Persona Non grata

Mi s-a întâmplat să am prieteni de ani de zile (şi cred că am în continuare câţiva), cu care să am cele mai inefabile confesiuni şi pe care mă pot baza la o adică, iar ei pe mine asemenea, dar dacă mă întreabă cineva câţi ani au sau unde lucrează, habar n-am să dau astfel de detalii despre prietenii mei speciali.

Slujba cuiva e ultimul lucru la care mă raportez atunci când îl cunosc, unul din motive ar fi că eu însămi îmi schimb slujbele ca pe şosete, chiar dacă pot spune că la stadiul de colaborări longevive nu mă întrece nimeni. Ori poate mă întrece, dar n-am cunoscut persoana respectivă.

Ştiu că sunt oameni care gravitează în jurul altor oameni şi fac adevărate dosare existenţiale şi numai dacă se îndeplinesc anumite condiţii pot sta de vorbă de la egal la egal - amical. Ştiu că sunt şefi care-şi aleg executanţii în funcţie de ce maşinării asentimentale sunt sau chiar ei le-au creat. Că sunt femei care-şi aleg „boii” în funcţie de cât pot trage la jug pentru ele şi că sunt bărbaţi care-şi aleg consoartele în funcţie de cât de des pot închide ochii la escapadele lor hormonale. Şi multe altele… dar o să mă refer strict acum la cei care pun atât de mare preţ pe slujbele lor, cu riscul de a fi nefericiţi toată viaţa, numai pentru că funcţia le gâdilă în mod plăcut urechile.

Apropo de asta, de cât mi se rupe de ce slujbă are cineva, am avut la un moment dat o prietenă cu care-mi beam cel puţin o dată la două săptămâni cafeaua, undeva în centru de Bucureşti, şi timp de 5 ani de zile de când se tot întâmpla asta n-am ştiut niciodată cu ce se ocupă. Nu m-a interesat, lucru care o intriga foarte tare şi-mi tot făcea cunoştinţă cu colegi de-ai ei, directori executivi de ciorapi sau manageri la fabrica din chiloţi de tablă, pentru mine era acelaşi lucru, atât timp cât mi se prezentau cu cărţi de vizită pe care nu le foloseam niciodată, dar îmi povesteau, de pildă, despre ce oferte sunt în nush ce supermarket pentru biscuiţii pelican şi cum dacă treci frontiera, oricare, nu contează, parfumurile din duty free sunt originale. Wow, ce descoperiri senzaţionale, ce ponturi, ce de informaţii de-ţi stătea mintea în loc. De-aia n-am suportat niciodată corporatiştii! Au un talent deosebit de a te plictisi în fix 5 secunde de când ai dat mâna cu ei.

Între timp, până la finalul ediţiei, amica asta a mea a schimbat locul de muncă de vreo 3 ori, aşa că nu m-am mai obosit să ţin minte ce era când muncea, cu toate că ea îmi spunea că iar a avansat. Foarte bine, îi spuneam, ia fă cinste atunci cu o şampanie, dacă tot e sărbătoare!

Nu-mi închipui pe cineva ajungând acasă fericit, cu gura până la urechi şi obosit de atâta săritura ştrengarului că a cunoscut un corporatist. Sau pe cel mai tare cizmar din toate timpurile. Ok, poate nu e aleasă bine meseria din urmă, dar v-aţi prins unde bat. Numai că pe cât de tare mi se rupea mie de slujba amicei mele pe atât ţinea ea morţiş să impresioneze lumea cu faptul că era corporatistă, bine înfiptă cu tocurile în slujba ei şi cu un potenţial de promovare la fel de uriaş ca rata la apartamentul arvunit pe 30 de ani. Pentru mine, care sunt un fel de fiică a ploii, tragedie mai mare nici că se poate întâmpla unei persoane decât să-şi pună libertatea la amanet.

Am înţeles demult că viaţa-i grea şi omătul moale, dar chiar să ţii cu tot dinadinsul să fii nefericit doar pentru a-ţi plăti 4 pereţi în care să-ţi închizi nefericirea? Şi asta pe o perioadă de 30 de ani? Sau să rămâi într-o funcţie doar pentru că pică pe spate majoritatea idioţilor pe care oricum nu-i vrei în viaţă şi nici n-ai timp să interacţionezi cu ei?

Cine e atunci persona non grata? Ăla care sapă prin fiinţa lui TOT după el sau ăla care sapă după ce crede că vor spune alţii despre el? Nu ştiu, nu deţin adevărul absolut în nimic, am încredere doar în ce mă face pe mine să mă simt minunat. Ca amănunt interesant aş adăuga câteva cuvinte despre puterea untdelemnului care iese la suprafaţă întocmai ca adevărul când ţi-e lumea mai dragă. Se dă de gol cu o cruzime fantastică. Zilele trecute am aflat întâmplător că amica mea corporatistă nu numai că nu promovase niciodată, dar că era constant concediată din slujbele ei din cauza unor crize repetate de isterie.


Am compătimit-o sincer, dar mi-a fost jenă să merg la ea şi s-o iau în braţe că era aşa de om în vulnerabilităţile ei. Mi-a fost jenă de minciuna în care trăia şi mi-am imaginat că trăieşte o tragedie cumplită: aceea de a nu fi cineva … când deja era prin însăşi fiinţa ei un om deosebit! Dar parcă mai trebuia ceva, încă o carte de vizită, încă o promovare, încă un apartament de 3 camere ca să fie totul perfect. Sau încă o criză de nervi pentru că nu ieşea nimic aşa cum spunea la Neckermann.