Ţara Mormăiţilor

Zilele trecute, deschid poarta casei mele (îmi amintesc brusc cuvintele unui prieten care mi-a spus nu mai ştiu cu ce ocazie „casa ta nu mai e casa ta”) şi dau de una care stă cu ochii plecaţi de fiecare dată când mă vede şi mormăie un „bună ziua” de-ţi vine să-ţi dai cu o piatră în cap. Acel „bună ziua” care se traduce cu „vai, ce mi-e silă”. Zici că i-a apărut naiba în cale şi-i e teamă să n-o ia în iad, ca urmare a replicilor mele din trecut spuse cu glas răspicat, un fel de ori măcăniţi clar, ori nu mai măcăniţi deloc. Replici rămase fără replică, ca un blog fără comentarii, urmat de mormăieli prin alte părţi, acolo unde nu ştiu, nu ajung, dar pot intui atât cât să mi se rupă. Am devenit şi eu imună la tot, atât la laude, cât şi la injurii.
  Să zicem că te duci la Fisc, acolo, o mână de funcţionare, îngropate în hârţoage, terminate de viaţă, cu tot timpul de pe lume, că ce să facă toată ziua, stau cu ţigările care-n gură, care-n mână, ori, dacă nu fumează, se masează, enervate că ai venit să le deranjezi de mutatul hârţoagelor de pe o masă pe alta, din fumatul ţigărilor sau din muşcatul cartofului, tu, cetăţean de rând, venit ca prostu' să-ţi declari veniturile şi dai peste nişte submediocrităţi care îţi mai iau şi numărul de telefon că, vezi, Doamne, te sună ele, după ce l-ai trecut deja în hârtiile alea inutile pe care trebuie să le tot semnezi şi care vor fi îndosariate până la urmă, pentru a fi mutate din nou dintr-un dulap în altul sau de pe o masă pe alta.
 
***
Te duci la CAS, care nu e Casa de Asigurări Sociale, ci Casa de Asigurări de Sănătate, se abreviază la fel, nicio problemă, te duci de două ori, la Constanţa, reşedinţă de judeţ, că funcţionarele de-acolo sunt prea ocupate cu mâncatul ca să răspundă la mailuri, de altfel există pe site, la secţiunea Contact, un cârnat de mailuri - să fie acolo! - la care nu răspunde nici naiba. Dacă nu mă credeţi, încercaţi la mişto. Te duci, să zicem cu o problemă, alta decât să plăteşti, că dacă e de plătit se opresc imediat din mâncat, poate te duci, de pildă, să întrebi ceva, dacă ai cumva impresia că vei pleca de-acolo lămurit, ei bine, ai DOAR impresia. În afară de faptul că n-au răbdare să te asculte fiindcă le e gândul la următoarea felie de şuncă din sertar sau la masajul pe care colega tre' să li-l facă, de zici că vor toate să se convertească într-o şleahtă de terapeute cu diplomă de masat omoplaţi, îţi mai răspund şi în sictir fiindcă ai îndrăznit să ai o problemă pe care tot ele, de incompetente ce sunt, ţi-au creat-o.
  Mormăiţi peste tot. Mare minune dacă ies din curte şi dau peste cineva care să rostogolească cuvintele clar, zici c-au crescut toţi cu pietre în gură. Mi-e mult mai uşor să înţeleg un englez cu acel plummy accent decât un român care s-a născut cu sila în suflet. Şi-s din ce în ce mai mulţi, că eu cred că sunt o extraterestră şi-i zgârii pe mulţi pe timpan cu vocea mea cam răspicată. Încă nu am învăţat că în ţara mormăiţilor trebuie să te faci surd!
 
Sursa foto: www.theonion.com