii. Dar dacă d. N. Iorga nu şi-ar spune gândul nu ar mai avea fizionomia politică pe care o are.
Şi în confuzia vremii nu putem nesocoti declaraţiile fostului preşedinte de consiliu (Pamfil Şeicaru. „Curentul”, 19 iulie 1933).



Istoricul N. Iorga

Mărturisesc că este un act de mare îndrăsneală să încerc evocarea unui istoric atunci când n’am disciplina științifică necesară. Este adevărat că și gazetarul este în felul lui un istoric, sau mai bine zis o formă rudimentară a istoricului, cronicarul faptului cotidian. Evident că nu poate râvni la o atitudine obiectivă fiindcă trăește în tumultul pasionat al imediatului, participă la evenimente, colaborează indirect la ele, este partizan sau adversar al unui curent de idei, de aceea gazetarul nu poate fi decât un martor și în nici un caz un judecător. Istoricul râvnește să fie judecător al evenimentelor pe care vrea să le ficseze în vaste sinteze menite să explice înlănțuirea cauzală, să limpezească fizionomia epocilor din învălmășeala faptelor. Pe când gazetarul se mișcă în cuprinsul incendiat de pasiuni sau de interese ale actualității, istoricul cercetează în liniștea de cimitir a pasiunilor amuțite, așa cum geologul analizează lava răcită de milenii a vulcanilor stinși. Am putea spune: gazetarul vede copacii, istoricul pădurea.
De aici o firească sfială să evoc pe cel mai mare istoric al poporului român, strivitoarea personalitate a lui Nicolae Iorga. Pe atâția vremea îi scade, ceea ce ni s’a părut de proporții uriașe, primește neîndurata rectificare a anilor, până ce se șterge în amintirea generațiilor următoare ca să devină doar un nume indiferent într-o carte de istorie. N. Iorga se ridică peste efemer, cutezător, pentru a deveni un capitol din istoria culturii românești; adversitățile se înclină sau se retrag sfioase în umbra mediocrității, iar timpul sporește necontenit tributul admirației pentru acest personaj neverosimil în capacitatea lui de munca, în dogoarea pasiunii lui, închinată fanatic poporului român, încerci să măsuri în ore de muncă opera lui și nu izbutești să realizezi în limita puterilor omenești ca posibilă activitatea științifică a lui N. Iorga. Ceva a fost sacrificat, la ceva s’a renunțat ca omul să se poată consacraîntreg, să trăească fără egal cea mai patetică pasiune închinată nației lui. N. Iorga nu a participat la ceea ce formează bucuriile noastre, plăcerea de a trăi. Acestei renunțări voite, acestui ascetism – în care se mărturisea un aristocratic dispreț pentru bucuriile comune – datorim cea mai vastă, cea mai variată activitate de care a fost capabil un om. Pentru contemporani, N. Iorga a fost o continuă contrazicere între vehementa lui participare la actualitate și ignorarea prezentului pentru a se confunda cu o egală pasiune în trecut Contemporanii i-au simțit superioritatea, i-au suportat-o cu o abia stârnită revoltă, iar când sentimentele lor răbufneau într’o tumultoasă adversitate, nu izbuteau altceva decât să omagieze pe N. Iorga. Ce interesează la un istoric? Metoda, felul care ne înlesnește o inițiere în trecut, am putea spune stilul prezentării arhitectonice a trecutului, fiindcă materialul documentar stă la îndemâna orișicui.  
«Istoria lui este o frescă în genul lui Rubens, zugrăvită’n goana pensulei care nu-i îngădue să deseneze îngrijit și să-și fixeze linia, înainte de a picta, dar, este atât de plin, încât fizionomiile se evidențiază cu mai multă căldură. Opera sa este o vastă Kermesă istorică. Pictorul abundă și supra-abundă , se răsfață și se dăruește generos pretutindeni. Nu are discreția liniei, și din această cauză artistul păgubește, o simte, își cere scuze, la sfârșit de tot: „N’am fost niciodată un supus academic, spune el, nu m’am putut desbăra de a sori repede”. Dacă ar fi voit să retușeze și să îndrepte și-ar fi stricat și mutilat opera, bine-a făcut de-a lăsat-o așa, vastă, plină de mișcare și in multe puncte excesivă».
Așa caracterizează „Memoriile lui Saint Simon” în Causeries du Lundi, marele critic francez SainteBeuve. Și s’ar potrivi în bună parte operei istorice a lui N. Iorga așa de personală, potrivnică acelei uscăciuni didactice în care monotonia documentării svârle un văl cenușiu asupra trecutului. Nu putea trece indiferent pe lângă evenimente petrecute cu secole în urmă, sensibilitatea lui vibra, actualiza cu o halucinantă putere de evocare oamenii, împrejurările, locurile, da peisajului istoric o căldură, o prospețime de culoare ce anula distanțele în timp. Ura mediocritatea în care vedea neputința imaginației, miopia înțelegerii, muțenia simțirilor, istoria respinge mediocritatea, fiindcă cere imaginație în primul rând, puterea de a reconstitui forme de viață dispărute, de a da un sens învălmășelii de întâmplări, de a simți climatul pasional al unei epoci trecute. Era un erudit, adică fragmenta problemele pentru a stoarce unor spații restrânse de cercetare, tot ce pot daca înțeles al unor realități îngropate de curgerea vremii, căutându-le ramificațiile, atmosfera timpului. Dar nu a socotit niciodată erudiția ca un scop în sine, ci ca un mijloc, așa cum constructorul socotește cărămida, fierul, cimentul, varul, elementele esențiale, dar subordonate construcției. Prețuia cercetările conștiincioase, pline de răbdătoare migăleală, cari izbutesc să ajungă până la cea mai desăvârșită expresie a preciziunii, iar o atentă fixare a faptelor fără orizont, fără o preocupare de a încadra în ritmul unei epoci, în înlănțuirea logică a unui moment istoric, i se părea o trudă stearpă, fără nici un interes. Munca sistematică, abundența amănuntelor o vroia însuflețită de îndrăsneala ipotezelor, de curajul interpretărilor, menite să dea o armonie trecutului, fără să accepte ispita transfigurărilor romantice, în tălmăcirea lucrurilor din trecut.
În concepția lui N. Iorga, istoricul nu este un searbăd archivar al trecutului, un înregistrator indiferent al unor succesiuni de evenimente legate doar cronologic între ele. Trăia, participa la evenimente, avea și îți dădea sentimentul unei prezențe prin vehemența expresiei unor atitudini de aprobare prin căldura evocării. Dădea documentelor relief, praful de pe scrisoarea îngălbenită de secole se împrăștia sub suflul unei pasiuni creatoare fără egal. Preocuparea lui N. Iorga era să-ți dea sentimentul că ai fost contemporan fiecărei faze a istoriei, creînd o comunicativitate cu evenimentele, te atmosferiza fiecărei epoci, îți dădea culoarea emotivității, specificul sensibilității morale «ținând seama de tot ce semișcă în sufletul oamenilor din acele timpuri», cum explica el îndatorirea istoricului. În paginile lui de istorie nu aveai sentimentul că circuli într’un muzeu cu figuri de ceară, costumate în moda fiecărei epoci, reproducând în gesturi, în atitudini înțepenite momentele trecutului; fiecare pagină vibra de o intensă viață, îți dădea tot freamătul de odinioară, șoaptele vagi deveneau tot mai clare, pentru a acoperi auzul prezentului.
Acolo unde alții bâjbăiau sfioase ipoteze, el svârlea îndrăznețe anticipări, ulterior confirmate, o intuiție a fenomenelor istorice îi înlesnea orientarea sigură dincolo de documente, presimțea parcă descoperirile ulterioare ale cercetărilor. În succesiunea formelor de viață din istoria unui popor, N. Iorga căuta suflul continuu, identitatea în varietatea formelor, elementele de permanență în manifestările multiple ale unei națiuni. Se simțea influența fostului lui profesor Lamprecht în concepția istoriei și articolul scris în 1915, la moartea lui Karl Lamprecht este o prețioasă mărturisire.
Cităm câteva fragmente din acest articol, care ne înlesnește o mai cuprinzătoare și mai exactă înțelegere a lui N. Iorga.
«Știința istorică se pierdea în multe lucruri de erudiție, bogate, exacte, precise și mai mult sau mai puțin inutile. Se inventaria trecutul cu o răbdare admirabilă: exhumații savante, oscior de oscior, cu toată putreziciunea umedă de pe dânsele. Rămășițele se clasau apoi cu metoda perfectă și seacă a Capucinilor cari își întind tot mai departe mumiile omenești și scheletele înegrite. Era tot și nu era iimic.
Veni atunci acest mare spirit neliniștit. Voia să găsească, nu adevărul faptelor ci adevărul din fapte, nu suprafața singură, ci, împreună cu dânsa, esența, sensul superior al sbuciumului umanității, fizionomiile pe cari le îmbracă pe rând sufletul ei mobil, drumurile sigure ale desvoltării, tipurile ce-i înseamnă fiecare popas...
El – Lamprechit – era și mare artist, un creator de icoane, un pictor mare al epocilor. Astfel, prin intuiția lui genială, răsări în asprele linii ale unui stil greu de gânduri nouă, întreaga desvoltare a neamului său, nu în linii elegante, nu în vioaie culori, nu în figuri și figurine, ci în toată întinderea și adâncimea, în toată grandiositatea și intimitatea lor.
Colectiv, ca imense mase sociale ,mișcate de uriașa forță a factorilor adânci, răsăriră veacurile istoriei germane, cu un caracter așa de impunător, încât ele par a copleși, a zdrobi pe cititor.
Luptă urmează după luptă, sforțare după sforțare, avânt după avânt, nu pentru a cuceri cununi ori a culege prăzi, ci pentru a îmbogăți și duce mai departe spre altă fază, spre alt timp, sufletul național. Apoi el voi mai mult. Să înțeleagă viața lumii întregi prin aceeași dezvoltare a timpurilor sufletești corective». Aducând aceste concretizări istoricului Karl Lamprecht, definind cu o înțelegere plină de admirație opera fostului lui profesor, Niculae Iorga se definea pe sine însuși în pasionala lui cercetare a tuturor avatarelor poporului român.
Fără îndoială că opera lui N. Iorga – cantitativ –uimește, pare omenește cu neputință să fie fapta unuia singur, atâtea domenii varii, în cari neostenita lui energie creatoare s’arisipit cu impresionantă generozitate! Un om care nu a știut ce este odihna, mereu poaspăt în entuziasmul cu care începea și ducea la bun sfârșit un studiu, adnotația unui document, notele grăbite de călătorie, înaintând în întortochiatele încăperi ale imperiului bizantin, sau scriind istoria imperiului otoman pentru colecția ce apărea sub îngrijirealui Karl Lamprecht, întârziind în arhivele Veneției sau răscolind prin dosarele universității din Padova, la Ragusa sau la Viena. Iorga își subordona toată această activitate unei singure preocupări, unei singure opere: Istoria Românilor. Tot ce a strâns ca documentare, tot ce a publicat până la 1934, nu a fost decât o îndelungă preparație în vederea acelei monumentale lucrări: Istoria Românilor. O operă de strivitoare documentare, fiecare capitol din viața poporului român este sinteza unei uriașe activități, până la epuizarea tuturor izvoarelor. Poate să se găsească mai târziu în arhivele Vaticanului unele date, documente inedite, dar prea puține, cel mult în legătură cu secolul al X-lea, al XI-lea, al XII-lea, așa de slab luminate de puținătatea documentelor, încă nu sunt clasate în archivele Vaticanului documentele în legătură cu această epocă, pentru noi estompată în ceață, până ce vor ieși la lumină actele, corespondența cu episcopia cumană, ce-și avea reședința la Târgul Trotușului, în Ținutul Bacăului. Dar în afară de aceste probabile contribuții documentare nescoase la iveală, totul a fost cercetat de privirile iscoditoare, neobosite ale prof. N. Iorga. Numai o mare, o fanatică iubire poate mobiliza constant atâta putere de muncă. Mai puternică chiar decât grijea de exactitate a istoricului a fost pasiunea de a ști cât mai mult despre trecutul neamului românesc; simți cum vibrează o neegalată iubire românească chiar în adnotarea celui mai neînsemnat document. Pentru N. Iorga, istoria poporului român nu era oare o succesiune de eroi a căror viață lămurește continuitatea noastră la răspântia tuturor vitregiilor! Un singur erou colectiv: poporul român înfruntând furtunile, rezistând potopului barbar, răsărind dintre ruine cu aceeași neînvinsă putere de viață. Un examen de rezistență reînoit în fiecare secol, statul român nu a fost o creație voevodală, ci o realitate organică elaborată de istorie. Sunt țări cari crează o unitate politică și națională, noi suntem o națiune care și-a creiat forma unui stat și a impus unitatea politică.


 
O existență de luptă, fără să se îngăduie poporului român speranța unei vieți tihnite, cel puțin pentru un secol, fiind așezat în spațiul geografic cel mai expus, în calea tendințelor de expansiune ale unor puteri ce ne depășeau. N’am avut nici măcar susținerea unei continuități dinastice, care să coordoneze puterile de afirmare ale poporului român, ne-au răvășit existența luptele pentru domnie ce, în oarba lor pornire, au provocat amestecul străin în asigurarea domniilor. Irosire de puteri, îngenuncheri umile, rătăciri vinovate la voevozi și la boeri, iar sub agitația de suprafață continua viața poporului român, muncă nerăsplătită și adesea vânturată de iureșul vrăjmaș al întâmplărilor. Acestui erou colectiv, acestui erou anonim, N. Iorga i-a închinat întreaga lui viață, toată truda lui cercetătoare, sintetizată în vasta lui operă: Istoria românilor, publicată în zece volume, între anii 1935-1939. Din tot acest sbucium milenar, N. Iorga desprindea un robust optimism, o nemărginită încredere în destinele poporului român. De aceea socotea că «energia noastră etnică ia însăși, crește în măsura cunoștințelor serioase și întinse despre toată această experiență verificată îndelung, a vieții neamurilor care se chiamă istoria».
Din depărtările de legendă, când pe aceste locuri abia se îngânau stângace, de mii de forme de așezări omenești și până în pragul zilei de azi, defilează în trimiteri, în reproduceri, în note marginale, cea mai uriașă muncă pe care a putut-o realiza o neînvinsă iubire de neam. Cu o încordare de voință cu o concentrare de preocupări, N. Iorga a strâns din vârtejul vremurilor, tot ce putea să dea o nediscutată mărturie a titlurilor de nobleță ale poporului român. Vedea în însăși asprimea destinului nostru, în furtunile ce necontenit ne-au bântuit semnul unei miruiri, semnul unor chemări de viitoare mărire. N. Iorga credea în blazonul nației, ,,Istoria românilor” având rostul să explice blazonul. Vedea peisajul istoriei românești, când un loc de umbre și lumini, când întunecat de norul necazurilor, când inundat de lumina bucuriei, peste aurul blazonului de nobleță se așeza temporar întunericul, fără să-i altereze relieful, strălucirea. Această credință în neamul românesc, acest fanatism al iubirii de neam, dă acel accent unic, acel suflu interior scrisului lui N. Iorga. A fost pedagogul regăsirilor noastre, a fost N. Iorga îndreptarul spiritualității noastre, modelatorul sensibilității naționale.
Găsesc acest fragment caracteristic dintr’o pagină de N. Iorga: «Și în viață, în simțire, în scris, în gând, când te uiți bine rămâne mai ales ce-ai dat altora, ce ai lăsat dela tine, ce-ai jertfit. Prin înstrăinarea de tine însuți capeți și consecvența și stăruința și caracterul și iubirea oamenilor. Astfel poți rămânea pentru multe timpuri un stâlp de lumină caldă în jurul căruia crește și înflorește viața. Altfel, bineînțeles, poți să rămâi oricât de mare, dar ca statuia de sare a lui Loth, uriașă, clară, rece și amară în mijlocul pustiului veșnic».
Dar cine s’a dăruit cu atâta pasiune neamului său ca N. Iorga? Cine a fost cu atâta genialitate interpretul istoriei poporului român? Cine a înțeles mai bine poporul acesta de țărani cuminți, rezistențica stâncile înfipte în cursul neastâmpărat al apelor ? Peste turburatele vremuri de azi se va profila imaginea lui N. Iorga, mai limpede, mai luminoasă, mai dominatoare. La moartea fostului lui profesor Karl Lamprecht, scrie N. Iorga: „Germania a pierdut mai mult decât o bătălie, ale cărei urmări se pot repara, a pierdut pe Karl Lamprecht”. Poporului român i s-a suprimat cel mai mare apărător al drepturilor lui istorice, în anii cei mai grei, atunci când prezența lui era mai necesară ca oricând. Vânt de nebunie regizat de interese protivnice neamului românesc a culcat la margine de drum pe N. Iorga. Este un capitol din tragedia poporului român, un capitol a cărei taină va fi deslegată mai târziu, când pacea se va reîntoarce.Animatorul destinelor noastre lipsește, dar amintirea lui stăruie în sufletele românilor.
Și umbra lui N. Iorga să ocrotească neamul românesc în drumul dreptății care va să vină. Ca să poată odihni împăcat și chinuitul lui trup (Pamfil Șeicaru. „Familia”, 1 noiembrie 1942).