„Pânza de păianjen”, Cella Serghi

 

Motto: „E un public care s-a săturat de minciuni, vrea adevărul!”
 
Cella Serghi s-a născut la Constanţa, şi, deşi s-a mutat în perioada liceului la Bucureşti, nimeni nu i-a putut şterge dorul mării din suflet, iar ecourile acestei mări, „marea copilăriei”, cum o numea, s-au făcut auzite şi în „Pânza de păianjen”, ale cărei întâmplări se petrec la Mangalia, la Balcic, are amintiri despre Cazino şi despre tătarii din Dobrogea.
 
„M-am născut la Constanţa, într-o casă de pe strada Mării, şi prezenţa mării a avut o influenţă deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărţirea de mare, din cauza refugiului, a fost un şoc care a lăsat urme adânci. Dorul de mare mi-a îndurerat copilăria.”
 
Pur şi simplu nu poţi să treci prin adolescenţă şi să nu citeşti „Pânza de păianjen” a Cellei Serghi. Cartea a apărut pentru prima dată în 1938 şi a avut un mare succes la public. O citeau şi bătrâneii de 80 de ani, şi puştoaicele de 17 ani în acelaşi parc. A fost ceea ce azi am putea numi bestseller în România, dar, din păcate, faima Cellei Serghi n-a depăşit graniţele ţării. E o carte de referinţă în ceea ce priveşte romanul de dragoste românesc.
 
Cleopatra Lorinţiu o descrie pe autoare pe coperta 4 a ultimei ediţii astfel: „Cella Serghi este Margaret Mitchell a noastră”. Se pot spune foarte multe despre Cella Serghi, foarte multe lucruri bune, desigur, dar n-aş merge chiar atât de departe să o asemui cu Margaret Mitchell, autoarea cărţii „Pe aripile vântului”.
Cella Serghi a noastră a rămas cunoscută doar pe teritoriul ţării şi după succesul din 1938, salutat public de Liviu Rebreanu, de Camil Petrescu şi Mihail Sebastian, cu cei din urmă fiind chiar prietenă apropiată, a crezut că va scrie doar un singur roman şi-apoi va muri. Destinul însă avea alte planuri cu ea.
 
Mă gândesc totuşi că n-ar fi prea târziu să fie tradusă şi publicată în afară, e o carte de actualitate, ca orice poveste de dragoste fără sfârşit, sau cu sfârşit ambiguu, deschis imaginaţiei cititorului şi mult mai bine scrisă decât multe bestselleruri din ziua de azi. Nu dăm exemple, să nu supărăm lumea, care scrie romane-record într-o singură zi. În orice caz, Cella Serghi le-ar eclipsa prin profunzimea şi sinceritatea scrierii pe multe dintre autoarele de-acum ale unor chick-lit-uri gen „Jurnalul lui Bridget Jones”, să zicem.
 

După cum vă spuneam, în liceu i-a cunoscut pe Camil Petrescu şi pe Liviu Rebreanu, iar Cella, care era o femeie foarte cochetă şi inteligentă şi povestea foarte frumos despre tot felul de întâmplări, a fost imediat acceptată în cercul scriitorilor interbelici, care, de altfel, foarte greu acceptau femei. Cei trei luau deseori masa împreună, pe vremea când Bucureştiul era numit „Micul Paris”, iar Greta Garbo şi Valentino erau în plină glorie, iar Coco Chanel era un nume cu rezonanţă de legendă încă de pe-atunci. Teatrul era cel mai frecvent loc de întâlnire, dar, în acelaşi timp, erau nelipsiţi de la meciurile de fotbal. Camil Petrescu a fost cel care a îndemnat-o să scrie, puţin enervat de faptul că Cella îşi risipea inteligenţa, în loc să se adune şi să se apuce să povestească în scris.
 
Legendele vremii spun că şi Camil Petrescu, şi Liviu Rebreanu erau puţin îndrăgostiţi de ea şi că, de fapt, celebra Doamna T. din romanul lui Camil „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este creionată după trăsăturile de personalitate şi de caracter ale Cellei Serghi. Cel puţin aşa reiese din memoriile ei de mai târziu prinse în volumul „Pe firul de păianjen al memoriei”, dar că, deşi atât Camil Petrescu, cât şi Liviu Rebreanu au avut o influenţă colosală în destinul ei de scriitoare, relaţiile lor au rămas doar la nivel de prietenie literară. Aşa cum, de pildă, în Franţa, George Sand era prietenă cu Flaubert şi au intrat împreună în istoria literară, aşa şi la noi, cele trei destine s-au împletit, s-au susţinut moral şi uneori şi financiar şi au pătruns în literatura noastră ca scriitori interbelici.
 
Sigur că în manualele de literatură de liceu mai puţin se aminteşte despre Cella Serghi, deşi „Pânza de păianjen” ar putea fi luat drept reper ca cel mai bun roman de dragoste din acea perioadă, mai ales că sunt elemente biografice în el - ca-n orice roman bine scris, de altfel. În schimb, se tot studiază Hortensia Papadat-Bengescu, cu romanele ei fluvii, pe care sunt convinsă că nu le-au citit cap-coadă nici măcar profesorii de literatură. Un fel de Virginia Woolf de România.
 
Întorcându-ne la „Pânza de păianjen”, personajul principal al cărţii, Diana Slavu, este construit după chipul şi asemănarea Cellei Serghi. Un personaj tragic, chinuit de emoţii şi mici necazuri cotidiene, de o feminitate extraordinară, sub care se ascund cochetăriile şi durerile ascunse ale adolescenţei, o adolescenţă trăită în timpul războiului, plină de sărăcie şi lipsuri.
 
De fapt, asta e marea tragedie a Dianei, faptul că, fiind foarte frumoasă, e invitată mereu ba la cocteiluri, ba la ceaiuri, e curtată de tineri de viitor, iar pentru asta e tot timpul nevoită să-şi ascundă sărăcia. Printr-o intuiţie nativă şi în urma discuţiilor din casă la care a tot asistat de când era copil, ştie că oamenii săraci vor intra mereu pe uşa din dos şi nu vor fi niciodată introduşi oamenilor cu influenţă, chiar dacă sunt mai înzestraţi decât ceilalţi. Pentru că Diana nu avea în niciun caz de gând să se ştie despre condiţia ei, face tot posibilul să fie acceptată, iar pentru asta trebuie să fie mereu în alertă, cu mintea mereu ocupată să nu fie prinsă, să nu afle cineva că educaţia ei este mai mult un produs al capacităţii sale de a se autoeduca, şi tot aşa, şi tot aşa, un slalom printre tinerii din vremea ei, care nici nu bănuiesc ce tragedie se poate ascunde în această Diana dorită de toţi, dar atât de mândră, încât nu vrea ca nimeni să spună despre ea: „Săraca!”

 
Iată o  conversaţie de la începutul cărţii între Ilinca, prietena ei cea mai bună, căreia îi scria regulat, şi pictorul Petre Barbu, de care Diana fusese îndrăgostită în adolescenţă, dar el nu-i prea acordase atenţie. Cei doi se întâlnesc la mulţi ani după întâmplările din carte. Aflăm însă, din schimbul acesta de replici, că, dimpotrivă, pictorul o iubea încă de-atunci.
 
„L-am privit atât de uimită încât s-a simţit dator să explice:
- Eram îndrăgostit de ea…
I-am răspuns aproape supărată:
- Nu cred!
A zâmbit amuzat.
- Ei, asta-i! Şi a adăugat: în vara aceea toată Mangalia era înnebunită. (…)
- Cum mai e Diana, tot aşa de frumoasă?
- E mai frumoasă acum, dar mie îmi plăcea mai mult atunci… Dumneata o găseai frumoasă?
- Nu şi da, cum să-ţi explic? Când o vedeai apărând, ţi se părea foarte frumoasă; când te uitai mai bine, spuneai nu, nu e frumoasă, dar «are ceva» şi te întrebai ce are. E drept că avea şi neastâmpărul celor 16 ani, pe vremea aceea. Parcă era o pisică prea mare.
-  Aşa e şi acuma…”
 
Diana Slavu din ochii lui Petre Barbu este diferită de Diana Slavu din ochii Ilincăi. Fiecare om din viaţa ei o vede altfel, iar ea se oglindeşte în fiecare, dar mai rău decât iubirile ei neîmplinite este această sărăcie de care vrea să scape, pe care o tot ascunde de oamenii dragi şi care o urmăreşte peste tot.
 
„Am avut o copilărie tristă. Fără jucării.
Niciodată nu mi-a adus cineva o jucărie. Nimeni n-a luat în seamă existenţa mea. Doar rar de tot observa mama că-mi curge nasul şi atunci mi-l ştergea, fără pricepere, fără milă, şi frecătura mă ustura.
Mănuşile - de cele cu cîte un deget - le purtam trecute cu un şiret pe după gât, să nu le pierd. Şi cum şiretul mi-l nimerise prea scurt de la început, am umblat aşa cu mâinile atârnânde un an întreg, după aceea multă vreme am continuat să le ţiu ca un căţel când face sluj.
Aveam cu mine numai închipuirea. Cu ea mi-am plăsmuit personaje şi complicaţii, o viaţă pe care o alimentam după voia mea, până ce căpătam dureri de cap şi febră.
Dar fără lumea asta nu mai puteam trăi, fiindcă n-aveam jucării şi fiindcă oamenii în jurul meu erau prea mari, vorbeau prea tare şi se mişcau întruna, fără să ştiu care e rostul lor şi fără să fiu luată în seamă de ei, uitată prin casă.”
 
Dincolo de asta, trebuie să recunosc că mie nu prea mi-au spus mare lucru iubirile Dianei, dar asta s-ar putea să facă puţin parte din formaţia mea, eu nefiind o devoratoare de romane de dragoste. Diana Slavu, ca şi Cella Serghi, era o cuceritoare, învăţase şi ştia că poate seduce pe oricine, întocmai ca Scarlett O`Hara a lui Margaret Mitchell, dar fără să aibă cinismul acesteia din urmă şi nici superficialitatea eroinei americane. Şi când spun că era o cuceritoare, mă refer la faptul că putea să seducă pe oricine, îi plăcea să flirteze, nu neapărat să se şi îndrăgostească de bărbatul respectiv. În acest sens, ştiam că personajul Diana Slavu o să se descurce într-un fel, că o va iubi unul, sau celălalt, sau că va ajunge ea însăşi să se iubească, până la urmă, se va descurca.
 
Există însă o relaţie mai importantă decât celelalte şi care chiar le umbreşte. Relaţia Dianei cu propria familie, şi mai ales cu tatăl său, un tată „veşnic revoltat împotriva celor bogaţi”, un tată care trebuie să pună pâinea pe masă copiilor săi, un tată care se zbate în vremuri de război să le ofere strictul necesar.
 
„Peste zi, tata nu mai bea decât cafele turceşti. Zece cafele pe zi. Şi ţigări, peste o sută. Aprindea ţigară de la ţigară. «Fac economie la chibrituri», spunea, chipurile în glumă, cu un zâmbet în colţul gurii, unde mustaţa era arsă şi ţigara stătea lipită permanent. (…)
Era nervos şi instabil. Nu avea răbdare să vadă în întregime un act dintr-un spectacol, citea numai gazete (toate câte apăreau). De acolo ştia el politică şi finanţe, şi le discuta altfel decât toată lumea, cu o inteligenţă scăpărătoare.”
 
Dârzenia Dianei de a nu se lăsa învinsă de sărăcie, de a o înfrunta mereu cu zâmbetul pe buze, ca şi cum nu-i păsa de asta, când de fapt era oripilată să nu se afle cât e de săracă, devine o psihoză, astfel încât toate cuceririle ei lumeşti sunt doar un mod de a supravieţui. „Trebuia să cuceresc pe toată lumea”, zice ea, „până şi portarii”. De ce? Pentru că nimeni nu avea să-i dea niciodată nimic fără ca ea să se lupte pentru asta. Cochetăria era doar forma ei de drăgălăşenie, dar şi de manipulare subtilă.
 
Cella Serghi faţă în faţă cu Diana Slavu, în momentul în care o recreează din propriile rămăşiţe ale tinereţii, este de o sinceritate şi o cruzime fantastică. Nu iartă nimic. Nici slăbiciunile ei, nici greşelile tinereţii, nici ambiţiile, nici gestul de mică răutate pe care l-a avut la căpătâiul tatălui său muribund, atunci când acesta a dorit să vadă poza fiului său cel mare îmbrăcat în uniformă militară, iar Diana, dintr-un impuls de gelozie, a refuzat să-i dea poza. Dar de aceea, şi numai de aceea, cartea stă în picioare şi azi, mărturie vie a unor trăiri parcă reconstruite din cioburi şi fragmente de viaţă, din amintiri, caiete şi scrisori personale, din fire subtile de păianjen, ca o reţea subterană, invizibilă şi dureroasă, din care degeaba încerci să scapi.
 
Autoarea spune undeva, atunci când explică de ce i-a dat cărţii acest titlu: că parcă se simţea exact ca într-o pânză de păianjen. „Ce complexă e viaţa! E aşa de complexă, că refuză să intre într-un dosar, să fie şnuruită, parafată… Viaţa nu e prăfuită, e vie. Aşa de vie, aşa de plină de sevă şi de soare că cine n-are dreptate nu o poate privi în faţă. Noi am privit-o în faţă.”
 
Şi când zice „noi am privit-o în faţă”, nu ştii la cine se referă Cella Serghi. Noi, adică cei care au fost personajele cărţilor ei, sau noi, adică ei cei care au pus câteva cărămizi literare pe rafturile bibliotecii interbelice? Sau ei, adică acel „noi”, sunt şi unii, şi alţii? Viaţa e literatură, iar literatura este viaţă! Uneori, chiar nu le putem separa.
 
Alte cărţi de aceeaşi autoare, dintre cele mai cunoscute (pentru că a avut şi unele de umplutură):
- „Mirona” (iniţial publicată sub titlul „Cad zidurile” apoi „Cartea Mironei”) - tot o carte cu atmosferă vintage
- „Iubiri paralele”
- „Genţiane”
- „Pe firul de păianjen al memoriei” - volum de memorialistică.
 
Sursă foto: elefant.ro