„Să nu mă părăseşti”, Kazuo Ishiguro

Ce s-ar întâmpla dacă ai afla într-o zi că viaţa ta a fost programată de alţii? Că te-ai născut doar pentru a fi sacrificat pentru sănătatea altora? Mai mult decât atât, că nu eşti o fiinţă ca toate celelalte, ci că ai fost creat într-un laborator, că eşti doar o simplă clonă.
 
Dacă ar fi să caracterizez tulburătoarea poveste descrisă în romanul „Să nu mă părăseşti” a lui Kazuo Ishiguro, aş spune că e atât de tristă, că te dă peste cap. Protagoniştii sunt trei tineri care fac parte dintr-o categorie de fiinţe umane: donatori, clone, adică produse de laborator menite să furnizeze organe de schimb pentru oamenii adevăraţi. În scurta lor viaţă, care se întinde preţ de un număr limitat de „donaţii”, ei aşteaptă plini de speranţă ziua când vor avea parte de libertatea din spatele gardului de sârmă ghimpată şi când vor înceta să mai fie simple corpuri pentru piese de schimb.
 
Bineînţeles, aceasta nu se va întâmpla niciodată. Dar, până una-alta, Kazuo Ishiguro intră într-o lume interzisă şi o descrie cu un rafinament şi cu o sensibilitate care te vor măcina mult timp după terminarea lecturii. Nu ştim dacă există un astfel de loc în lume, ca Hailshamul, un fel de pepinieră de clone, unde aceste non-fiinţe cresc, sunt educate şi pregătite psihic că nu sunt ca toţi oamenii din lumea reală, pe care ei n-o cunosc, dar despre care află, după o anumită vârstă, când vor trebui să trăiască printre aceşti oameni și să se adaptaze, ba chiar să socializeze cu ei.
 
„Ideea era că, atunci când va veni momentul, va fi de ajuns să-ţi deschizi o părticică din corp, asemeni unui fermoar, iar un rinichi sau un alt organ va sări brusc afară, iar tu îl vei înmâna cui trebuie” (pag. 101-102 din ediţia mea).
 
Întreaga poveste este relatată de Katie, care este îngrijitoare, crescută şi ea la Hailsham şi pregătită să devină îngrijitoare, pentru a-i ajuta pe copiii-clone, şi, mai târziu, pe adulţii-clone atunci când vor avea nevoie de îngrijiri medicale. Între vizionările de scene erotice din filme şi joacă, între colecţiile de reviste sau cărţi şi iazul cu raţe, discuţiile adolescentine şi micile drame şi flirturi sau cochetării specifice vârstei, copiii-clone cresc şi îşi îndeplinesc menirea pentru care au fost creaţi.
 
Romanul a fost inclus în faimoasa listă a celor „1001 cărţi de citit înainte să mori” şi, ca orice bestseller care se respectă, şi romanul lui Ishiguro a fost ecranizat şi lansat în 2010 pe marile ecrane. Cartea este, bineînţeles, mult mai completă decât filmul, bazându-se mult pe presupuneri şi mister, aşa că o bucată bună cititorul nu înţelege exact la ce se referă personajele, ai cumva impresia că aceşti copii sunt orfani sau abandonaţi, dar apoi, pe măsură ce înaintăm în poveste, descoperim adevărul, iar impactul este cu atât mai puternic.
 
În rolul celor trei protagonişti îi vom găsi Kathy (interpretata de diafana actriţă Carey Mulligan), Tommy (Andrew Garfield) și Ruth (interpretată de Keira Knightley). Povestea lor este urmărită, ca şi în carte, din copilărie şi până la viaţa de adult. Personal, am vizionat mai întâi filmul, în 2010, exact când a apărut, şi-apoi am căutat cartea, pentru că simţeam nevoia de o lectură bună şi mi se părea că, în ciuda interpretării excepţionale a celor trei actori din rolurile principale, filmul a căzut, nu ştiu de ce, într-un con de umbră. Nu ştiu dacă a fost mai bine că am citit cartea după film, dar la lectură am avut mereu în faţa ochilor actorii din film şi m-a ajutat poate să vizualizez şi să empatizez mai bine cu personajele din cărţi.
 
Desigur, cei trei încearcă să se salveze din situaţia de clone şi să demonstreze că-şi au locul loc printre oameni, că merită să trăiască, să iubească şi să fie ceva mai mult decât nişte „piese de schimb” pentru alții. Nu reuşesc. Şi ştim asta încă de la început, deoarece Kathy, îngrijitoarea care le supravieţuieşte lui Ruth şi lui Tommy, spune povestea copiilor-clone în timp ce se deplasează cu maşina de la spital spre casă.

 
Un episod absolut special este cel care se întâmplă la Hailsham şi care dă titlul acestui roman. Este vorba de Kathy, care avea o afinitate deosebită faţă de o casetă muzicală, în special faţă de o melodie a lui Judy Bridgewater, care se numește „Never let me go” („Nu mă părăsi”).
 
„E o melodie lentă, americană, de cântat târziu în noapte, şi o anumită parte se repetă iar şi iar, în care Judy cântă și ea «Să nu mă părăseşti… O, baby, baby, să nu mă părăseşti…» Pe vremea aceea aveam 11 ani şi până atunci nu ascultasem prea multă muzică, însă acest cântec mi-a mers drept la inimă. Aveam întotdeauna grijă să am derulată exact la începutul melodiei, astfel încât să o pot asculta de fiecare dată când se ivea ocazia. Evident, vă daţi seama că nu aveam prea multe posibilităţi, pentru că asta se întâmpla cu vreo câţiva ani înainte de a începe să apară walkmenuri la Solduri. În sala de Biliard există un casetofon uriaş, însă acolo nu am ascultat caseta decât rareori, fiindcă era mereu plin de lume. Mai există un casetofon şi în Sala de Artă, dar şi acolo era, de regulă, gălăgie. Singurul loc în care puteam s-o ascult în linişte era dormitorul nostru.
 
Ce avea atât de special acel cântec? Păi, cum să vă spun, adevărul este că nici nu ascultam cuvintele cu atenţie. Aşteptam doar să vină partea cu «Baby, baby, să nu mă părăseşti…» Şi îmi imaginam o femeie căreia i se spusese că nu poate să aibă copii şi care toată, toată viaţa ei îşi dorise cu disperare unul. Apoi se întâmpla un miracol, iar ea avea copilul mult visat şi îşi ţinea acest copil foarte strâns la piept şi se plimba prin cameră, cântându-i «Baby, să nu mă părăseşti…», pe de o parte extrem de fericită, pe de alta temându-se foarte-foarte tare ca nu cumva să se întâmple ceva, ca nu cumva acel copil să se îmbolnăvească ori să-i fie luat. Chiar şi la vremea aceea mi-am dat seama că nu acesta e sensul melodiei, că interpretarea mea nu se potriveşte cu restul versurilor. Dar pentru mine nu avea nici cea mai mică importanţă. Cântecul era despre ce v-am spus şi îl ascultam mereu când eram singură, ori de câte ori aveam ocazia.”
 
Ascultaţi şi voi melodia asta, sau, cel mai bine, citiţi cartea pe această melodie, sau şi mai bine, vedeţi filmul după ce citiţi cartea, sau invers, sau, cel mai bine, căutaţi melodia „Never let me go”, citiţi cartea şi urmăriţi filmul, toate acestea merită o după-amiază sau mai multe de lectură ori o vizionare de seară, pentru că… ei bine, nu ştiu, ce se va întâmpla cu voi după toate acestea. Veţi fi mai recunoscători vieţii sau destinului sau celor care v-au dat viaţă, nu ştiu, vedeţi voi. Dar dacă nişte clone sunt în stare să simtă atât de intens, de ce n-ar face-o nişte oameni?
 

http://www.mala-hierba.com/sa-nu-ma-parasesti-kazuo-ishiguro/
 
Sursă foto: www.elefant.ro