Sfinţii Mari Împăraţi, şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena

"Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l, şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale a pus-o. Pe care păzeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni”. (tropar).
Istoria creştinismului ne trimite la,,paginile”ei, ca să vedem cum Dumnezeu şi-a ales oameni providenţiali, schimbând cursul veacurilor.
,,Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia” (Luca XII,32). 


Dacă omenirea aşteaptă,,semne”, trebuie să privească cu luare aminte la dumnezeirea creştinismului, şi vor înţelege de ce Iisus Hristos a întemeiat Biserica.Oare nu poate fi aceasta o minune? Cum ne-am fi descurcat fără binecuvântarea lui Dumnezeu? Zeii antichităţii şi idolii s-au sfărâmat pentru că erau împotriva Învierii şi Adevărului, iar Evanghelia iubirii a luminat neamurile prin Apostoli şi sfinţi plini de har, care în locul misterelor şi legendelor au statornicit Cuvântul;,,şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele...” (Matei XXVIII, 20).
Zadarnic s-au pornit cu înverşunare şi răcnet prigonitorii apocaliptici vărsând sânge nevinovat! Nu au ţinut seamă că Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta şi nici de sfatul învăţatului Gamaliel;,,căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; Iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor V, 38-39).
Şi privind în,,jur” ne încredinţăm că numai puterea Domnului a păstrat acest,,aluat”,ca să dospească ,,frământătura nouă”. După 300 de ani de prigoană păgânii credeau că au încheiat socotelile cu,,adepţii lui Crestus”, dar creştinii au ieşit ,,miraculos” din catacombe, pentru că  aveau în suflet pecetea Sfintei Treimi.,,Am trăit destul ca să văd că Dumnezeu conduce toate...şi cu cât voi trăi mai mult, cu atât voi găsi dovezi mai convingătoare despre acest adevăr” (Benjamin Franklin). 
Sărbătoarea acestei zile este un,,crâmpei"din Istoria Bisericii, ca lumea să priceapă...;,,Cunoscută ai făcut între popoare puterea Ta.Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!” (Psalmul 76, 13-14). 

Sfântul Constantin cel Mare

Pe arcul de triumf al lui Constantin ce se păstrează la Roma, inscripţia rosteşte că el a câştigat lupta prin,,instictu divinitatis” adică,,prin inspiraţie divină”. Împăratul Constantin cel Mare se naşte în Serbia de azi, oraşul Niš (Naissus), fiind fiul împăratului Constanţiu I şi al mamei Elena. A fost militar superior al împăratului Aurelian, apoi tribun, iar în 284 guvernator de provincie şi prefect al împăratului Maximian.
La 1 martie 293 ajunge Caesar şi în 25 iulie 306 este proclamat de armată împărat, dar abia la 11 noiembrie 308 este recunoscut oficial Augustus al Occidentului.
După celebra luptă de la Podul Milvius de lângă Roma la 312 când îi apare pe cer semnul Crucii, uneşte toate provinciile imperiului sub autoritatea sa. ,,Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruintă al unei cruci întocmite din lumină şi că odată cu ea putuse desluşi un scris glăsuind: “Să biruieşti întru aceasta!”; după care, la vederea unei asemenea privelişti, fuseseră cuprinşi de uimire şi el şi întreaga oaste” (Eusebiu de Cezareea).

Prin Edictul de la Milano dat în 313 se recunoşte libertatea religioasă a Bisericii creştine şi cere să înceteze orice persecuţie, fiind şi Pontifex Maximus. Liciniu care stăpânea în Răsărit, este,,atenţionat” de un înger în vis să nu mai persecute Biserica. Nu ia în seamă porunca şi este înfrânt la Adrianopole în 324 de Constantin, care rămâne singur împărat peste Imperiul de Răsărit şi Apus, cu 117 provincii şi patru prefecturi: Orient, Illyricum, Italia şi Galia. În 325 prezidează primul Sinod ecumenic al Bisericii Apostolice, iar la 11 mai 330 inaugurează oraşul de pe Bosfor, denumit Constantinopol sau,,Noua Romă”- Bizanţ. Festivităţile au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe noul hipodrom cu o capacitate de 50.000 locuri, bătând chiar şi o monedă despre acest eveniment. Căsătorit cu Fausta are 5 copii, iar imperiul este împărţit celor 3 băieţi, care la 9 septembrie 337 după moartea lui primesc titlul de Augustus: Constantin al II-lea, Constans şi Constanţiu. Vechiul Tomis din Dacia Pontică (Dobrogea) se va numi Constanţa, în cinstea fiului său Constans. Constantin cel Mare încă de la apariţia minunată de pe cer a semnului Sf.Crucii, până la sfârşitul vieţii sale 22 mai 337, va fi credincios Bisericii lui Hristos.,,Şi cum şedea împăratul înălțând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn - dacă l-am fi aflat din gura altcuiva - poate că nu ne-ar fi tocmai uşor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul, purtătorul de biruinţă, ne-a destăinuit aceste lucruri nouă înşine, celor ce scriem această carte” (Eusebiu de Cezareea).
La 3 aprilie 337 este botezat de episcopul Eusebiu şi poartă veşmintele albe ca ale unui neofit creştin, în locul celor imperiale. Moare la Nicomidia, de unde este dus la Constantinopol în palatul imperial. Este îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli ctitoria sa. Din 324 apar monede cu imaginea sa şi statuia impresionantă o vedem  azi la Roma, iar capul de bronz datând din 330 se păstrează la Muzeul din Belgrad. Constantin apare pe scena istoriei într-o criză profundă a imperiului roman, iar cetatea Caesarilor suferă transformări, tineretul metropolitan deja era plictisit de atâta politeism şi vorbea de ,,amurgul zeilor”. Creştinismul adus de soldaţii legionari în toată Pax Romana şi influenţa covârşitoare a mamei sale împărăteasa Elena, îl ajută să înlocuiască obiceiurile păgâne, aducând secolul de aur al creştinismului. 

Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare şi Sfânt

Suntem în anul 250 d.Hr. în Drepanum din Bitinia. Aici se naşte Elena, fiica unor oameni din popor obişnuiţi să muncească din greu. O tânără care s-a remarcat prin forţa personalităţii sale pe traseul istoriei, va fi luată în căsătorie de tribunul Constanzo Cloro care era cu legiunile romane în patria Elenei 
(Flavia Iulia Helena). Impresionat de caracterul şi frumuseţea ei, sfidând legea romană care interzicea o căsătorie cu o femeie din popor şi fără cetăţenie, se însoară cu ea şi va avea pe 27 februarie 275 un copil ce se va numi Constantin (care înseamnă hotărât, dârz). Întors la Roma va fi nevoit să renunţe la oficialitatea acestei căsătorii fiindcă ajunge împărat, iar Constantin creşte la curtea împăratului Diocliţian. Dar planurile lui Dumnezeu sunt sfinte, aşa că la 306 când Constantin cel Mare este proclamat de armată,,totius orbis imperator" (împărat al întregului pământ), o va ridica pe mama sa Elena la rangul de ,,Nobilissima Femina”, iar mai târziu ,,Augusta”; cea mai mare onoare pe care o putea primi o femeie la acea vreme. Credinţa ei îi va consacra virtutea sfinţeniei, că nu degeaba Elena se traduce -strălucire. Face parte din acele Femei Sfinte care au contribuit decisiv la evanghelizarea imperiului roman, drept pentru care în ciuda protestelor, Constantin va alege o altă capitală ca punte de legătură între Asia şi Europa. În oraşul zidit de grecul Vizas (Bizanţ), acum numit Constantinopol, inaugurat în 324, Elena va ridica o Cruce foarte înaltă.
Contemporanii o credeau o Sfântă, se îmbrăca sobru, dădea de pomană săracilor, prizonierilor şi făcea multe donaţii, iar la Roma pune o cruce pe un stâlp de piatră unde scrie: ,,Cu acest mântuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”. Evenimentul cel mai important al vieţii sale este găsirea Crucii Mântuitorului la Ierusalim şi a Mormântului Sfânt, aşa cum spun Sinaxarele, Martirologiu roman, autori ca: Sulplicius Severus, Ambroziu, Rufinus, Sf. Chiril şi Doctrina siriacă Addai. Înalţă Crucea împreună cu patriarhul Macarie în faţa poporului zicând: ,,Mântuieşte Doamne poporul Tău”. Va petrece mulţi ani în Ţara Sfântă, ajutând pe cei nevoiaşi, adunând Sf. Moaşte şi zidind multe Biserici. Amintim Biserica Învierii, Naşterii Domnului din Betlehem şi Adormirea Maicii Domnului din Ghetsimani. Aici, în Palestina a trecut la Domnul la anul 337 într-o mânăstire, fiind înmormântată la Roma, pe mormântul ei construindu-se o Biserică a martirilor. Tot Sfânta Elena a adus bucăţi din scara de marmură din sala Pretoriului unde a fost judecat Iisus, care se află în Cetatea Eternă - Sf.Scară formată din 28 de pietre. În Biserica Sf.Cruce din Roma găsim piroanele răstignirii aduse tot de împărăteasă, Ieslea Naşterii şi Tăbliţa cu înscris acronim INRI şi fragmente din Sf. Cruce.
,,In hoc signo vinces,” (,,Prin acest semn vei învinge”).

Cuvinte scrise pe cer în amiaza mare într-o Cruce luminoasă, ne relatează istoricul Lactanţius şi Eusebiu. Împăratul Constantin cel Mare primind poruncă în vis chiar de la Mântuitorul, îl coase ca monogram a lui Hristos ( HP ) pe toate steagurile în ajunul luptei cu Maxenţiu în 312, la Podul Vulturului. În felul acesta lucrează Dumnezeu în istoria pământenilor. ,,Această arătare, povestea Constantin, că-l descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul. Or, tot cugetând la ea, şi adâncindu-se el în gânduri, iată că s-a lăsat noaptea fără să prindă el de veste. Şi, dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus în cer, spre a se pune sub ocrotirea lui în luptele pe care avea să le poarte cu duşmanul. În zori, trezindu-se, le împărtăşise şi prietenilor săi taina...” (Eusebiu de Cezareea). În urma victoriei prin Edictul de la Mediolanum în ianuarie 313, încetează persecuţiile împotriva creştinilor, credinţa şi mărturisirea lui Iisus Hristos fiind,,religio licita”(liberă) pentru toţi cetăţenii imperiului. Cu tact şi responsabilitate face paşi siguri, ca Fiul Omului să poposească prin suflarea Duhului Sfânt în inimile oamenilor. Ajută la construirea de Biserici împreună cu împărăteasa Elena mama lui, şi scuteşte de impozitele vremii pe creştini. La 321 generalizează Duminica ca zi de odihnă în Pax Romana, apoi convoacă Sinodul I ecumenic de la Niceea în 325, unde cei 318 Sfinţi Părinţi care mai purtau încă semnele persecuţiilor, statornicesc Dreapta credinţă în primele 7 articole ale Crezului. Constantin are titlul de episcop cu ,,treburile de afară" şi considerându-se ,,împreună slujitor" cu ei. Templele păgâne sunt transformate în Lăcaşuri, averile creştinilor sunt înapoiate, cei exilaţi se întorc la casele lor şi creştinii pot ocupa funcţii publice: ,,Ordon ca acei care au suferit lipsurile şi necazurile să fie încărcaţi de bunuri şi scăpaţi de frică, făcând glorie cum fac eu servitorul lui Dumnezeu. Mă silesc pe cât pot de a reforma abuzurile”. Cei care au avut dregătorii în armată şi le-au pierdut datorită credinţei sunt repuşi acum în drepturi, iar agoniseala martirilor, inclusiv pământurile să se întoarcă în posesia rudelor, iar de nu se găsesc să se dea Biserici ca să facă milostenie. A încreştinat legislaţia păgână, îmblânzind tratamentul din închisori, desfiinţând răstignirea şi torturile, episcopii având dreptul ca în faţa credincioşilor în Bisericii să elibereze sclavii.
S-au dat legi pentru ajutorarea săracilor, orfanilor, văduvelor, s-a îngreuiat divorţul, se pedepsea adulterul, violul, vinderea copiilor si s-a restricţionat luptele de gladiatori. Creştinismul a devenit religie de stat, iar Ortodoxia, credinţa oficială a palatului imperial şi a celor care împreună cu Constantin au primit taina Sf. Botez. Istoricul vremii Eusebiu în cartea sa,,Viaţa Împăratului Constantin”, redă cuvintele acestui Împărat creştin şi Sfânt:,,Când vorbesc de Dumnezeu, înţeleg pe Acela care este adevăratul Dumnezeu şi care are putere veşnică, a avut bunătatea de a se servi de mine pentru împlinirea planurilor Sale – nu voi fi lipsit niciodată de recunoştinţă. Mi-am propus mai întâi de a uni spiritele tuturor popoarelor, în una şi aceeaşi credinţă. Apoi am dorit să scap universul de jugul sclaviei, sub care gemea. Mă convingeam că aş fi atât de fericit pentru a aduce pe oameni să aibă toţi pe acelaşi Dumnezeu. Ţie îţi mulţumesc cu umilinţă, Dumnezeule şi Domnul meu”.

Sursa foto: Arhivă pr. Iulian Zisu