Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica

„De Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru Calinic, povățuitorule al călugărilor, podoaba cuvioșilor și lauda arhiereilor, ajutătorule al celor din nevoi și făcătorule de minuni, cu nevoințele tale chip de sfințenie te-ai arătat, iar acum cu îngerii în ceruri te veselești; cu care roagă pe Milostivul Dumnezeu să ne dăruiască pace și mare milă” (tropar).
 

 
La 7 octombrie 1787, pe ulița Lefterescu din București, în cartierul Sf. Visarion, din neam boieresc se naște copilul Constantin. Părinții erau creștini buni și se numesc Antonie și Floarea, având ca nașă pe Leonora, mama poetului Ienăchiță Văcărescu. Un copil sfios cu suflet „mare” și râvnă pentru Hristos, urmează școlile vremii învățând elina și frecventează slujbele de la mânăstirile Antim și Plumbuita. 
La 20 de ani intră în monahism la mânăstirea Cernica, în timp ce mama lui se călugărește la mânăstirea Pasărea.
 
Îmbracă rasa călugărească în anul 1808 primind numele de Calinic și va adăuga nevoință peste nevoință toată viața ca un adevărat ostaș al lui Hristos, veghind cu post și rugăciune ca să fie un vas ales al Duhului Sfânt. 
 
În 1812 este admirat de mitropolitul Veniamin Costache, când trece în Moldova să strângă ajutoare pentru repararea Bisericii căzută la cutremurul din 1802. Pleacă la Athos, dar în 1813 se întoarce pe vremea ciumei lui Caragea, deoarece era nevoie de ajutor. Este hirotonit la Biserica Batiștei, iar 1815 este făcut duhovnic de mitropolitul țării Nectarie, apoi numit stareț la Cernica la vârsta de 30 ani. A organizat viața de obște după tipicul chinovial, cu pravilă aspră, fără carne, cu dezlegare doar la pește în anumite sărbători, la trapeză. 
Timp de 31 ani cât a stărețit, a făcut aici un colț de rai, o Lavră cu 350 monahi, fiind nu doar ascet, milostiv, gospodar, cărturar, ci deschis spre lume ca să sprijine sănătatea morală a neamului. Este otrăvit, dar când toți se pregăteau de înmormântare se ridică din genunchi la slujba Mezonopticii zicând: „Iată Mirele vine. Privegheați”!
 
Se face sănătos îndată și după această minune ctitorește biserica cu hramul Sf. Gheorghe, din incinta mânăstirii.
A refuzat să fie mitropolit și acceptă doar scaunul de episcop al Râmnicului, unde prin dragostea râvnei sale a înviat trecutul de glorie culturală a înaintașilor săi, începând cu Antim Ivireanul. 
„Căci se cuvine ca episcopul să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie... pașnic, nepoftitor de câștig urât, Ci iubitor de străini, iubitor de bine, înțelept, drept, cuvios, cumpătat, Ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca să fie destoinic și să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici” (ep. Tit I,7-9).

 
A ctitorit, a propovăduit, a tipărit și nu a adunat averi, ci doar sfinte cărți. Ia parte la înțelegerea făcută de Tudor Vladimirescu cu A. Ipsilanti, iar turcii vor să pustiască Cernica și mânăstirea Antim, dar Sfântul Calinic le salvează. Domnitorul A. Ghica îl vrea arhiereu, ca și revoluționari de la 1848, care-l numeau deja Sfântul lor. 
 
La 4 decembrie 1850 patriarhul Chiril al Ierusalimului vorbea despre multele lui virtuți, iar A.I. Cuza spunea că „nu mai e altul ca el, adevărat și sfânt călugăr a lui Dumnezeu”. 
Țarul Rusiei, Nicolae I, îi acordă pentru vrednicia lui în ianuarie 1854, Crucea Sf. Vladimir.
 
Supravegheat de eteriști, iubit de pașoptiști, prieten a lui Tudor, apreciat de Ghica, respectat de generalul Magheru, apropiat de diaconul Gheorghe Lazăr și de Popa Șapcă pe care-l rânduiește stareț la Cozia, iubit de N. Bălcescu, Sfântul Calinic face parte din Sfatul Țării și este ctitor la mânăstirea Frăsinei pe care o scapă de secularizare. 
 
A vindecat mulți bolnavi, a înviat chiar morți, încât toți îl căutau când s-a retras la Cernica și atunci dar și azi, pentru minunile sale. Aici și-a scris Testamentul, arătând clipa morții și cele de trebuință. A primit Taina Sf. Maslu și Sfânta  Împărtășanie, apoi s-a întins pe scândură cu fața strălucind ca de înger și a rostit: „Să ne vedem în fericirea de pe cealaltă lume”.

 
A fost îngropat în 13 aprilie 1868, iar în 1955 Moaștele sale au fost puse în raclă la mânăstirea Cernica, iar Sf. Sinod al B.O.R. l-a canonizat alături de alți Sfinți, în 20 octombrie anul 1950. 
Și de atunci mai avem un rugător și ocrotitor căruia îi zicem mereu: 
Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înțelepțite! (acatist). Un dar al Cerului pentru Ortodoxie care ține făclia aprinsă, postul și rugăciunea isihastă ca la Muntele Athos și a învățat poporul drept credincios milostenia lui Iisus. 
„Trăind în sfințenia muncii și a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioșii din eparhie și părerile de rău ale tuturora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învățătură și de pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe, în timpuri noi, pe care el nu le mai înțelegea, nici pentru a le combate, precum ar fi fost datoria sa, cruțat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa și pentru o astfel de viață, chiar și de cei mai antireligioși din noul curent apusean, care stăpânea statul cel nou, el încheie cu vrednicie șirul curaților călugări fără arginți, al ctitorilor de cărți și de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei cari o clipă nu și-au închipuit că fapta sau gândul lor scapă de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu” (Nicolae Iorga 1871-1940).
 
Și astfel, calea Sfinților este drumul bătătorit și poteca îngustă dar dreaptă care ne duce la Înviere. 
Când a fost nevoie de modele de viață și sfințenie Dumnezeu a ales oameni din popor, ca să vedem cum se trăiește Evanghelia și bucurându-ne duhovnicește să nu ne simțim singuri prin aceste veacuri trecătoare. 
Harul și darurile revărsate le-a împărțit celor care caută să vadă și să guste din Euharistia Împărăției lui Dumnezeu, la Sfânta Liturghie. 
Lumea sătulă de vorbe și promisiuni caută pe acești casnici ai Sfintei Treimi și cei credincioși nu-și pierd răbdarea și Nădejdea. Tezaurul și comoara Ortodoxiei Românești nu o poate „fura” nimeni, pentru că Sfinții Români sunt din plămada neamului și avem Credința că le „pasă” de noi și ne ajută! 
 
„Pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Ierarhe Calinic, veselește sufletele celor credincioși și atingerea de racla sfintelor tale moaște sfințește simțirile și dăruiește tămăduiri; pentru aceasta, după datorie, te cinstim pe tine și cu bucurie îți cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic”! (condac).
 
Sursa foto: Arhiva personală a părintelui Iulian Zisu