Problema concesionării jocurilor de noroc de la Cazinoul din Constanţa în perioada interbelică (galerie foto+document)

 
Anul 1933 a reprezentat sfârşitul marii crize economice mondiale, care a început cu crahul bursei din New York din 1929. La Constanţa, semnificaţia acestui moment a fost marcată şi de menţinerea deschisă a Cazinoului în iarna 1932-1933, spre plăcuta surpriză celor 70.000 de locuitori ai oraşului-port la Marea Neagră, care puteau participa la serate dansante de la ora 21.

Pregătirea concesiunii pentru sezonul 1933

În localul ce reprezenta reperul stabilimentelor de distracţii din Constanţa se puteau juca jocuri de cărţi tip bacara sau jocuri mecanice gen ruletă şi bulă. Atmosfera era marcată de cuvântul magic „Banco!“, calificat de revista locală „Farul“ ca un „cuvânt fatidic“ şi ca o „speranţă de îmbogăţire subită, instantanee, fără trudă, fără eforturi...“.
 
Nu întâmplător, „Farul“ a criticat în numerele sale din 1933 modul în care se făcuse şi se făcea concesionarea jocurilor de noroc de la Cazino de către Primărie. Astfel, publicaţia aprecia în mod negativ faptul că până în luna martie nu se editaseră încă caietul de sarcini şi normele pentru licitaţie, pentru a se atrage din timp cât mai mulţi concurenţi.
 
Jurnalistul Traian Roşculeţ califica indulgent ca fiind „greşeală“ faptul că în trecut concesia s-a acordat „în ultimul moment, sub momeala unui contract cu avantaje enorme, dar fictive“. Primarul îl delegase pe ajutorul de primar, eminentul jurist Panait Teodorescu, să se ocupe de caietul de sarcini. Ziaristul considera însă necesară consultarea unor specialişti în domeniu, deoarece problema avea şi „multe aspecte specifice“, şi concluziona: „Cerem deci ca totul să se facă la lumina zilei şi să se alcătuiască imediat caetul de sarcini.“

Contractul de concesiune între Ministerul Muncii şi societatea anonimă din 1932

Tot în martie, un lung articol, nesemnat, dezvăluia dedesubturile unui contract anual de concesiune încheiat de Ministerul Muncii cu o societate anonimă de exploatare a staţiunilor balneare şi care urma să expire la 6 iunie. Articolul era intitulat foarte explicit: „Un ingenios matrapazlâc. Concesia jocurilor dela Cazinou. Ce se ascunde printre rândurile unui contract mirobolant“.
 
În primul rând, autorul nu se sfia să categorisească ca fiind „cea mai ingenioasă escrocherie a secolului“ jocurile mecanice înseşi. Atitudinea sa moralizatoare continua prin a critica statul pentru faptul că „a ajuns ca pentru un mizerabil venit de câteva milioane să patroneze întreprinderile interlope ale unor escroci“. În viziunea sa, jocurile de noroc erau „pătate de sângele a mii de victime, cu lacrimile soţiilor şi copilaşilor celor antrenaţi în speluncile cazinourilor“, mergând până la a aminti de jertfa celor 800.000 de soldaţi din timpul Primului Război Mondial.


 
Societatea anonimă aparţinea a „doi cunoscuţi şnapani“, Penchas şi Albert Samuel, „fără profesii determinate“. Activitatea acesteia fusese anchetată şi de parlament şi beneficiau şi de „numele, binele retribuit, al unui cunoscut profesor de liceu“, nenominalizat. Punctul 2 al documentului părea ireal de favorabil statului, care urma să primească o redevenţă de 92,75% din câştigurile brute. Se punea întrebarea: cum putea societatea să acopere cu un câştig de numai 7,75% cheltuielile cu chirii, impozite, lumină, crupieri, administratori, comisari, picoli, chibiţi, cocote, reclame etc.? În plus, societatea se angaja să renoveze clădirea.
 
Un raport confidenţial al unui delegat al Primăriei pe lângă Cazino, citat de revistă, arăta că statul şi Primăria ar fi trebuit să încaseze 7,6 milioane de lei brut pe sezon (15 iunie - 15 septembrie) şi 11,6 milioane lei brut pe an. Numai că societatea nu a achitat nici măcar cele 3,7 milioane de lei garantate de contract.

 
Articolul este urmat de un altul, semnat X. Y. şi intitulat „Șnapanii de la Cazinou nu respectă contractul de concesie. Interesele statului şi ale municipiului grav compromise de banda tâlharilor de afaceri veroase“. Actul de concesiune fusese semnat de fostul ministru Cantacuzino, un renumit savant cu o probitate în afara oricărei suspiciuni, dar se punea întrebarea cum putuse aviza serviciul contencios al ministerului un act „lipsit de cele mai elementare garanţii“. „Farul“ acuza societatea că ar fi dat „bani grei şi mulţi“ celor care au prezentat ministrului un astfel de document. Fuseseră identificate trei aspecte negative în actul de concesionare: nu fusese încheiat în formă autentică, fapt ce făcea imposibilă rezilierea sa; nu se prevedea ca în cazul nerespectării condiţiilor de către concesionar contractul să poată fi reziliat fără somaţie, amânare şi proces; concesionarul nu era obligat să depună o garanţie de cel puţin jumătate din suma minimă ce urma să fie achitată de acesta.

Responsabilitatea autorităţilor

Revista constănţeană îl acuza pe ministrul în funcţie D. R. Ioaniţescu de neglijenţă în urmărirea aplicării corecte a actului de concesionare. Se punea întrebarea: ce măsuri luaseră cei patru comisari de control ai Guvernului şi ai Primăriei în situaţia în care societatea nu achitase niciodată suma de 300.000 de lei, garanţie lunară de la intrarea în vigoare a concesiunii?
 
Nici Primăria nu scăpa de tirul publicaţiei, deoarece autorităţile locale urmau să primească jumătate din suma achitată de societate şi o puteau face direct de la casa Cazinoului. Se cerea Primăriei să sechestreze mobilierul şi fisele, amintind şi că renovarea localului se obligaseră să o asigure concesionarii.
 
Autorul anonim concluziona, pentru viitor, să se redacteze un caiet de sarcini care „să nu mai permită tuturor aventurierilor să-şi bată joc de două ori: odată de nenorociţii de jucători şi a doua oară de Stat şi Primărie“.

Sezonul 1933

Pe de altă parte, în octombrie, ziaristul Roşculeţ îi lăuda pe cei trei concesionari ai Cazinoului, respectiv Iancu Gheorghiu, Albert Manuah şi Iacob Navon, pentru îndeplinirea „cu corectitudine“ a obligaţiilor faţă de stat şi de Primărie. Astfel, autorităţile locale şi-au asigurat „un venit destul de mare“ din funcţionarea localului, care avusese ca efect „un aflux extraordinar de mare“ în timpul verii. Ca urmare, autorul articolului cerea ca stabilimentul să funcţioneze şi în timpul iernii, argumentând că, prin vizitatorii atraşi, oraşul-port ar cunoaşte „o înviorare economică“ şi că ar fi eliminate prin concurenţă tripourile clandestine, al căror control nu era eficient.


Surse foto

• Banireali.com
• Howtoplay.org
• Constanta-imagini-vechi.blogspot.ro