Vindecarea lunaticului

Evanghelia acestei Duminici ne povesteşte cum un om  din mulţime s-a apropiat de Iisus şi căzându-I în genunchi L-a rugat  să-i vindece copilul care era bolnav:

,,Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă”.

Nu mai ştia încotro să apuce.

 

Era părinte şi trebuia să încerce totul. Auzise de Mesia. Era disperat şi lacrimile nu mai conteneau, nu mai era linişte în casa lui. Strigătul către Domnul era ultima lui nădejde, fiindcă nici ucenicii nu l-au putut ajuta.

Simptomele bolii (epilepsie) erau după fazele lunii, aşa că toţi aruncau vina pe astrul ceresc şi în defintiv pe Creator; că doar zice că le-a făcut ,,bune” pe toate.

 
A venit cu credinţă bietul om, dar cu aghiuţă nu-i de glumit! Face ravagii. Motiv pentru care Domnul ne spune că lupta noastră este şi împotriva duhurilor necurate.
 
Nu mai aveau răbdare şi doreau doar senzaţionalul. Cârcotaşii şi egoiştii aşteptau să nu-i reuşească! Invidia care-i stăpânea era mare şi nu lăsau ca harul să lucreze. Voiau să vadă mai repede minunea!

,,Aduceţi-l aici la Mine. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela”.
 

Gloatele au rămas uimite, iar Apostolii au întrebat: ,,De ce noi n-am putut să-l scoatem?”

Ce o fi fost la gura cărturarilor şi fariseilor când Mântuitorul a răspuns Apostolilor: ,,Pentru puţina voastră credinţă”.
 
Scena este dramatică şi surprinde semnele unei lumi triste dirijate de păcat, schimonosită care aşteaptă vindecarea şi normalitatea.
 
Îngenunchiatul  este actul pocăinţei sincere: părăsirea trecutului şi o altă viaţă. Era singurul gest pe care-l putea face cel necăjit, în aglomeraţie şi gălăgia mulţimii.

Dar, Mila dumnezeiască nu  mai poate fi oprită de nimeni. Duhul rău îl amuţise pe om.


 

Nu îl lăsa nici măcar să ceară ajutorul. Atunci când Îl cauţi, este imposibil ca Mântuitorul să nu  răspundă! Să ai grijă....ca să nu fie prea ,,târziu”.... ,,O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?" 

Aceasta era starea poporului care nu-şi găsea Calea.
 
De fapt se salvează cel care pricepe. Acesta este rostul credinţei!
 
Răutăcioşi, sceptici şi sfidători.Tagma complotiştilor sinedrişti care duceau neamul la pierzare. Glasul poporului nu se mai auzea şi se mulţumeau cu puţin.
 
Minunea s-a petrecut şi răspunsul a venit de la Dumnezeu: ,,Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.”

Profunzimea şi valoarea credinţei este dată de post şi rugăciune. Pentru că atunci ea nu mai poate fi formală, searbădă, mecanică sau raţională, ci pornită din suflet. Credinţa lucrează prin sfintele Taine. Veniţi, la Sfântul Maslu şi veţi dezlega nelămuririle voastre.

Mare este puterea credinţei!

Credinţa nu-i filozofie ci faptă şi ne dă puterea de a ne desprinde din vacarmul sensibil al lumii. Unde mai eşti tu sfântă cumpătare şi binecuvântare? Să nu uităm că de multe ori plăcerea aduce suferinţă.
 

Ce lecţie deschisă este  pagina Evanghelii Sfinte!

Credinţa nu-i născocire sau fantezie, ci virtute şi Crez. Nimic nu-i confuz sau inconştient. Dai doar voinţă  şi iei putere! Deranjează  uneori că strică ,,culcuşul” cald, dar vrea binele. 

,,Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda“! (Fer. Filip Nerri).

Această virtute creşte, răzbate, rodeşte un răspuns care scrutează acel ,,cer” şi datorită ei mai putem implora divinitatea.

,,Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite,dovedirea lucrurilor nevăzute”.( Evr. XI,1)

Temelia religiei şi miezul creştinismului este verbul a crede. Toate sunt relative şi schimbătoare, pe când calea ce dreaptă rămâne doar credinţa, urmată de mărturisirea acestui adevăr.

,,Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom.X,10.)
 
Imediat se identifică scopul şi apare legătura Dumnezeu-om.
 
Ea este o comoară scumpă care aduce mulţumirea sufletească ca drept răsplată. Este mai puternică decât logica omenească. Crescut şi cultivat în credinţă poţi biruii ispitele, necazurile şi persecuţiile. Cel credincios devine un model de urmat, un caracter, un om.
 
Omul cu adevărat credincios este prietenul lui Dumnezeu care nu disperă şi suportă nedreptăţile. Este optimist, trece peste încercări şi nu-i este teamă de moarte.

Gândiţi-vă, cum ar arăta o societate cu astfel de oameni!

Credinţa aduce speranţa, că într-o zi va fi mai mai multă dragoste creştinească. Credinţa e o putere divină, iar necredinţa o slăbiciune omenească care provoacă durere, nelinişte şi nefericire.

Raţiunea îl poate duce pe om până la marginea infinitului, dar credinţa Îl descoperă pe Dumnezeu.
 

Un om cu  credinţă în Dumnezeu este o putere socială care valorează mai mult decât ,,toţi inşii care au interese”. Credinţa creştină rămâne călăuza care încetează doar în cer, în  faţa lui Hristos.

Tot ce este minunat aparţine Credinţei!

,,Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu de s-au făcut din nimic cele ce se văd.
 
Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută.”