Români și musulmani în Dobrogea

Nu este deloc o figură de stil atunci când vorbim despre Dobrogea ca despre o „Dacie în miniatură”. Aici s-au stabilit, după 1878, români din toate teritoriile românești, dar, în primul rând, din zona Sibiului, Brașovului, din Basarabia, din Argeș etc. Aceștia au adus cu ei nu doar prezența colonizatoare, ci și sufletul românesc, naționalismul, ortodoxia și învățământul în limba română. Nu că nu ar fi existat biserici ortodoxe și școli românești, dar elementul românesc în timpul stăpânirii otomane era destul de puțin numeros, comparativ cu cel musulman. Coloniștii au fost aduși aici nu doar pentru a „umple locul”, ci și pentru a întări specificul românesc și a deștepta naționalismul în sufletul unei populații destul de… orientalizate.
 
Și nu este o figură de stil nici atunci când vorbim despre un „model interetnic” în Dobrogea noastră, deși sintagma pare a deveni un loc comun. Nu poate fi contestat faptul că satele dobrogene de dinainte de 1878 au fost întemeiate de turci și tătari, care, până la revenirea Dobrogei la Țară, erau net majoritari. Și nici nu putem contesta toleranța în multe domenii a Imperiului Otoman, care le-a permis creștinilor români să-și ridice biserici - e drept, după anumite reguli - și să-și întemeieze școli. Această politică este continuată și de statul român, atunci când a revenit, ca stăpân, în teritoriul dintre Dunăre și Mare. Principele Carol a cerut administrației și armatei române să trateze majoritatea - românească - și minoritățile etnice după aceeași măsură. Și a fost ascultat. În foarte multe cazuri, primari musulmani au rămas în funcție mult după 1878. Statul român ridică moscheea din Constanța, care, simbolic și ca mulțumire, poartă numele „Carol I”.
 
Între 1982-1984, profesorul Gheorghe Dumitrașcu a inițiat un chestionar, prin intermediul studenților și elevilor săi de la Institut de Învățământ Superior Constanța, Liceul „Mircea cel Bătrân” și Liceul Pedagogic din același oraș. S-a intitulat Unele probleme ale istoriei așezărilor din Dobrogea, în lumina informațiilor oferite de locuitorii lor. Prin acesta, încerca să obțină informații orale despre satele dobrogene, despre populația acestora și despre relațiile majorității cu minorităților etnice - mai ales cu musulmanii. Chestionarul a adus mai mult de 100 de răspunsuri din 83 de localități dobrogene. Nu le-am cuprins pe toate în acest articol, ci ne-am oprit, aleatoriu, la doar 50.
 
Amintim doar câteva dintre localitățile asupra cărora ne-am oprit: din Constanța: Săcele (Petlia sau Perecliea), General Scărișoreanu (Inghez), Viișoara (Caciamacul Mare), Chirnogeni (Ghiuvenlia), Ciocârlia (Biul-Biul), Oltina, Seimenii Mari, Albești (Akbaș, Sarighiul), Ovidiu (Siliște); din Tulcea: Cogealac (Domnești), Războieni (Ali-Facâ).
 
Cei intervievați sunt de etnie română și musulmană - turci și tătari -, au vârste cuprinse între 50 și 90 de ani. Majoritatea sunt pensionari din agricultură, zootehnie, apicultură, dar și foști și actuali profesori, învățători, merceologi, un pândar de câmp etc. Informațiile, pe care unii le transmit, scrise de mâna lor, sunt cunoscute de la bunici, străbunici, de la „bătrâni”, așa cum îi numesc majoritatea celor chestionați. Informatorii simt nevoia să specifice faptul că s-au transmis din generație în generație. În general, majoritatea dintre informatori specifică zonele de origine ale celor veniți.
 
Prima categorie o reprezintă izvoarele neutre. Adică, informatorii știu când au venit turcii și tătarii sau că i-au găsit acolo, ca întemeietori ai satului . În cazuri rare - 7 la număr, adică 18,4 dintre răspunsuri -, se fac și observații, cam depreciative, referitoare la așezările lor și la lipsa apetitului pentru muncă. De exemplu, de la Dropia (Derichioi) aflăm că turcii au astupat, cu lână, izvoarele, pentru a-i îndepărta pe cei care doreau să se stabilească în localitatea lor. Informatorii constată că: „au întemeiat”, „au fost”, „au plecat”, „au mai rămas”. Și atât! Acest lucru este valabil și pentru Siminoc, Medgidia, Topolog de Tulcea etc.
 
O a doua categorie o reprezintă acele răspunsuri care „servesc” legende. În general, acestea amintesc de fii de hani care se îneacă în derele, de haiduci, bandiți, lupte între bande - dar nu etnice -. Reținem, în mod deosebit, legenda povestită de Achim Tuleș, din Cogealac, despre Kara Ilan, banditul cu care luptă cei 9 frați mocani, Mocanu. Informatorul, de 84 de ani în 1982, știa legenda de la bunicul său. Deosebit de interesantă este legenda, în variantă musulmană, a Insulei Ovidiu, prezentată de o tătăroaică din Ovidiu, care o auzise de la bunicul ei.
 
Conflictele sau neînțelegerile dintre români și musulmani nu sunt statice. În general, se înregistrează în momentul venirii unei populații pe un teritoriu deja locuit, între populații de credințe diferite, care vor ajunge să conviețuiască nu doar pașnic, ci chiar în relații de bună vecinătate. Nu putem vorbi despre conflicte în adevăratul sens al cuvântului. Cele care apar privesc, mai ales, perioada de război. Despre neînțelegeri care au durat ceva timp avem știri de la Docuzol (Cuza Vodă). În cazul de față, este vorba despre o agresiune față de biserica românească. În localitatea General Scărișoreanu, conflictul a fost durabil.

 
La Telița, a existat problema fântânilor disputate atât de români, cât și de musulmani. Românii au „spurcat cu domus unele fântâni pentru a-i îndepărta pe turci”, s-au înregistrat și sechestrări de vite, ajungându-se chiar și la o ciocnire cu victime.
 
În cazul localităților Săcele și Viișoara, au existat neînțelegeri, care s-au sfârșit însă repede, intrându-se în normalitate.
 
Aceste cazuri sunt însă excepții. Pentru că, dincolo de acestea, a existat o stare de normalitate și chiar de întrajutorare. Pentru aceste ultime situații, formulele sunt stereotipe: „După 1940, în satul Căscioarele (fost Mamutlia - n.n.), au existat câțiva băștinași turci și tătari. Aceștia au trăit și muncit alături de români”. Sau, și mai stereotip: „relații de bună înțelegere”. Pentru Sălcioare, Nistorești, Războieni: „Se poate spune că ambele comunități (musulmană și română - n.n.) trăiau în bună înțelegere”. Din Mangalia: „Sigur, se mai bat ceva turci între ei. Ca și românii.” Comuna 23 August: „Raporturile dintre populația românească și populația turcă și tătară a fost de prietenie, întrajutorare și bună înțelegere”. La Nistorești: „Copiii români și copiii turci mergeau la aceeași școală, existând înțelegere de ambele părți. Și la muncă exista întrajutorare între români și turci. Uneori, erau căsătorii între aceste două comunități”. Târgușor (Pazarlia): „Între turcii și românii care erau în comună nu erau certuri sau jafuri, se înțelegeau între ei… Între populația turcă și cea românească existau legături de prietenie”. Despre situația din Ciocârlia: „În ceea ce privește raporturile dintre musulmani și români, acestea erau destul de apreciabile. Turcii erau pașnici, trăiau din te miri ce, deoarece nu se ocupau cu munca… Astfel, turcii erau foarte cinstiți, dar cam leneși”. Observăm, deci, și „imaginea celuilalt”, adică, imaginea turcului în viziunea românilor.
 
Așadar, socotim cele 8 localități - aproximativ 21% - în care relațiile au fost și sunt bune și foarte bune.
 

La Oltina n-au fost turci, dar raporturile cu locuitorii din Kara Orman - Răzoare - erau foarte bune: „Turcii lucrau pământul, care era al românilor, cu aceștia. Existau strânse legături de prietenie între români și turci. Erau, ca să zic așa, prieteni de familie…Cât am stat în Oltina nu am zis plapumă, ci «iorgan». Când am venit la Constanța, am mers la piață să cumpăr «caun», nu pepene galben. Foloseam, fără să știu, aceste cuvinte turcești.”
 
Din Cumpăna (Hasiduluc): „Relațiile dintre turci, tătari și români erau de prietenie și bună înțelegere. Ne ajutam cu mai multe de e aveam nevoie”.
 
Bunica informatorului din Seimenii Mici - atunci, de 67 de ani - avea chiar o vorbă atunci când era întrebată de vremurile dinainte de 1887: „Binele s-a dus cu turcul”.
 
La Cotu-Văii, informatorul turc spune că de când au venit românii în satul lor s-au înțeles foarte bine. Au muncit împreună, au învățat împreună. Informatorul a învățat 5 clase. Dimineața, învăța româna și, după-amiaza, turca, avându-l ca învățător pe hogea din sat. Ca și în trecut, raporturile cu populația română sunt foarte bune.
 
Din Albești (Akbașî): „În timpul celui de-al doilea război mondial, mulți tătari și-au jertfit viața pentru patrie, din unele case participând doi sau chiar trei fii, care au murit pe front, cum ar fi frații Osman, Parik, Zia, Calila, Ibram”.
 
Referindu-ne la relațiile dintre musulmani și români în Dobrogea, la cea mai simplă socoteală, reiese că situațiile de neînțelegeri, uneori, chiar de conflicte, ar fi de 18,4%, în timp ce relațiile definite de informatori ca fiind foarte bune și bune, reprezintă 56% din cazuri.
 
Noi, dobrogenii, nu privim relațiile dintre turci, tătari și români ca un „model interetnic”, ci ca ceva normal. Un normal care constituie un exemplu nu doar pentru alte teritorii ale României, ci pentru lumea întreagă. Viața dobrogenilor de atât de multe și diferite naționalități continuă la fel, în înțelegere și respect. Adică în normalitate.
 
Sursă foto: Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța

Despre Lavinia Dumitraşcu  

Lavinia Dacia Dumitraşcu s-a născut la Constanţa pe data de 9.12.1966. A fost atrasă, în clasele generale, de gimnastică, a scris poezie, a frecventat cenaclurile constănţene, a publicat în reviste literare şi a luat premii. A ales însă istoria pentru că era fascinată de modul în care scotocea tatăl său, regretatul Gheorghe Dumitraşcu, prin arhive şi biblioteci pentru a „dezgropa“ ceea ce era îngropat şi uitat. A activat ca lector asociat la Universitatea „Ovidius“ Constanţa - Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, iar anterior, ca preparator/lector univ. în cadrul Universităţii „Andrei Şaguna“ din Constanţa. Din 2005 şi până în prezent este muzeograf 1 A în cadrul Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa.
 
Citeşte şi: 
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Istoricul Lavinia Dumitraşcu vă invită să descoperiţi Dobrogea după momentul Unirii cu Ţara (document)
 
Interviu online Lavinia Dumitraşcu a rememorat revolta pe care a simţit-o când lui Gheorghe Dumitraşcu i-a fost refuzat de penelişti titlul de cetăţean de onoare al Constanţei

Probleme privind trasarea frontierei cu Bulgaria şi administraţia din Dobrogea în raportul colonelului Ştefan Fălcoianu, şef al Statului Major (19 octombrie 1878)