Pătrăţel

A fost odată ca niciodată un băieţel pe nume Pavel, însă el era poreclit Pătrăţel şi copiii îl strigau aşa deoarece era foarte grăsuţ, asemeni unui pătrăţel. Mai în glumă, mai în serios, acesta i-a rămas numele. Pavel este un băiat cu părul brunet, ondulat şi cu ochii mari, negri şi curioşi. Locuieşte într-un sătuc cu căsuţe mici, viu colorate, din care mereu iese fumul din sobe, deoarece mereu este frig, locuieşte cu bunicii săi, părinţii fiind mereu plecaţi la oraş cu treburi. E mic, cuminte, curajos, respectuos şi îi ajută pe toţi sătenii ca un om mare.
 
Alături de căsuţa lui drăguţă, sunt mai multe case la fel de mici şi simple, în care locuiesc o mulţime de copii. Pe aceeaşi uliţă cu el este căsuţa Lăcrămioarei, o căsuţă aproape de pădure, sărăcăcioasă, acoperită cu stuf, în care îşi duceau traiul de azi pe mâine bunicii săi, ei fiind oameni nevoiaşi. Fetiţa este orfană de părinţi şi, asemeni lui Pătrăţel, locuieşte doar cu bunicii. Ea şi Pătrăţel se iubesc ca doi fraţi şi sunt tot timpul nedespărţiţi, cât e ziua de lungă, făcându-şi mereu de lucru împreună: adună vreascuri din pădure pentru foc, caută ciuperci pentru mâncare, pun fragi în coşuleţe şi cântă împreună cu păsărelele, nelăsând pe nimeni să le tulbure traiul fericit.
 
Asemeni lor, în sat, într-o altă căsuţă ca de turtă dulce, mică, frumos colorată şi cu geamuri luminoase, locuiesc doi frăţiori, Crenguţa şi Răzvan, cuminţi şi harnici, ce se înţeleg foarte bine cu toţi copiii din satul lor. În fiecare zi se cheamă unii pe alţii la joacă, umblând prin pădurea întunecoasă fără frică, scormonind prin scorburi şi urcându-se în copaci, să pună hrană în cuibul păsărelelor.
 
În sătucul lor se pripăşise de mai mult timp, în pădurea de lângă sat, o cucuvea mare şi bătrână care îi înfricoşa noaptea cu ţipătul ei jalnic, prevestind parcă lucruri rele. Având glasul ca o vrăjitoare, cântecul ei suna în urechile copiilor, care fugeau deseori pe la casele lor, speriaţi. Odată cu venirea nopţii, ţipătul cucuvelei se ascuţea, dându-le impresia că sunt vânaţi, iar ei îşi astupau urechile şi încercau să adoarmă, dar noaptea trecea repede şi pe nesimţite, făcând loc dimineţii şi soarelui strălucitor, iar păsărelele vesele şi drăguţe ciripeau din nou de zor.
 
Dimineaţa, copiii alergau împreună şi aduceau apă de la izvorul din vale, iar vara se scăldau cu plăcere în el. Acesta curgea limpede şi zgomotos spre un lac mare şi negru în care se vărsa, fiind înconjurat de sălcii pletoase. Despre acest lac se spunea o poveste stranie, de către bătrânii satului, pe care o auziseră şi ei la rândul lor de la bunicii bunicilor lor…
Se spunea că, din timpuri străvechi, la o moară în sat locuia un bătrân, care era vrăjitor. El aruncase o vrajă asupra unei fete frumoase din sat şi a fratelui ei, deoarece aceştia nu erau cuminţi, râdeau de el şi aruncau cu pietre în moară, supărându-l nespus. Legenda spunea că blestemul îl transformase pe băiat într-o cucuvea urâtă, iar pe fată, într-o lebădă albă şi frumoasă. Cei doi nu se puteau întâlni niciodată, deoarece ziua cucuveaua stătea ascunsă în pădure în scorbura ei şi ieşea doar noaptea, iar lebăda noaptea stătea ascunsă în tufişuri şi dormea, iau ziua umbla pe lac, alunecând lin ca o frunză în vânt.
 
Cei doi copii, lebăda şi cucuveaua, se numeau Mădălina şi Ionuţ, iar părinţii îi dăduseră dispăruţi cu foarte mult timp în urmă, neştiind ce s-a întâmplat cu ei. Copiii parcă intraseră în pământ. Degeaba părinţii îi strigaseră şi plânseseră cu disperare, căutându-i prin tot satul şi prin toată pădurea, fiindcă nu era chip să îi mai găsească, oricât i-ar fi căutat.
 
Anii trecuseră şi toată lumea rămăsese cu gândul că acest blestem era de fapt o legendă, care circula prin sat doar ca să sperie copiii ce nu erau cuminţi şi îl supărau pe bătrânul morar, un bătrân cu sprâncene stufoase, cu părul lung, alb, asemeni bărbii sale care îi atârna până la genunchi. El era morocănos, nu vorbea cu nimeni niciodată, stătea numai încruntat, de aceea copiii îl ocoleau fără să vorbească cu el, fără să îl salute.
 

Într-o zi, Pătrăţel îi cheamă pe cei trei vecini din sat cu gândul să le povestească vechea întâmplare cu vrăjitorul bătrân:
- Lăcrămioara, Crenguţa, chemaţi-l pe Răzvan şi veniţi puţin la poartă. Aş vrea să vă povestesc o întâmplare ce poate fi adevărată, sau doar un basm.
- Da, da, răspunde Răzvan, fugind către Pătrăţel. Să mergem în poiană şi să stăm puţin de vorbă.
Cei patru copii pornesc voioşi spre poiana lor preferată, unde se joacă în fiecare zi şi spun poveşti. Se aşează pe câte un scăunel cioplit din lemn şi încep să vorbească:
- Voi aţi auzit despre bătrânul din sat, de la moară? întreabă Pătrăţel.
- Care bătrân? Acela cu părul alb şi lung şi barba deasă? întreabă Răzvan. Sigur că am auzit.
- E o legendă, nimic adevărat, spune Crenguţa.
- Dar dacă nu e legendă şi ar fi adevărat, iar bieţii copii, Ionuţ şi Mădălina, ar fi acum prizonieri în timp, blestemaţi pe vecie şi transformaţi în cucuvea şi lebădă?
- Glumeşti, spuse Lăcrămioara râzând. Aşa ceva nu poate fi adevărat. Eu sunt fetiţă mare, nu mai cred în basme.

Însă Pătrăţel insistă, spunând că, noapte de noapte, el chiar aude înfricoşătoarea cucuvea, ce îi sună în urechi, tulburându-i somnul liniştit. Crenguţa intră în vorbă, spunând şi ea speriată, că ziua merge la frumosul lac mare şi negru, înconjurat de sălcii plângătoare, şi deseori i se pare că vede ieşind din stufăriş o lebădă albă, care sclipeşte în bătaia soarelui, iar penele deseori seamănă cu părul de aur deslpetit pe care îl avea după cum spune povestea, frumoasa Mădălina.
- De multe ori, spune Răzvan, eu am văzut pe moşul vrăjitor de la moară ducându-se la lac şi aruncându-i pâine lebedei, pe care o strigă mereu: Lina, Lina, de la Mădălina. Iar frumoasa lebădă se uită la el cu ochi mari ca de mărgea, implorându-l parcă să îi redea forma umană de altă dată.
Lebăda are o frumuseţe sălbatică, fără seamăn, ca a tinerei copile, dar la cea mai mică adiere a vântului dispare ca o nălucă şi se face nevăzută, ascunzându-se speriată după trestii.
- Dragii mei, eu cred că trebuie să ne luăm inima în dinţi şi să mergem la moară, la căsuţa moşului care chiar poate fi un vrăjitor, şi să vorbim frumos cu el, să îl rugăm să transforme la loc pe Ionuţ şi Mădălina în cei doi copii ce erau odinioară. Lucrul acesta nu trebuie să mai continue mult timp, spuse Pătrăţel curajos.
- În felul acesta pot dormi şi eu noaptea liniştit, deoarece şi eu aud cucuveaua, ce îmi tulbură visele frumoase, iar ţipătul ei îl aud chiar şi acum în urechi, spune Răzvan încruntat.
Cei patru copii se iau de mână, îşi fac curaj şi pornesc spre casa morarului, care de altfel era un om tare harnic, ziua întreagă nu mai prididea cu lucrul, iar seara adormea frânt de oboseală. Un singur necaz avea bietul morar, că nu avea şi el măcar un fiu, să îi fie de ajutor, şi căruia să îi rămână mai departe frumoasa meserie de morar, aşa cum pomenise el din tată în fiu.
În fiecare zi, când soarele strălucea peste poieni, mergea într-un loc tăinuit, în josul iazului, la lacul cel negru, unde sălciile adăposteau un cuib de lebădă. Acolo, apa era limpede, şi florile înmiresmate răsăreau din iarba fragedă. Mierlele de apă fluierau duios, ţinând tovărăşie grangurilor aurii, iar din când în când răzbea câte un orăcăit înfundat din împărăţia broaştelor. Aici el se simţea mulţumit şi fericit, ascultând cântecul dulce al păsărelelor, un cântec ca de leagăn, adormind deseori pe iarbă, la răcoare.
Căsuţa morarului era mică, drăguţă, curată, făcută din lemn, şi mirosea mereu a pâine caldă şi proaspătă, miros ce se răspândea până în sat, făcându-le poftă tuturor, însă nimeni nu vorbea cu el, nimeni nu îndrăznea să cumpere pâine de la el, iar copiii pe vremuri de multe ori aruncaseră cu pietre în el, ţinându-l la distanţă, să nu între în sat. Lucrul acesta îl înfuriase rău pe morar, iar de aici legenda spunea că el i-a transformat pe cei doi copii, Ionuţ şi Mădălina în cucuvea şi lebădă.
Cei patru copii ajung la moară, trec pe lângă ea şi bat sfioşi în uşa casei morarului, cu gândul să îi vorbească frumos şi să afle ce se întâmplase cu mulţi ani în urmă.
- Bună ziua, este cineva acasă? Vă rugăm să ne deschideţi şi nouă uşa. Suntem patru copii şi am venit cu gânduri paşnice. Suntem de aici, din sat. Numele meu este Pătrăţel. Crenguţa, Lăcrămioara şi Răzvan sunt prietenii mei…
Uşa se deschide larg şi în dreptul ei apare morarul zis şi vrăjitor, iar sufletul copiilor îngheaţă pe loc.
- De ce mă deranjaţi? Ce treabă aveţi cu mine?
Pătrăţel, curajos de fel, face un pas înainte şi îi aminteşte şi lui de povestea ce circula prin sat, despre blestemul lebedei şi al cucuvelei.
Moşul încruntă din sprâncene, devenind din ce în ce mai serios, şi cu lacrimi în ochi îi pofteşte pe copii înăuntru. Copiii ezită un pic de frică, dar Pătrăţel păşeşte primul în casă, îndemnându-şi cei trei prieteni să îl urmeze. Odată intraţi în casă, cei patru copii sunt frumos impresionaţi de atmosfera caldă şi prietenoasă ce îi întâmpină. Focul arde liniştit, iar în cuptorul mare mirosul pâinii fragede le umple nările de miresme plăcute. Cei patru se aşează tăcuţi pe scăunele, lângă o masă micuţă, privind în ochii negri ai moşului. Oare ce se va întampla cu ei?
Lăcrămioara şi Crenguţa tremură de frică, iar Răzvan şi Pătrăţel aşteaptă cu nerăbdare povestea ce avea să urmeze. Moşul le aşterne pe masă pâinele şi covrigi proaspeţi, scoşi din cuptor, şi câteva lacrimi picură pe obrajii lui. Sunt primele persoane care îi intră în casă după zeci de ani, nimeni nu îi mai trecuse pragul până acum.
Moşul îşi începe trist povestea, aşezându-se pe un scaun lângă ei. Cu secole în urmă, străbunicii lui, bunicii şi tatăl, făcuseră parte dintr-un clan de vrăjitori, renumiţi în acea vreme, vrăjitori cu puteti incredibile, nemaiştiute până acum. Şi cum nu toţi vrăjitorii erau la fel, unii erau buni, alţii erau răi. Acest har se transmisese din tată în fiu până la el, iar puterile lor se măriseră din generaţie în generaţie. Copil fiind, moşul nu ştia ce putere măreaţă poseda, şi trăia tăcut şi liniştit, asemeni altor copii, crescut de un tată ce vrăjea tot ce îi ieşea în cale, făcând mai mult rău decât bine.
După moartea tatălui său, băiatul fiind încă tânăr, făcu un legământ cu el însuşi, să nu vrăjească niciodată pe nimeni, nici pentru a face bine, nici pentru a face rău. Ar fi vrut să trăiască la fel ca un copil, liniştit, modest, jucându-se cu alţi copii şi mergând la şcoală asemeni celor de vârsta lui. Dar vestea despre tatăl său, care în acea perioada era temut în sat, se dusese deja cu rapiditate şi toată lumea se ferea să vorbească cu el, să se joace, sau chiar să treacă prin faţa casei. Mulţi copii treceau şi aruncau cu pietre, spărgându-i deseori geamurile, stricându-i moara şi făcându-i necazuri.
Cei patru prieteni sunt impresionaţi de poveste, iar Crenguţa şi Lăcrămioara încep să plângă:
- Dar tu, moşule, nu ai chiar nici o vină, spune Pătrăţel.
- Ba am, spune vrăjitorul, fiindcă răbdarea mea are anumite limite şi fiind tot timpul hulit şi jignit de copii, într-o zi mi-am pierdut răbdarea, am ieşit în prag şi primii doi copii pe care i-am văzut la uşa mea, un băiat şi o fetiţă, ce am aflat mai târziu că se numesc Ionuţ şi Mădălina, au fost transformaţi datorită mâniei mele în cucuvea şi lebădă. Blestemul este atât de puternic încât, chiar şi eu după atâţia ani, nu îl mai pot schimba.
- Cum aşa, răspunde Crenguţa printre lacrimi. De ce nu îi poţi face ca înainte?
- Cum aş putea să îi fac dacă noaptea Ionuţ, care este cucuvea, iese din scorbură, iar ziua stă ascuns mereu, în timp ce Mădălina care este lebădă, ziua iese pe lac şi noaptea doarme între trestii? Ei trebuie să stea uniţi, unul lângă altul, în timp ce eu îmi spun vraja, dar nu îi pot aduce împreună, deoarece se feresc de mine şi fug mereu.
- Deci povestea este adevărată! spune Pătrăţel, roşindu-se la faţă de frică.
- Te putem ajuta noi, moşule, spune Răzvan curajos.
- Cum aşa, întreabă vrăjitorul? Voi nu puteţi face vrăji, şi nu vă puteţi apropia nici de lebădă, nici de cucuvea.
- Dar putem încerca, spune Crenguţa.
- Dacă totuşi am putea? întreabă Pătrăţel.
- Singura soluţie ar fi să îi prindeţi în capcană, să îi atrageţi într-o cursă pe amândoi, să îi puneţi unul lângă altul, aici, în faţa casei mele, unde a fost rostit primul blestem, iar eu să arunc din nou vraja desfacerii peste cei doi, în cazul în care mi-o mai amintesc...
- Ar fi nemaipomenit, moşule, spune Pătrăţel fericit la auzul acestor cuvinte. În felul acesta cei doi fraţi vor fi din nou unul lângă celălalt.
- Oare o să reuşim? întreabă Răzvan. Treaba este destul de dificilă, trebuie să îi prindem fără să îi rănim, altfel la desfacerea blestemului copiii vor muri.
Înduioşaţi de povestea moşului, cei patru mulţumesc respectuos pentru masă, şi pleacă prin pădure îngânduraţi. Cum ar putea ei să prindă o lebădă şi o cucuvea? Se aşează pe scăunele lor de lemn din pădure şi meditează până la lăsarea serii, când aud în depărtare, spre miază-noapte, cântecul trist al cucuvelei, speriindu-i din nou cu ţipătul ei.
Nori negri îi învăluie pe copii, iar luna se îmbracă într-un văl strălucitor, stelele răsar, şi trestiile tremurătoare sună din clopoţei ca un cântec vrăjit. Atâta jale cuprinse sufletul copiilor încât nimeni şi nimic nu le mai intra în voie. Visau la chipul gingaşei Mădălina şi la veselia frumosului Ionuţ, care aşteptau probabil să fie izbăviţi de vrajă. Stăteau şi se gândeau cu toţii cum să facă să afle unde este ascunsă cucuveaua pe timpul zilei, să o ia prin surprindere, prinzând-o într-o plasă.
Copiii puseră la cale un plan strategic: Lăcrămioara şi Crenguţa vor merge a doua zi la lac pentru a pândi pe Mădălina ce era acum lebădă. Ele o vor momi cu firimituri de pâine, iar când aceasta va veni încrezătoare spre mal, va fi prinsă într-o plasă de cele două fete. Între timp, Răzvan şi Pătrăţel vor căuta din scorbură în scorbură până vor găsi locul cucuvelei. Ei o vor prinde şi îi vor aduce pe cei doi faţă în faţă, în casa moşului, unde blestemul va fi risipit, iar cei doi fraţi vor trăi în fericire şi armonie pentru tot restul vieţii.
În urmatoarea dimineaţă călduţă, un cântec duios vine din depărtare, iar Pătrăţel, iese din casă, o ia din nou la drum, spre umbrarul tăinuit, unde credea că se află cucuveaua, cercetând fiecare scorbură, fiecare pom, frunzişul copacilor, ajutat şi de Răzvan. Cât ai clipi din ochi, iarba şi văzduhul se umplu de tot felul de vietăţi care pornesc alături de Pătrăţel în căutarea cucuvelei. Trecură trei zile şi trei nopţi şi nici o veste nu sosea. Pătrăţel era aşa de necăjit încât nu mai auzea ciripitul păsărelelor şi nu mai vedea nici rândunelele ce zburau în preajma lui. El dăduse sfoară în ţară ca toate vietăţile, gâzele, păsările şi animalele să caute un băiat drăguţ, vesel, pe nume Ionuţ, ce se ascunde în spatele unei cucuvele urâte.
Băiatul încerca în zadar să bage mâna în scorburile din pomi în speranţa că o va găsi:
- De ce mă deranjezi, băieţel? întreabă o veveriţă în timp ce îşi mânca aluna. Ce treabă ai cu mine?
- Scuze de deranj, spuse Răzvan, noi doi căutăm o cucuvea. Ai auzit tu oare unde se poate ascunde?
- Nu ştiu dar voi cerceta, răspunde sfioasă veveriţa. Dupa ce îmi voi mânca aluna, voi cauta împreună cu voi şi că voi da de veste daca găsesc ceva.
În timpul acesta, jalea cuprinsese împărăţia apelor. În fiecare zi, legănându-se pe o petală de nufăr, lebăda îşi plângea viaţa pierdută. Ea auzise blestemul vrăjitorului cu mulţi ani în urmă şi acum plutea cu lacrimi în ochi pe lac, vestind toate vietăţile să se ferească de moşul hain, de vrăjitorul cel hapsân.
Fetele rămăseseră uluite de tot ce se întamplase cu biata lebădă şi acum alergau într-un suflet, ascunzându-se după trestii, încercând să o prindă.
- Uite-o Crenguţa, uite-o între trestii! Aruncă repede plasa peste ea!
- Trage repede, Lăcrămioara, am reuşit să o prindem!
Dar lebăda este grea, se smuceşte cu putere şi fetiţele o scapă din nou pe lac, plasa rupându-se şi ele amândouă căzând în lac.
- Ajutor, nu ştiu să înot, strigă Lăcrămioara dând din mâini şi din picioare disperată şi scufundându-se mai adânc în lac.
Dar ca la un semn, lebăda trece plutind pe apă, şi trecând pe sub corpul Lăcrămioarei, o ridică pe spatele ei, purtând-o către mal, unde Crenguţa aşteaptă, udă leaorcă şi îngrijorată. Aceasta prinde grai şi le vorbeşte:
- De ce vreţi să mă prindeţi în laţul vostru, fetiţelor? Eu sunt deja destul de chinuită. Aş vrea să vorbesc, dar nu am cu cine, aş vrea să mă joc şi să mă mişc în voie, dar nu pot. Nu ştiu ce mi s-a întâmplat şi de ani de zile stau pe apă, aşteptând un miracol care nu se mai întâmplă, spune lebăda, frecându-şi corpul de Lăcrămioara, care o mângâie, sărutându-i căpeţelul umed.
- Frumoaso, vino cu noi. Tu te numeşti Mădălina, eşti o fată frumoasă şi vrăjită. Chipul tău a fost schimbat de un vrăjitor, însă noi putem să te ajutăm să revii la forma ta umană. Trebuie doar să vii cu noi şi să ai încredere. Prietenii noştri îl caută acum pe fratele tău, Ionuţ, care şi el, la rândul lui, a fost preschimbat de acelaşi vrăjitor într-o cucuvea urâtă şi hidoasă, ce ţipă neîncetat noaptea, plângând după tine.
Lebăda le urmează pe fetiţe, uimită să audă povestea vieţii ei ce o uitase de mult. Uitase şi de fratele ei, de casă, de părinţi, de bunici şi de frumoasa pajişte în care se jucau cu toţii. Înaintând încet în iarbă, printre florile colorate şi frumos mirositoare, îşi aminti de viaţa ei, rămasă cu mult timp în urmă, şi o rază de speranţă îi licări în priviri. Era oare posibil să redevină fata de odinioară? Nu avea nimic de pierdut, aşa că le însoţi pe cele două spre casa vrăjitorului.
În acest timp, neştiind ce fac cele două fete, Lăcrămioara şi Crenguţa, Răzvan şi Pătrăţel iau la cercetat toţi copacii, însemnându-i cu cretă albă pe cei verificaţi. Găsind o scorbură mare într-un plop uriaş, Răzvan bagă mâna, dar se trezeşte faţă în faţă cu o ciocănitoare care îl loveşte cu ciocul ei puternic între ochi:
- Cioc, cioc, ce cauţi tu în copacul meu, băiatule? Vrei să îmi furi puişorii?
- Nu, nu, nicidecum, nu mai da în mine, spuse Răzvan, d-abia ţinându-şi echilibrul. Nu mă da jos din pom, caut o cucuvea.
- Ştiu eu unde este o cucuvea care îmi tulbură somnul şi mie şi puilor mei. Mergeţi în continuare spre vest, unde este o pădure de stejari, în al zecea pom, urcă-te pe a şaptea creangă, şi vei găsi o scorbură. Bagă mâna în scorbură, şi vei găsi ce cauţi. Şi ia-o de acolo pentru că nu mă lasă să dorm, sunt sătulă de ea, spune aceasta, ascunzându-se la loc.
- Da, mulţumesc, răspund cei doi băieţi, plecând spre pădurea de stejari.
În timp ce băieţii cercetau pădurea de stejari, un vânt năprasnic răscoli frunzele, rupse crengile, iar nişte nori mari şi negri se iviră, astupând cerul şi soarele şi prevestind mare furtună. Fulgerele brăzdară cerul, luminându-l ca un foc de artificii. Vietăţile pădurii fugiră speriate în adăposturi, crengile căzură rupte, aruncate de vânt la pământ, iar tunetele bubuiră în depărtare. Cel mai mare fulger loveşte un stejar, care se rupe pârâind şi luând foc că o torţă, o creangă căzând peste piciorul lui Pătrăţel.
- Aşteaptă să te trag de sub pom, strigă Răzvan, înnebunit de frică. Altfel vei lua foc şi tu şi întreaga pădure.
Răzvan se opinteşte şi îl scoate pe Pătrăţel, salvându-i viaţa.
- Să fugim cât mai repede, a început furtuna.
Neavând unde să se adăpostească, cei doi copii se urcă în primul copac ce le iese în cale, urcă pe crengile acestuia ca pe nişte trepte şi se opresc în dreptul unei găuri mari ce pare a fi o scorbură. De acolo, doi ochi mari şi negri îi pândesc, cercetându-i amănunţit, speriindu-i pe cei doi băieţi.
- Bu-hu-huuuuuuuuu! Bu-huu-huuuuu! De ce mă deranjaţi? prinde glas cucuveaua. Ea este chiar cea pe care cei doi o căutau, cea mai mare, mai neagră şi mai fioroasă cucuvea din pădure. Este însuşi Ionuţ.
- Stai pe loc, nu fugi de noi! strigă Pătrăţel către ea, nu vrem să îţi facem rău, pe tine te căutam de fapt.
- Stai pe loc! strigă şi Răzvan, vrem să îţi vorbim.
Aceasta le face loc, văzând că Pătrăţel este rănit la picior, iar cei doi intră în scorbura ei, unde este uscat şi cald, se aşează pe paiele de acolo, trăgându-şi răsuflarea.
- Trebuie să îţi povestim ceva, spune Pătrăţel cucuvelei.
- Vă ascult, spune aceasta.
- Cu foarte mulţi ani în urmă, un vrăjitor bătrân de la noi din sat a transformat din greşală, răzbunându-se, doi fraţi, o fată Mădălina şi un băiat Ionuţ, într-o lebădă, respectiv o cucuvea. Cucuveaua aceea eşti tu, Ionuţ, un băiat drăguţ, ce trebuie să îşi trăiască viaţa alături de alţi copii, în linişte şi bucurie, la noi în sat. Dacă vii cu noi, te vom duce la vrăjitor, iar acesta îţi va schimba viaţa, tie şi surorii tale. Tu ai şi o soră care te aşteaptă fericită, sub formă de lebădă albă, la casa vrăjitorului.
Cucuveaua ascultă înmărmurită spusele băiatului şi dând din aripi, îi aprobă pe cei doi copii. După ce vijelia se termină şi fulgerele nu mai brăzdează cerul, ei coboară din pom, ajutându-se de crengile acestuia ca de o scară, şi ajung pe pământ, luând pe umăr cucuveaua şi ducând-o încet spre casa vrăjitorului. Soarele răsare din nou, păsărelele ciripesc, veveriţele duc vestea printre toate vieţuitoarele ce aleargă într-un suflet la coliba din pădure pentru a ura bun venit celor doi băieţi ce aduc cu ei şi cucuveaua.
Între timp, Lăcrămioara şi Crenguţa au ajuns la casa vrăjitorului cu frumoasa lebădă albă, şi aşteaptă pline de emoţie sosirea celor doi băieţi. Este clipa când cei doi fraţi, Ionuţ şi Mădălina, se vor revedea după foarte mulţi ani împreună.
Băieţii sosesc, plini de speranţă şi încredere, cu ochii lor mari arzători, cu zâmbetul pe buze, în faţa vrăjitorului care îi aşteaptă emoţionat în prag.
- Bine aţi venit, dragii mei, spune acesta cu mâna pe o bagheta magică, ce o are din moşi-strămoşi. Aşezaţi-vă unul lângă altul.
Cucuveaua şi lebăda stau acum una lângă alta, privind speriate. Oare vraja va reuşi? La un semn din baghetă şi la murmurul unor cuvinte de nedesluşit, cei doi se transformă în doi adolescenţi frumoşi, înalţi, surâzători, cu plete bălaie şi ochi albastri, zvelţi şi plini de viaţă. Ei se uită unul la altul, se recunosc şi se iau în braţe plângând, amintindu-şi de viaţa lor trecută. Se sărută cu drag mulţumindu-i moşului şi celor patru eroi care le-au salvat viaţa.
- Să mă iertaţi, dragii moşului. Eu nu am vrut să fac rău, dar am fost mereu alungat şi hulit de oameni, datorită tatălui meu care era un vrăjitor tare aprig la mânie. Acum sper că mi-am îndreptat greşala, şi sper că toţi oamenii din sat mă vor ierta şi mă vor primi şi pe mine în rândul lor.
Vrăjitorul le mulţumeşte şi el celor patru copii, Lăcrămioara, Crenguţa, Răzvan şi Pătrăţel care s-au oferit cu atâta curaj, să îl ajute să îşi îndrepte greşala trecutului.
Vestea cea bună merge repede prin tot satul şi toată lumea vine să vadă minunea, copii, părinţi, bunici, pornesc spre moara moşului cel ursuz, urându-i bun venit printre săteni. De acum încolo, ei vor cumpăra de la el pâini minunate, făcute cu drag, şi nimeni nu îşi va mai bate joc de el aruncând cu pietre sau hulindu-l. Acum toţi cei din sat îl aclamă pe Pătrăţel:
- Bravo, Pătrăţel, bravo, Pătrăţel! strigă toţi în cor.
Este veselie şi voie bună în toată pădurea, precum şi în tot satul, încât chiar şi soarele îşi trimite razele lui jucăuşe să ia parte la sărbătoarea lor. Nimeni nu va mai tulbura vreodată traiul lor fericit, al prietenilor credincioşi şi de nedespărţit. Şi drept recunoştinţă pentru ajutorul dat la nevoie, copiii au rămas pentru totdeauna uniţi de-a lungul anilor, povestind întâmplarea nemaipomenită tutror copiilor din lumea întreagă.
 
SFÂRŞIT
 
Despre Iulia Dora Covaliu
 
Născută în Bucureşti, Iulia Dora Covaliu este absolventă a Facultăţii de Litere şi Limbi străine la Universitatea „Hyperion“, cu un masterat în Comunicare interculturală şi traduceri profesionale la aceeaşi universitate.