Vluisiti zboarî armâneșțî Militantul național-cultural, scriitorul și publicistul de origine aromână Nicolae Bațaria - 70 ani de la moarte

 
          S-au împlinit, zilele trecute, șapte decenii de la stingerea – bolnav și gârbovit fiind, în câmpul concentraționar din Ghencea, unde fusese internat ca fost om politic (parlamentar) – a unuia dintre cei mai notabili militanți național-culturali români de sorginte aromână, scriitor și prolific publicist dialectal și în limba literară, crușoveanul (s-a născut în Macedonia Otomană) Nicolae Bațaria (20 noiembrie 1874-28 ianuarie 1852) (după stabilirea în Țară, în România Mare a semnat Batzaria).

          Punem la îndemâna cetitorului (el a fost unul dintre cei prețuiți de către N. Iorga, despre care ne-a lăsat mai multe mărturii) trei materiale – în semn de aducere aminte a memoriei sale, a autorului remarcabilelor Părăvulii, a celui care a încântat generații de adolescenți prin lecturile (într-o frumoasă și bogată limbă literară) semnate cu pseudonimul Moș Nae (un alt pseudonim, des folosit în scrierile dialectale – N. Macedoneanu) a memorialistului valoros, a unuia dintre cei mai prolifici ziariști români (în „Adevĕrul”, „Dimineața”, „Universul” sunt inserate sute și sute de articole semnate N. Batzaria, ce așteaptă a fi restituite generațiilor de azi – dar, ocazional, și în alte numeroase publicații (inclusiv în ziare și reviste scrise în dialect sau editate de către românii balcanici).
         
          Primele două sunt publicate într-o gazetă apărută la Salonic (noiembrie 1908-noiembrie 1909), „Deșteptarea” – primul ziar în dialectul aromân, scris aproape în întregime de către inițiator: N. Bațaria). Al treilea material, scris în limba literară, intitulat Românii din Peninsula Balcanică, a apărut în „Adevĕrul” (aprilie 1934).

          Cine are răbdarea a le ceti azi, va avea nu doar o satisfacție sufletească prin luarea la cunoștință a unor minduiri ce pot fi, în anumite laturi, nu mai puțin actuale; ci și vizualizarea unui scris în graiul străaușilor vlahi, ce rămâne, pentru cei interesați și de bună credință, un model desăvârșit pentru cei care, în vremurilor noastre, se încumetă a continua valoroasa tradiție a scrisului dialectal în cadrele ansamblului culturii și spiritualității românești.
         
--------
 

 
Ună carte care o loaĭ dela un oaspe di Bitule înĭ spune puţîne, ma bune lucre tră Congresul Aromânescu, care s’dişclise aclo în dzuă di 10 iulie, dzuă scumpă şi ahârdzită tră toţĭ hiļĭi a Patrieĭ Otomane.

Mi hărisi cartea, după cum ahât eu, cât şi oaspele a meu, vrutlu a nostru deputat d-rul Filip Mişea, nă hărisim multu tră telegraflu çe nă-l pitricu di partea a Congresluĭ d-l Gheorghe Magiar, care fu aleptu ca preşedinte a Congresluĭ.


În telegraf aromânĭli adunaţĭ la Congres, protestează contra a legeĭ çe o adâră guvernul tră biseriçĭle din Macedonia şi caftă ca ea s’hibă alăxită şi faptă cama bună.

Lă si respunse, că d-rul Mişea şi eu va s’lucrăm şi va s’nă façem toată datoria ca açea lege s’hibă alăxită aşi după cum caftă dreptatea şi interesele a aromânĭlor, açea çe easte tot ună, că aromânĭļi nu vor altu çiva dicât si-s’facă dreptate.

Să spun şi nica ună. Haraua a noastră era nica ma mare, cându vidzum că telegraflu era iscălit de d-l Gheorghe Magiar, unlu di ma vecļiļĭ şi ma bunĭļi a noştri patrioţĭ şi un de-açeļĭ care ma năinte de toţĭ nu jiliră niçi bană, niçi avearea tră amintarea şi învârtoşarea a aromânismuluĭ.
Agĭundze ca să spun că pri d-l Gheorghe Magiar eu îl cunoscuĭ în închisoarea di Pârleap, iu vârnă 16 de anĭ năinte era încļis după cătigurĭile mincinoase a duşmanĭlor a noştri.
•
Până tru oara çe le scriu aeste nu ştiu ghine çe să sburî la Congresul a nostru di Bitule. Ma după telegraf şi după cartea çe o loaĭ minduescu, că lucre bune şi ahârdzite tră naţiunea a nostră să sburâră aclo.


Şi si nă spun minduirea întreagă. A nao aromânĭlor, Dumnidzău nă-are dată multe hărĭ. Aromânĭli suntu oamenli deştepţĭ, înveaţă şi achicăsescu curundu içi lucru, dişcļişĭ suntu şi la minte şi la inimă. A aromânluĭ ca s’facă ună buneaţă, ca s’agĭută pri un oarfăn ca s’da çiva tră un lucru nm mare, nu prinde si-ļĭ ti îngreçĭ multu. Aromânlu da lişor şi cu toată inima.

Ca s’închiseşti la un lucru, cu aromânlu nu prinde si-ţĭ baţĭ multu caplu şi si-ļĭ sburăşti multe, că aromânlu te-achicăseaşte tr’oară, s’aprinde tr’oară şi tr’oară ţî si façe soţ.

Aşi him noĭ aromânĭli.
Ma, după cum cathe pâră are şi tura, ma are şi zia,  tot aşi şi noĭ aromânĭļi, pri ningă ahâte hărĭ bune, avem şi una cusure, care aspardze multu lucru.
Cându sburăscu tră cusurĭ, s’nu-ļĭ si pară a vârnuĭ, că voi ca s’te cătigursescu pri çiniva, că ma năinte di toţĭ ma cătigursescu pri mine singur, că şi eu ahtare escu şi niçi nu voi, niçi nu pot ca s’hiu ma bun di cât alanţĭ fraţĭ a meĭ.
Avem toţĭ un sândze şi açel sândze nu s’alăxeaşte.
Cusurea tră care voi să spun, easte aestă: noi armânĭļi nu para nă hunipsim ahât cu alantu.
Ca oamenĭ çe nă aprindem tr’oară, aşi şi noi tră un nĭc sbor, tră açel cama nic  lucru nă dispărţăm cu de-alaga, cheare vreare şi achicăsirea, iar un oaspe, care nă spuse vrearea anĭ di dzîle, minduim că nă easte duşman.
Aşi ease încăceare, nă mutrim cu ocļĭu arău un cu alantu, a nĭa tră tine şi a ţia tră mine nă-si pare, ca him oamenĭ arăĭ, care maşi la aspardzereă nă easte mintea şi aşi nă avinăm, un cu alantu, mutrim ca s’nă façim arău un alăntui.
Cheare unirea între noi, iar cu aestă cheare, şi s’agărşeaşte şi scoplu a nostru tră care dzîçem, că lucrăm toţĭ.
Că scoplu a nostru nu easte ca noi care him armânĭ şi minduim armâneaşte, s’nă alumtăm un cu alantu şi s’nă aspărdzem lucru un alântui, ma scoplu a nostru easte ca s’nă alumtăm cu duşmanĭļi şi ca lucrele şi planurile urute a lor s’le aspărdzem.
Că bun’oară mi încăceaĭ eu cu Petrul, aestă nu va si s’dzîcă, că eu ică Petrul him duşmanĭ a naţiunei şi care lucrăm tră aspărdzearea a ļĭeĭ.
Că Petrul s’asparse di oaspe cu mine, aestă nu va si s’dzîcă că Petru nu easte aromân, ică Petrul s’feaçe aromân arău şi care lucreadză tră aspărdzearea a intereselor aromâneşti.
Ghine dicât eu, tru aprindearea a mea, giudic aşi: ma-că Petrul nu easte oaspe cu mine, atumçea el easte un tihĭalaiu şi prinde s’lucredzu ca si-l astingu.
Şi aşi fraţĭ aromânĭ, de aestă aprindeare curundu a noastră, de aestă ne-achicăsire şi nehunipsire un cu alantu, s’are chirută cu mâcăturile şi încăcerile dintră noi un timp multu ahărdzit.
În aestu timp, noi în loc ca s’lucrăm, toţĭ uniţĭ, toţĭ cu minduire bună un tră alantu tră înaintarea şi învărtoşarea a naţiunei a noastre, noĭ avem lucrată, ca s’nă avintăm un cu alantu, ca s’nă cătigursim un cu alantu, ca s’nă astindzem un cu alantu.
Toţĭ cunoaştem că aestă cale nu easte dreaptă, toţĭ dzîçem că prinde s’him uniţĭ şi s’lucrăm deadun.
Şi cu toate aeste di arăulu a încăcerĭlor nu putum s’nă vindecăm.
Tr’açea şi eu, ca un aplicat frate a vostru (un frate a cui îļĭ pare multu arău, că nu lo di ma năinte ştire ca s’ṽină şi el Bitule în dzua di 10 iulie), va mi hărisescu multu, cându după çe va să ştiu ghine tră tot çe să sbură şi s’apăfusi la Congresul armănescu di Bitule, în loc ca si s’aducă cătiguriĭ tră un şi tră alantu, s’mutri ca s’bagă thimelĭu sănătos la lucrul a şcoalelor şi a biseriçĭlor a noastre, s’mutri ca si s’află calea açea cama bună ca şi alanţi fraţi a noştri s’vină cu noi şi si-ļĭ ascăpăm di la chireare, s’mutri ca si s’află calea, ca s’năintăm, ca s’nă învărtoşăm, ca tot di ghine ma ghine s’m̃eardzim.
Şi iar va mi hărisescu multu, ma că armânĭļi a noştri va s’aibă buna vreare s’ascultă puţin şi sboarăle çe va să scriu ma’nghios care le spun cu minduirea açea ma curată şi care suntu işite din inimă.
Ia çe voi s’dzîc.
Nă arădem multu, cându nă si pare, că tade armân, çe iaste nâs ministru, inspector, director, profesor ică om din popor, are minduire urutâ şi lucreadză contra intereselor aromâneşti.
Un ahtare lucru nu poate s’hibă şi niçi mintea nu-l încape.
Nu s’află armân cu înviţătură armânească, cu sentimente aromâneşti, şi care s’nu va cu toată inima, ca si s’ducă tră năinte naţiunea armânească şi ca toate lucrele s’hibă bune.
Nă arâdem multu, cându nă si pare, ca un aromân macă nu nă easte oaspe a nostru, atumçea el easte în contra a aromânizmului. El poate s’hibă duşman a meu, nu duşman a naţiunei, nu easte şi poate s’hibă niçi un’oară.
După a mea minduire, açel cama arău armân, ma care are sentimente armâneşti, easte cama bun şi cama ahărdzit tră naţiune, dicât açel ma cu minte duşman.
Eu nu prinde s’lucredz tră astindzearea a armânului, ma tră aduçearea a duşmanului la calea açea dreaptă.
Tr’açea şi minduirea şi putearea şi lucrul a nostru s’nu le aspardzem ca s’lucrăm un contra alantuĭ şi s’nă cătigursim un cu alantu, ma cu unire, cu ascultare un de alantu, cu vreare şi cu minduire curată şi cu agĭutorlu a tutulor s’lucrăm dzuă şi noapte tră gineaţa a Patriei Otomane, tră înăintarea şi învărtoşarea a scumpei şi vrute naţiuni aromâneşti.
Şi cu siguranţă că aşi va s’hibă, încļĭd aestă carte cu sboarăle:
S’băneadză aromânĭļi!
Din Pole, 18 iulie 1909 (iulie 1909)
 
-------------------
 

 
De sigur, că nu escu hărios tora, cându bag mâna pri cundĭļĭu, ca să scriu sboarele aeste. Şi mâna treambură şi duchescu, că am pri suflĭt ună mare învirinare.
Ma cu toate aeste, prinde ca s’le scriu şi prinde ca s’le spun.
Çe suntu eale? S’li dzîc tr’oară: numerlu aestu easte açel di ma năpoĭ din „Deşteptarea”. Din „Deşteptarea” nu ease altu numer. „Deşteptarea” moare.
Ştiu, că la aestă ştire mulţî va s’învirină şi mulţî va si-s’hârisească.
Va si-s’învirină açelĭ bunĭ aromânĭ, oamenĭ îndrepţî şi cu dor tră limba a lor şi care o-aşteapta „Deşteptarea” cu toată haraua. Va si-s’învirină toţĭ açeļĭ care s’hărisea, cându videa că ease în Turcia şi ună gazetă aromânească şi care s’năirea cându nu o loa regulat.
Şi va si-s’hărisească toţĭ câţĭ lucreadză tră cheardirea a noastră, toţĭ câţĭ nu nă vor, toţĭ care suntu duşmanĭ şi a limbeĭ şi a naţiuneĭ aromâneşti.
Şi poate si-s’hărisească şi nescânţî de-a noştri, ma tră nâşĭ nu easte oara să sburâm açia.
Dicât, cu toată haraua, şi virinlu çe poate si-l aibă un şi alantu, spun nica un’oară, că „Deşteptarea” moare.
Tră çe nu ease „Deşteptarea”, poate s’mi întreabă nescânţî?
Ma şi fără ca s’hiu întrebat, eu minduescu, că am ună datorie, ca să spun cauzele çe mi feaçiră, ca s’curmu bana aesteĭ primă gazetă aromânească.
Maşĭ spun, că nu escu isih, aşi că nu va s’pot s’le scriu pe-aradă şi aşi cum voĭ eu. Va s’acaţ dit ahurhĭtă să spun cum s’feaçe lucrul.
•
O scoşĭu „Deşteptarea” cu minduirea, ca ea s’agĭungă cât cama diparte şi s’aĭbă bană cât cama lungă.
Di multu minduiam să scot în Turcia ună gazetă aromânească. Dicât era anĭļĭ greĭ, aveam pristi noĭ tirania, care ţî încļidea gura şi ţî frândzea toată putearea tră lucru.
Açea çe nu putu si-s’facă sum tiranie, s’feaçe după çe s’amintă muşata şi ahârdzita libertate.
Videam cum toate naţiunĭle au toate gazetele a lor, videam cum maşĭ în Turcia işea cama di 30 di frândză grêçeşti şi me-aruşinam di hala pri care eram noĭ aromânĭļi.
Maşĭ noĭ nu-aveam çiva, maşĭ noĭ nu puteam s’façim ca si-s’avdă boaçea a noastră, ca si se ştibă, că him şi că bânăm şi noĭ pri lume. Maşĭ noĭ nu nă minduiam, ca s’dăm la popor ună frândză, ca s’citească şi el pri limba a luĭ, ca s’veadă şi el că şi noĭ aromânĭļi him çiva, că şi noĭ nu armasim ma’nghios de-alante naţiunĭ.
Prindea ca si-s’aşteargă açea aruşine, prindea ca s’dăm şi noĭ un semnu di bană, prindea ca si-se ştibă că şi noĭ him çiva, prindea ca si-s’avdă şi boaçea a noastră.
Mi minduiĭ la toate aeste şi apăfusiĭ, ca s’o scot „Deşteptarea”.
Fu aprucheată cu harauă şi multe urărĭ nă viniră de la aromânĭ.
Era ună probă, că s’feaçe un lucru bun.
          Ună gazetă aromânească în Turcia era ca ună lum̃ină, care ṽine s’arupă întunereclu, s’lum̃ineadză minţîle, s’însirineadză suflitle.
Şi tră aeste minţî, tră suflitle curate şi îndreapte a fraţĭlor aromânĭ o scoteam „Deşteptarea”.
Ma ună mindueaşte omlu şi altă façe Dumnidzău.
Singur o scriam întreagă „Deşteptarea”.
Dzua toată, di dimineaţa până seara, mutream greulu lucru di Inspector a Şcoalelor, iar noaptea lucram tră gazetă. Multe orĭ alantă dzuă mi sculam slab, galbin, lăndzit.
Aşi s’duse lucrul un mes di dzîle, cându lipsi ca s’ṽin açia în Pole, di iu nu mi turnaĭ şi iu me-aflu şi astăzĭ.
În Pole, cu agĭutorlu a oaspeţĭlor a meĭ, guvernul otoman avu buna vreare si-mĭ da loclu di onoare çe-l am.
De-atumçea acâţă ca s’hibă greu lucrul tră „Deşteptarea”. Diparte di Sărună, dispărţît di fraţĭļi a meĭ, eu nu puteam şi niçi nu-aveam chĭro, ca s’mutrescu gazeta de-aproapea, ca s’o ved întreagă, ca s’lucredz s’easă cât cama ghinea şi s’easă di ma multe orĭ dicât un’oară pri săptămână.
Şi aşi cum işea era tră mine ună greaţă multu mare. Prindea s’lucredz ună-ună şi cathe dzuă s’o-am mintea la nâsă.
Chirdeam multu chĭro cu nâsă, iar truplu a meu slab şi sănătatea a mea delicată nu era fapte tră lucru ahtare greu.
Şi cu toate aeste, eu nu vruĭ, ca s’trag mână di gazetă, nu vruĭ ca s’o-alas.
Aveam dauă cauze mărĭ.
Ma năinte aveam datoria, ca s’lă dau açelor çe plătiră abonamentul (putea s’hibă eļĭ şi çinçi inşi) gazeta un an întreg. Nu puteam s’o-alas năinte ca s’umplă anlu.
Gazeta acâţă s’easă în noembrie şi tot în noembrie ea s’curmă. De-aestă parte nu poate niçi un s’dzîcă niçi un sbor, nu poate s’aducă vârnă cătigurĭe.
•
Dicât cauza a doua easte açea cama mare şi cama însemnată.
Ia care easte aestă cauză: nu puteam s’alas, ca si-s’agĭungă ĭara la aruşinea di ma năinte, ca s’no-avem noĭ niçi ună gazetă a noastră în Turcia.
Bună ică slabă, scriată ghine ică scriată arău, ma năinte di toate „Deşteptarea” era ună gazetă aromânească, scriată aromâneaşte tră aromânĭ şi care apăra drepturĭle a aromânĭlor.
Era ună singură lum̃ină, era – macă s’vreţĭ – ună singură scânteaļĭe, dicât ma-că si-s’astindzea şi-aestă scânteaļĭe, atumçea nu-armânea çiva, ṽinea ĭara vecļĭul întunerec, veacļĭa aruşine.
Tr’açea, cându cama bună, cându cama slabă, cătigursită di mulţî, avinată şi pimtă di nica ma mulţî, ma tot prindea s’easă „Deşteptarea”.
Easte cama ghine ca omlu s’aĭbă ună boaçe, cât s’hibă ea m̃ică şi slabă, dicât s’hibă di cu tot mut.
Şi nu puteam eu s’o-astingu aestă scânteaļĭe, s’o-amuţăscu aestă boaçe, până nu videam, că altă ease în loclu a ļĭeĭ.
O-avina pri ea duşmanĭli a naţiuneĭ a noastre, o-avina pri ea oamenĭ de-a noştri, oamenĭ a cuĭ niçi un arău nu putea s’lă facă mărata di „Deşteptare”.
Ma ea tot prindea s’easă. Prindea s’easă, că lumea care nă vede gĭudică aşi: ună frândză şi tută au aromânĭļi şi pri-açea nu putură s’o ţână. După cum s’veade, aeşti aromânĭ nu suntu çiva în Turcia.
Era arău şi era cătigurie tră naţiunea întreagă, ma-că s’armâneam fără niçi ună gazetă în patria a noastră otomană.
Şi tr’açea eu o scoteam şi scriam năinte, cu toate că eram curmat şi pidipsit.
Scriam până ca s’ṽină alţî fraţĭ aromânĭ, ca s’o ļĭa açea flambură, care easte gazeta aromânească.
Stăteam la aestu loc di lucru şi di pidipsire până ca s’ṽină altu şi si-l ducă lucrul ma diparte.
Ia tră-çe nu vream s’o-alas „Deşteptarea”.
Nu le dzîc aeste ca s’me-alavdu, di cât eu, care scoşĭu prima gazetă aromânească în Turcia, nu puteam s’ved cum nâsă moare şi alta nu treaçe în loclu a lĭeĭ.
Tr’açea lucram şi tr’açea arâvdam toate cătiguriile, toate îngĭurărĭle, care ṽinea dela oamenĭ, care nu-au işită pri lume tră altu çiva.
Şi cându videam cama de-aproapea care suntu açelĭ, care vearsă fârmac vă spun îndreptu, că atumçea mi hăriseam.
O-am dzîsă multe orĭ, dicât tora va s’o dzîc nica un’oară: s’ti hăriseşti cându ti cătigursescu oamenĭli arăĭ şi să ştiĭ, că atumçea eşti pri calea îndreaptă.
Şi mutriĭ ca dela açea cale îndreaptă si nu s’dipărteadză niçi un’oară „Deşteptarea”.
•
Iar astăzĭ loclu çe nu vream s’armână gol după çe va si-s’curmă „Deşteptarea”, va si-s’umplă de-altă frândză aromânească.
Aşi, înveţ cu inima împlină di harauă, că dascălĭ a noştri va să scoată în Sărună ună gazetă aromânească cu numa di „Lumina”.
          Cu toată vrearea şi cu tot dorlu or ca aestă frândză s’lum̃ineadză cu puteare în toate părţîle ĭu s’află aromânĭ şi ca bana a ļĭeĭ s’hibă cât cama lungă.
•
Aşi pot ca şi eu s’trag mână di „Deşteptarea”, aşi pot ca s’mi discurmu puţîn.
Nu-armâne Turcia fără gazetă „aromânească”. Aestă minduire façe ca si-mĭ agunească învirinarea çe o duchescu, cându mi dispartu di „Deşteptarea” cându ved, că nu va s’easă aestă frândză tră care lucraĭ cu toată putearea çe putuĭ ca s’o-am.
Ghine easte, ca s’dzîçĭ: cheare „Deşteptarea” dicât altă frândză aromânească ease în loclu a lĭeĭ. Ghine easte ca s’dzîçĭ, că va si-s’avdă ĭara boaçea a aromânĭlor (şi escu sigur ca va si-s’avdă cu nica ma mare puteare).
•
Alăsaţĭ-me, vă rog, s’dzîc nica dauă sboară, care suntu sboarăle di ma năpoĭ şi cu care mi dispartu di voĭ, multu vruţĭ cititorĭ.
Ma năinte vă rog, ca s’agĭutaţĭ cu toată vrearea naua frândză aromânească, s’o ţîneţĭ aşi, ca ea si-s’ducă tră năinte, cât cama tră năinte.
Are lucre la care nu încape niçi încăceare, niçi năirire, niçi partide. Ună frândză aromânească, care easte tră agĭutarea şi lum̃inarea a aromânĭlor easte un di aeste lucre. Easte ca ună bisearică, la care toţĭ s’duc cu evlavie şi cu inima curată.
Apoia vă caftu ļĭertare dela toţĭ, ma-că stipsiĭ cu çiva, ma-că în gazetă nu să scrie totuna ghine şi îndreptu.
Him oamenĭ şi toţĭ putem ca s’façem câte un stepsu.
Să ştiţĭ şi s’hiţĭ sigurĭ maşĭ, că eu niçi un’oară nu minduiĭ, ca s’ţân la gazetă partea a unuĭ ică alăntuĭ, niçi un’oară nu vruĭ ca s’cătigursescu pri çiniva. Aşi că aiçi stepsurĭ s’feaçiră, açeale suntu fapte fără vreare şi fără minduire urâtă.
Şi să ştiţĭ şi nica ună: că şi fără gazeta „Deşteptarea” eu tot va s’mutrescu s’aduc tot agĭutorlu çe pot si-l fac.
Ia tora vă alas sănătate şi vă mulţumesc tră vrearea şi marele agĭutor çe-mĭ deadit (noiembrie 1909).
 
-------------------
             

Interpelarea d-lui N. Batzaria în şedinţa de sâmbătă a Camerei
 
          În şedinţa de Sâmbătă după amiază a Camerei d. N. Batzaria a dezvoltat următoarea interpelare:
          Domnule preşedinte îmi permit să reamintesc onoratei Adunări că s-a împlinit o lună de când anunţasem o interpelare adresată domnului ministru al afacerilor străine, interpelare a cărei urgenţă a fost admisă de onorata Cameră fără deosebire de culoare politică. Şi nu se putea şi fi altfel, fiindcă era o interpelare adresată într-o chestiune în care orice neînţelegere dintre noi dispare şi apare numai neamul românesc prin reprezentanţii săi.
          Interpelarea pe care o adresasem domnului ministru al afacerilor străine [titular: Nicolae Titulescu] avea obiectul următor: dacă cu ocaziunea încheerei pactului balcanic s-a făcut ceva pentru ameliorarea situaţiunei elementului românesc din Peninsula Balcanică. Ei bine, am primit un răspuns, dar se vede treaba că s-a făcut o mică confuziune, anume s-a socotit anunţarea interpelării ca desvoltarea ei. Şi de aceea mi s-a dat un răspuns foarte drăguţ, frumos formulat, însă care n-are decât un singur defect: nu spune mai nimic şi nu se putea să fie altfel, deoarece eu nu făcusem decât să anunţ o interpelare. Şi oricât de adâncă ar fi priceperea diplomaţiei noastre, ea nu poate să meargă până acolo, încât să ghicească gândul cuiva, să ştie de mai înainte ce are să spue.
 
Iată ce răspunde ministerul afacerilor străine:
„Ministerul veghează cu atenţie deosebită asupra fraţilor noştri din Balcani, că politica urmată de noi în această parte a Europei şi care a dus la încheerea pactului semnat la Atena la 9 Februarie 1934 este între altele de a crea o atmosferă susceptibilă să asigure elementului românesc locuind în Peninsula Balcanică o desvoltare demnă de însuşirile sale de rasă şi de interesele sale fireşti şi în concordanţă cu drepturile pe care i le acordă tratatul.
          Semnarea pactului dela Atena constituie în politica noastră externă nu realizarea unei etape finale, ci este punctul de plecare acel al colaborării în Balcani prin balcanici. Suntem convinşi că minoritatea românească din Balcani nu va avea decât să se bucure de această nouă situaţie”.
 
Acum, până să ajungă ziua cea mare a bucuriei minorităţilor româneşti din Balcani – şi când spui minoritate românească din Balcani, vă rog să nu fiu greşit sau incomplect înţeles, nu este vorba numai de românii macedoneni. În cuprinsul Peninsulei Balcanice trăesc elemente româneşti aparţinând tuturor grupurilor neamului românesc; ba chiar majoritatea aparţine grupului daco-roman.
În această categorie intră elemente româneşti din Timocul sârbesc, elemente româneşti din Banatul Iugoslav, din Timocul bulgăresc, din Grecia şi din Albania, la un loc aproape un milion de români.
Limba şi măseaua
Mai rog ceva anume ca această expunere, pentru care, dacă domnul preşedinte îmi îngăduie şi dacă onorata Cameră aprobă, să mi se acorde cinci minute, ca să plângă prin mine durerile fraţilor noştri oropsiţi. Şi rog să nu fie greşit înţeleasă şi să nu se interpreteze această vărsare a unei dureri ca un fel de atac cât de indirect la adresa diplomaţiei noastre şi în special la adresa domnului Titulescu ministrul afacerilor străine.
Am aplaudat cu toată căldura şi cu toată convingerea strălucitul expozeu pe care l-a făcut în Cameră, precum ne bucurăm şi acum din toată inima şi ne simţim mândri de primirea călduroasă, care i s-a făcut la Paris şi de aprecierele entuziaste ale presei din Franţa; acesta se resfrânge asupra întregei ţări, însă nu împiedică să facem, aşa cum spun românii macedoneni, că orice că orice am face noi ducem limba mai mult la măseaua care ne doare şi această măsea care ne doare, sunt fraţii noştri de peste graniţă.
Oricât ne-ar interesa şi ne-ar înduioşa soarta Austriei, viitoarea ei desvoltare, oricât ne-ar interesa soarta Europei şi a întregului glob pământesc, mai înainte de orice ne interesează şi ne doare soarta fraţilor noştri de sânge (aplauze).
A venit războiul balcanic. Macedonia a fost liberată. Prima grijă a unora dintre liberatorii Macedoniei a fost să libereze Macedonia de şcoalele şi bisericele ei. Prima lor grijă a fost să închidă şcolile noastre, printre care era liceul nostru dela Bitolia, cea mai înaintată santinelă a culturii şi idealului românesc în Peninsula Balcanică.
Ne-au închis liceul, ne-au închis toate şcolile celelalte, secundare şi primare şi ne-au închis toate bisericile toate clădite cu truda noastră şi a părinţilor noştri. Cu toate acestea, ştiţi că războiul balcanic, dacă s-a terminat aşa cum s-a terminat, aceasta se datoreşte intervenţiunei armatei române în Bulgaria, intervenţiunii statului român, care a forţat pe aliaţii balcanici să vină la Bucureşti şi să încheie tratatul din 1913.
 

          Prin acest tratat, cele patru state balcanice beligerante şi anume Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru, au dat câte o declaraţie guvernului român, declaraţie care face parte integrantă din tratatul de la Bucureşti. Prin această declaraţie, cele patru state se angajează faţă de guvernul român – este un punct din cele mai importante – să respecte autonomia şcoalelor şi bisericilor române din cuprinsul statelor lor. I se dă guvernului român dreptul de a interveni în chestiunea şcoalelor şi bisericilor române din Peninsula Balcanică.

          Ei bine, acest drept îl cerem de 20 de ani încoace dela guvernele Ţării Româneşti, dela aceste guverne cari, pentru românii de dincolo, sunt guvernele românismului. Ele sunt guverne româneşti, nu ne privea şi nu ne priveşte, în chestiuni de acestea, cărui partid aparţin. Este un guvern românesc, care trebuie să fie grijuliu şi de interesele naţionale ale neamului nostru, şi de prestigiul Ţării Româneşti; fiindcă, aşa cum am spus şi altă dată, nu există minorităţi româneşti care să fie mai batjocorite şi mai umilite de cum sunt minorităţile româneşti din celelalte state. Aşa cum am mai supus, ele ar fi foarte fericite să nu se bucure decât măcar pe sfert din drepturile, pe cari minorităţile etnice de aici le găsesc insuficiente (aplauze unanime).

          Când era România Mică, guvernele de atunci au avut curajul să aibă o atitudine energică. Când a vrut să obţină recunoaşterea elementului românesc în mod oficial dela statul turcesc, guvernul român a ameninţat cu ruperea de relaţiuni. Când Grecia persecuta pe românii de acolo, guvernul român a rechemat pe răposatul Papiniu [1853-1924], ministrul român la Atena.

          Ce s-a petrecut de 20 de ani încoace şi în deosebi dela alcătuirea României Mari, că acea veche energie şi mândrie românească a guvernelor româneşti nu se mai face simţită? Nu se intervine, nu se ridică un deget în favoarea elementului românesc, ca să nu supărăm pe alţii; dar ei pot să ne supere pe noi, pot să ne batjocorească, pot să ne umilească. Oare noi, faţa de ceilalţi balcanici, suntem statul care trebue să tremurăm de toată lumea? Suntem poporul cel mai nemernic, de care îşi poate bate joc toată lumea? (aplauze).
          Iată, care este glasul de durere al fraţilor noştri de peste graniţă.
          Mai ridic încă un punct – şi ultimul.
 

          Noi, în urma celor petrecute în Rusia, suntem astăzi indiscutabil cel mai important stat ortodox. Noi suntem călăuza ortodoxiei. Or, ortodoxia are o regiune sfântă a ei, Sfântul Munte.

          Sfântul Munte Athos este o regiune exclusiv rezervată ortodocşilor, spre deosebire de Ierusalim, unde sunt toate confesiunile şi cultele creştine cu aceleaşi drepturi. Dacă astăzi mănăstirile dela Sfântul Munte există, aceasta se datoreşte în cea mai mare parte daniilor domnilor, domniţelor şi boerilor din trecutul Ţării Româneşti.

          Fără aceste acte de dărnicia din partea voivozilor, a domniţelor şi a boierilor din trecut, mănăstirile de la Sf. Munte astăzi ar fi fost mai degrabă o amintire. Şi cu toate acestea, care este rolul şi care este situaţia noastră acolo? Vă rog şu nu credeţi iarăşi că vorbesc despre parva domo sua adică numai despre românii macedoneni, pentru că din cei 300 de călugări români de la Sf. Munte nu ştiu dacă sunt trei macedoneni, ei nu se călugăresc.

          Care este situaţiunea noastră acolo?

          Sunt 20 de mănăstiri, adică ele sunt mai multe, însă mănăstirea înseamnă persoană juridică, având dreptul de a alege un reprezentant în parlamentul lor, pentrucă ei formează o republică autonomă având un parlament compus din 20 membri, fiecare mănăstire trimițând un membru, ei alegând un guvern compus din patru călugări.

          Din câţi este compus parlamentul acesta după naţionalităţi? Din cei 20, 17 sunt greci; unul este rus, unul sârb şi al 20-lea este bulgar. Nici un român.

          Sunt două schituri româneşti mult mai bogate decât multe mănăstiri greceşti, cu toate acestea călugării români de la Sfântul Munte sunt trataţi aşa cum odinioară erau trataţi robii; ei nu au dreptul să-şi aleagă un egumen, când au o pâră de judecată trebuie să meargă la mănăstirea grecească respectivă, ei pot să fie închişi şi bătuţi, pot să fie izgoniţi. Ceva mai mult, guvernul grecesc a luat o nouă dispoziţiune: nu mai permite intrarea nici unui alt călugăr la Sfântul Munte. Măsura se zice că este generală, ea însă nu se poate aplica la călugării greci, pentru motivul că Sf. Munte este în Grecia, aşa că ei n-au nevoie de nici un fel de paşaport sau de alte formalităţi. În realitate, nu mai pot merge călugări români la Sfântul Munte, ci urmează ca după ce mor cei cari sunt acolo, toată averea lor, schiturile, chiliile, clădirile, viile, grădinile, etc. totul să treacă în stăpânirea mănăstirilor greceşti.

          Iată cum este tratată într-o regiune sfântă ortodoxă, ţara care este în fruntea ortodoxiei.

          Acestea erau unele din chestiunile care vrem să le supun d-lui ministru al afacerilor străine cu rugămintea stăruitoare ca d-sa, care are atâta strălucite succese în politica europeană, să binevoiască a consacra o parte din strălucitul d-sale talente, şi pentru apărarea bietului element românesc (aplauze unanime).

Citește și: #citeșteDobrogea. Vluisiti zboarî pi armâneaşti în Ziua Cvltvrii Naționale „Eminescu – Minduiari, Marli Zboru, Marea Vreari, Marli Doru...”