Sfântul Mărturisitor Ioan Rusul

Pe timpul ţarului Petru cel Mare al Rusiei (1672-1725), pe la anul 1690 se naşte din părinţi ortodocşi copilul Ioan.

Era din Malorosia (Ucraina) şi este luat de tânăr, soldat în războiul ruso-turc din 1711; campania de pe Prut sprijinită şi de domnitorul Moldovei-Dimitrie Cantemir. Cade prizonier în urma luptelor cu tătarii, pentru eliberarea ţinutului Azov şi este  vândut unui demnitar turc, ofiţer superior din  Procopia-provincia Capadocia Asia Mică (Ürgüp-Turcia). Mulţi creştini au fost înrobiţi atunci, îndurând cazne şi prigoană, fiind trecuţi cu de-a sila la islam.,,Ghiaurul” Ioan trece prin multe necazuri şi bătăi, pentru că nu se lăsa supus şi era ,,necredicios”, iar ienicerii îşi băteau joc ademenindu-l, că dacă se leapădă de Hristos îi va fi bine...Pierduse tot, ajungând străin şi slugă la acest Agă, pe care îl înfruntă cu mult curaj, deoarece nu voia să-şi piardă şi sufletul; 



„Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sârguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul decât credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri”. 
Şi a îmblânzit Iisus inima eparhului, care vedea în Ioan un om de ispravă şi o slugă credincioasă. Într-adevăr nu l-a dezamăgit deloc şi Aga i-a făcut o încăpere aproape de casa lui, dar Ioan a preferat grajdul necuvântătoarelor, care nu-i aduceau nici un rău. I-a rânduit Hristos  în apropiere de sat o bisericuţă cu hramul Sf.Gheorghe, zidită într-o râpă, unde creştinii aveau îngăduinţă să asculte sf.slujbă şi Ioan pe ascuns cobora duminica şi se împărtăşea. Mulţi robi erau, dar prin virtuţile sale s-a făcut,, plăcut”, aşa că turcul îl lăuda în toate împrejurările, fiindcă era statornic şi ascultător. Şi cum este datoria mahomedanilor ca o dată în viaţă să meargă la Mecca, a venit şi vremea când acesta a plecat pentru 3 luni de zile în această călătorie, socotită obligaţie sfântă. Şi pentru ca stăpânul să se întoarcă sănătos, s-au făcut rugăciuni şi pregătire aleasă, fiind chemaţi  rudele şi prietenii eparhului.

În toiul petrecerii după ce se gătise totul, Ioan le aduce invitaţilor bunăţăţile şi stăpâna casei serveşte  pe farfuria de aramă, pilaf. Era mâncarea preferată de Aga, artătându-şi într-un fel regretul că eparhul nu o poate gusta. Iar robul Ioan auzindu-le dorinţa, a cerut  farfuria plină cu pilaf şi le-a promis că mâncarea va ajunge îndată la stăpân. A îngenuncheat şi s-a rugat, iar farfuria numaidecât a dispărut din faţa lor...Cei prezenţi au pus-o pe seama habontniciei şi credinţei deşarte a robului, încât nu au luat în seamă rugăciunea acestuia. Şi după trei luni Aga s-a întors acasă şi povestindu-le tot ce a văzut în călătoria lui, le istoriseşte despre un fapt minunat pe care l-a trăit. După slujba din Geamia Mare, în camera lui a găsit farfuria de aramă cu pilaful preferat, din care ieşea aburi. Mare i-a fost mirarea şi nu putea să-şi închipuie că cineva de pe acolo ştia, că aşa se ospăta şi acasă. Drept mărturie a luat farfuria la întoarcere cu el, ca cei din familie, prieteni, să-l creadă pe cuvânt şi să nu râdă, că era cineva. 

,,Aşa încât, cu toată nedumerirea şi zbuciumul meu, m-am aşezat şi am mâncat cu mare poftă pilaful, şi, iată!, am adus farfuria cu mine şi văd că este într-adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mecca şi cine a adus-o”. 
Şi atunci soţia i-a povestit ce s-a petrecut în ziua aceea la ospăţul dat şi cum Ioan a binecuvântat  mâncarea în faţa lor şi a trimis-o...la Mecca. Vestea minuni s-a răspândit îndată, dar Ioan ascultător şi creştin rugător se îngrijea de sufletul lui. Nu a mai trecut mult şi pe la anul 1730, într-o zi de 27 Mai, sinaxarul ne spune că Domnul l-a chemat. Dar un mărturisitor şi credincios nu pleacă Dincolo, decât împărtăşit şi pe paiele din grajd simţindu-şi sfârşitul trimite vorbă la preotul satului să vină acum la plecare lui aici în ,,casă”, să-l împărtăşească. Părintele s-a temut ca să nu-şi primejduiască viaţa şi să nu fie văzut. Şi a fost vrerea Mântuitorului, să-l răsplătească pe Ioan pentru credinţă şi i-a dat în gând preotului să ascundă Sf. Împărtăşanie într-un măr, pentru credinciosul lui Dumnezeu, să plece Dincolo pregătit. Şi după ce s-a împărtăşit şi-a dat sufletul! Eparhul era respectat în Procopie, aşa că a îngăduit creştinilor să-l îngroape în cimitir, precum se cuvine. Şi l-au plâns creştinii, armenii şi musulmanii. În luna noiembrie a anului 1733, Sfântul Ioan se arată în vis preotului bătrân şi i-a spus ca să-l dezgroape, pentru că nu a putrezit, iar dacă  face precum i s-a spus; va  fi binecuvântat! S-a înspăimântat iarăşi şi o lumină strălucea deasupra mormântului, iar creştini au înţeles că este un semn şi au săpat groapa. Trupul era intact şi înmiresmat şi ca pe un odor de preţ l-au ridicat, ducându-i Sf. Moaşte în aceeaşi bisericuţă în care cândva, Ioan pe ascuns venea şi se ruga. 

Bizanţul rămăsese o ,,amintire” în inima grecilor, care  îşi duceau crucea şi pe la 1832 înfruntându-se sultanul Mahmud al II-lea şi Ibrahim al Egiptului, tot ţinutul a fost trecut prin foc. Omul sultanului Osman Paşa vrând să-i pedepsească pe creştinii din Procopie, le arde Biserica şi aruncă în foc Moaştele Sfântului Ioan. Nu şi-au închipuit că Sfinţii creştinilor sunt veşnici şi au fost cuprinşi de spaimă când l-au văzut pe Sfântul Ioan în mijlocul vălvătăilor...viu! Creştinii l-au scos din jăratec şi doar o dâră de fum negru care se vede şi astăzi, brăzda trupul întreg-Sf.Moaşte. În 1842 locuitorii au ridicat o Biserică cu hramul Sf. Vasile cel Mare, unde au aşezat racla cu Sf. Moaşte la închinare. Între anii 1886-1892 monahii de la Athos, ca drept mulţumire că Moştele au ajuns şi în Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon), au contribuit cu obolul lor la înălţarea Bisericii cu hramul Sf. Ioan Rusul, din satul  vechi Procopie (1898). Când grecii au fost nevoiţi să părăsească ţinutul natal după războiul turco-grec din anul 1922, au luat cu ei în 1924 odoarele sfinte din Biserici, Moaştele Sfinţilor, făcându-se astfel şi schimb de populaţie. A fost  vrerea lui Dumnezeu ca în anul 1951, după ce Sfântul a peregrinat prin multe Biserici, să rămână în insula grecească Evia. Au adus cu cinste Moaştele Sf.Ioan Rusul în Mănăstirea pe care au  ridicat-o timp de 21 ani, iar numele localităţii este  Neoprokopion! Minunile continuă şi azi, fiindcă Dumnezeu este minunat întru Sfinţii Săi. Bastonul cipriotei Maria Siaca din Frenaro stă acum lângă racla Sfântului, ca o minune văzută de toţi cei care o însoţeau şi erau la slujbă în data de 11 august 1978.


Cine ştie mulţimea minunilor tale? Cine cunoaşte câtă mulţime de oameni ai ajutat spre slava Dumnezeului părinţilor noştri? Doar o mică parte din lucrările tale aflând noi, Îi mulţumim Celui Care te-a proslăvit între cei iubiţi ai Săi şi Îi cântăm: Aliluia! (acatist).
Gărbovită de suferinţă şi boală  de 20 de ani, a plecat pe picioarele ei încât minunea este cunoscută cel puţin în lumea ortodoxă. Iată rugăciunea de mulţumire;,,Feciorul meu, Sfântul meu, nu am ce să-ţi dau, sunt săracă. Îţi las bastonul meu, că nu-mi mai trebuie pan’ la moarte!” 

Despre Sfântul Ioan Rusul se tipăreşte la Atena, în anul 1849 prima Carte şi avem descrisă viaţa şi Slujba lui. Cum am fi ,,arătat”şi încotr-o ar fi mers creştinătatea ortodoxă fără Sfinţi mărturisitori? 
Dacă Ortodoxia a rezistat în Balcani, înseamnă că rugăciunile noastre către sfinţii au fost primite, Sus. Slavă lui Dumnezeu pentru mulţimea de sfinţi care au crescut în Biserica Sa, unde a înflorit şi Sfântul Ioan Rusul! Nespusă este tresăltarea inimilor noastre ....făcătorule de minuni; Bucură-te, Sfinte Ioane, alesule mărturisitor al lui Hristos! (acatist). 
 
Sursa foto: arhivă pr. Iulian Zisu