Un Crăciun normal

Citeam undeva, cândva, pe un blog supărat, că fericirea aparţine oamenilor mediocri. Că toţi ăştia cu familii, copii, brazi de Crăciun şi urări de bine, cocători de prăjituri şi iubitori de chec sau cozonac sunt nişte incompetenţi, nu sunt în stare de mare lucru şi numai nefericiţii ar conta, că de-aia mediocrii sunt majoritatea, iar ei, deprimaţii, semi-sinucigaşii, geniile şi toţi ăştia care au reuşit în viaţă, care s-au realizat, cum ar veni (care cum pe unde-a apucat, de de-aia le şi vine să-şi cânte deprimările în prag de Crăciun), ei bine, ei, EI sunt aleşii, ei, Creatorii, ei, Pustiitorii, ei, Marii Bizoni Portocalii.
Aşa o fi.
 
Am învăţat că e mai simplu să dai dreptate decât să-ţi faci. Important este ce ştiu eu despre mine şi asta nu-mi poate lua nimeni.
 
Pentru că vine Crăciunul şi mie nu mi l-a mai luat nimeni de data asta, nici un Grinch, nici o amintire urâtă, nici un şef care mă voia la muncă sau nici o singurătate care mă trimitea la muncă, nu vreau să mă întind pe-aici ca o plăcintă, ci prefer să le mănânc pe cele făcute de mama (au mai rămas o grămadă).
 
Am avut tot felul de Crăciunuri, nu toate fericite. Ca un făcut, mi se întâmpla câte o tâmpenie în preajma Crăciunului, almost de fiecare dată. De-a lungul timpului, am făcut vreo două Crăciunuri în redacţie, unul în Gara de Nord, înzăpezită între două drumuri, unul la Cheia, cu un tip îndrăgostit lulea de mine care nu înţelegea că eu nu sunt de el şi că nici nu voi fi vreodată (unul dintre lucrurile alea pe care le ştii pur şi simplu), altul - blocată pentru o jumătate de noapte pe un balcon din Drumul Taberei, singură-cuc, fără posibilitatea ca cineva să deblocheze uşa şi singura soluţie de a intra înapoi în dormitor a fost să sparg geamul, un alt Crăciun într-o casă dărăpănată fără curent electric, dar cu nişte zurbagii (prima oară când am experimentat în grup puterea hazului de necaz la lumina lumânării), altul în faţa Messenger-ului cu viitorul meu soţ etc. etc., iar ultimul, la „companie” cu micuţii şi slinoşii mei indieni din Dubai. Deci, am experimentat de toate pentru toţi şi multor Crăciunuri nici măcar nu le pot face un rezumat, dar sunt cele în care-mi spuneam de fiecare dată „jur că n-o să mai trec niciodată prin aşa ceva”. Vezi de treabă, veneau altele şi mai şi. Dar la fiecare Crăciun nasol, îmi imaginam un Crăciun normal.
 
Normalitatea e subestimată de toţi cei care au avut Crăciunuri normale sau constante în derularea lor, au fost normal de beţi, normal de cadorisiţi, au avut brazi normali de Crăciun, sarmale normale şi cârnaţi normali, pe care i-au mâncat într-o familie normală după ce şi-au luat liberele normale din slujba lor normală de 8/24, 5/7. E normal să ţi se ia şi să arunci cu mucii în fasolea mediocrităţii. Dar cine mama naibii a pus semnul egal între normalitate şi mediocritate?
 
Nu e normal să fii atât de intransigent, dar nici nu e o calitate de geniu. Dacă acum câţiva ani m-ar fi întrebat cineva ce mi se pare interesant la un om, aş fi spus că mintea şi inteligenţa sa, dacă aş fi întrebată acum, aş răspunde că bunătatea inimii lui, generozitatea cu care vine în întâmpinarea celorlalţi, fără să-şi piardă minţile şi fără să fie neapărat numit voluntarul anului, e vorba despre bunătatea constantă, normală, cea de zi cu zi, nu cea dintr-o anumită perioadă a anului. E bătut în cuie acum, îmi plac oamenii buni mai mult decât cei grozavi, de altfel, cred că e mai grozav să ai o inimă blândă decât o minte sclipitoare care să nu dea lumii decât nişte sarcasme greţoase.
 
Dar cred că toate astea fac parte din momentele vieţii. Sunt momente când eşti părăsit, apoi cele când părăseşti, momente când cauţi fericirea în toate întâmplările tale, apoi când o cauţi lângă anumiţi oameni, momente când nu mai ai aşteptări de la nimic, momente când urăşti Crăciunul, momente când îl ignori şi momente când îl pregăteşti pentru alţii.
 

Şi mai vine un moment când dai viaţă fericirii şi te bucuri de normalitate, ca de un dar al prezentului. De Crăciunul acesta, voi fi iar normală. Într-un loc normal, unde pot fi eu însămi, lângă omul meu normal, cu mama mea normală, cu griji normale, în casa mea, lângă bradul nostru normal, o zi normală, fără colinde, fără colindători, fără glamour, dar şi fără rahat pe băţ.
 
Un Crăciun cât se poate de normal… dar câţi mai au parte de aşa ceva?
 
Sursă foto: today.com