Dupa 20 de ani Declaratia de participant la Revolutie a lui Mazare

La două decenii după căderea regimului comunist publicăm fragmentul din cartea unuia dintre cei mai activi participanţi la Revoluţia din Constanţa, colonelul în rezervă Ioan Maliciuc, „Preţul libertăţii la Constanţa - File de istorie", care prezintă declaraţia lui Radu Mazăre referitoare la cum a petrecut acesta zilele revoluţiei

„În decembrie 1989 eram student la Institutul de Marină Mircea cel Bătrân, în anul patru. Această instituţie era militarizată în perioada respectivă. Chiar dacă urma să absolvim facultatea cu diplomă de ingineri şi să lucrăm în marina civilă, nişte capete luminate gândiseră, cu vreo 17 ani în urmă, că, pentru a ne disciplina pe viitor şi a nu mai fi tentaţi de mirajul occidentului, este indicat să facem facultatea sub regim militar. Aşa se face că, timp de patru ani, am suportat un regim draconic, în care trebuia să executăm ordinele cazone şi să învăţăm în acelaşi timp multă carte, fără de care profesorii civili nici nu concepeau să ne treacă anii. Am aflat despre evenimentele de la Timişoara ascultând Europa Libera la gazda pe care o aveam în apropierea institutului, unde ajungeam atunci când puteam să sar gardul şi să părăsesc unitatea. Pe data de 22 decembrie, eram la cursul de pregătire fizică şi profesoara ne-a anunţat că evenimente majore s-au întâmplat în ţară. Am ieşit imediat şi am aflat despre sinuciderea ministrului apărării; în tot institutul, ofiţerii aveau ordin să distrugă toate materialele care pavoazau institutul şi făceau referire la generalul Milea. Până în data de 23 decembrie, am fost ţinuţi în unitate, chiar dacă noi fremătam de dorinţa de a ieşi pe străzi în sprijinul populaţiei. În jurul orei 12.00 însă, câteva grupe de elevi au fost scoase în oraş cu scopul de a asigura protecţia populaţiei civile împotriva eventualilor terorişti. Grupa a II-a - compania 16, din care făceam şi eu parte, a fost transportată la Casa Albă într-un camion militar. Fac menţiunea că, în momentul sosirii noastre în clădire, nu mai erau decât câţiva militari neînarmaţi, cu excepţia lt. col. Maliciuc, care părea omul sub comanda căruia se afla armata din acel obiectiv.

Din păcate, încă de când am coborât din camion, ofiţerul cu care eram, CR III Gheorghiu, copleşit de tumultul mulţimii şi de evenimentele care se precipitau, nu a mai fost capabil să dea ordinele de rigoare, mai ales că ne împrăştiasem deja în toată clădirea. Ordinele primite de la el s-au rezumat la o împărţire nu foarte strictă a zonelor pe care trebuia să le apărăm.

În grupă cu Strutinsky

Întrucât noi nu eram foarte mulţi, circa 20 - 25 de studenţi, şi aveam totuşi ceva experienţă, având la activ patru ani de şcoală militară, ne-am împărţit, cu de la noi putere, cum ne-am priceput mai bine, prin întreaga clădire. Din acest moment nu mai am o privire de ansamblu asupra celor petrecute în întreaga clădire, ci pot relata doar acţiunile la care am participat doar eu însumi sau cele care mi-au fost povestite de colegii mei implicaţi direct. Era după-amiază, şi eu, împreună cu câţiva colegi (Sorin Strutinsky, Petrică Aliman, Sorin Curelaru, Florea Gabriel), eram postat la intrarea principală, nepermiţând demonstranţilor din stradă să dea buzna în clădire. Ne făceam semne de simpatie cu cei care erau afară şi care scandau. Împreună cu câţiva colegi (Sorin Strutinsky şi Florea Gabriel) şi mai mulţi civili ne-am dus să vedem unde duce tunelul acoperit cu capac metalic verde, din parcul din faţa intrării principale. Nişte oameni observaseră că, tropăind pe locul respectiv, suna a gol. Nu am primit niciun ordin pentru a controla tunelul. Pur şi simplu, am pornit împreună să vedem ce poate fi sub capacul respectiv. Am improvizat o torţă dintr-un ziar şi cu încă doi civili am coborât în tunel, unde, după câţiva metri, am dat de o nişă în perete, pe care nu aveam cum să o deschidem, mai ales că, cercetând locul, ne-am dat seama că nu se umblase de foarte multă vreme pe acolo. Ne-am întors la posturi. Am mai fost cu nişte colegi, să blocăm o maşină cu nişte persoane suspecte, pe care cu greu am reuşit să o oprim, pe strada Ecaterina Varga. După ce ne-am îndeplinit misiunea, de data aceasta, ne-am întors la Casa Albă. La un moment dat, mulţimea a început să strige panicată că, în clădirea aflată în construcţie pe malul mării, aparţinând partidului, sunt terorişti îmbrăcaţi în negru, care ar folosi pistoalele. Se solicita vehement sprijinul armatei. Lumea ţipa la noi prin spărturile uşii de la intrare, să facem ceva, să nu mai stăm. Strigau la noi să mergem acolo sau să le dăm lor armamentul. Iniţial, am rămas la locurile noastre, nedorind să părăsim postul. De la cei care se aflau în conducerea provizorie de acolo nu am primit niciun ordin pentru a pleca în misiune.

Lume, câtă frunză şi iarbă

Ofiţerul cu care venisem iniţial dispăruse de câteva ore, iar mulţimea ne presa.

Am luat hotărârea, împreună cu Sorin Strutinsky şi Petrică Aliman, să plecăm la locul indicat. L-am văzut pe lt col. Maliciuc la parter şi am solicitat aprobarea de a pleca la voluntari. Ţin să accentuez că, pentru aceasta misiune de depistare a teroriştilor, nu am primit ordin de la nimeni. Acum pare puţin deplasat, însă la momentul respectiv toată suflarea era ferm convinsă că respectivii existau şi erau înarmaţi. Am mai luat un coleg, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, şi prin culoarul creat de manifestanţi, în uralele acestora, am plecat spre blocul cu pricina. În drumul nostru, am fost îndrumaţi de civili şi chiar ajutaţi de aceştia şi de persoanele din gărzile patriotice. Spun ajutaţi, pentru că noi alergam relativ încet din cauza armamentului pe care îl aveam (câte patru - cinci încărcătoare de pistol mitralieră în masca de gaze, plus cel pentru puşca mitraliera, ataşat la pistolul mitralieră). Ajuns la blocul respectiv, m-am despărţit de Petrică şi am hotărât ca noi să intrăm la subsolul clădirii forţând grilajul, iar ei să intre prin spatele blocului, pe scările deja construite. Era lume, câtă frunză şi iarbă, atât împrejurul nostru, cât şi la primele etaje. Intrarea la subsol era închisă cu un lacăt, iar singura soluţie ca să pătrundem era să tragem în el. Am armat şi am tras câteva rafale, până când lacătul a sărit. Civilii au început să ţipe şi s-au trântit la pământ.

Din nou la Casa Albă

Aşchiile săreau din pereţi, iar vacarmul era general. Am intrat în subsol, ale cărui cotloane le-am scotocit cam vreo 20 - 30 minute, până când ne-am întâlnit nas în nas cu Sorin. Atunci, din cauza tensiunii în care eram, am fost la un pas de a ne împuşca unul pe altul.

După ce ne-am întâlnit, ne-am reîntors, în ovaţiile mulţimii, la Casa Albă. În jurul orei 17.00, în toată clădirea se răspândise zvonul că trupele de securitate de la Neptun urmează să invadeze Constanţa, cu misiunea de a ocupa Casa Albă. Pe acest fond am auzit împuşcături în zona Gării şi am presupus că zvonurile se adevereau. În acest context am spart geamurile spre curtea interioară şi am îndreptat armele spre parcul auto. Aşteptarea a durat aproximativ două ore. Între timp, la porţile Casei Albe, rămăseseră în majoritate ţigani. Aceştia, din când în când, se «aprovizionau» cu băutură din actuala alimentară Grand, dorind să pătrundă în sediu, să facă revoluţie. Precizez că, în momentul intrării mele în Casa Albă, aceasta era deja devastată. Colonelul Ionescu, adjunctul colonelului Maliciuc, ne-a recomandat să lăsăm populaţia să intre în clădire. Dându-ne seama de eventualele consecinţe, împreună cu Sorin Strutinsky şi Sorin Curelaru, ne-am postat în faţa mulţimii, câţiva ţigani, rugându-i să păstreze ordinea, deoarece armata era cu revoluţia. Cu greu am reuşit să ţinem stavilă persoanelor surescitate. În cele din urmă, spre orele 22.00, aceştia au renunţat. De la etajul întâi (unde se afla conducerea revoluţiei - Barbu Dănescu, col. Maliciuc etc.) ne-a venit zvonul că o bandă înarmată de terorişti care spărseseră blocada din jurul Bucureştiului se îndreaptă spre Constanţa, în autoturisme. Precizăm că, în tot acest timp, în zona centrală a oraşului se auzeau focuri sporadice. În perimetru au apărut şi câteva TAB-uri, în colţurile clădirii. În toată această aşteptare, din clădirea de vizavi am observat cum, în geamurile de la balcon se reflectau lumini cu o frecvenţă regulată, pe care noi le-am interpretat ca fiind semnale teroriste.

Cu cartuşul pe ţeavă

În numele grupului nostru, pentru că nu puteam să ne numim armată regulată, întrucât nu aveam comandă directă, Sorin Strutinsky a plecat la etajul întâi, să raporteze suspiciunile noastre, noi oferindu-ne voluntari pentru a merge în zonă şi a anihila eventualii terorişti. Am fost refuzaţi, pe motiv că nu ne puteau risca viaţa. Ulterior, în acea clădire au intrat şi au ieşit, succesiv, grupuri de câte trei - patru oameni preocupaţi.

La un moment dat s-a zvonit că teroriştii din Bucureşti au intrat în Constanţa. Toţi am pus armele pe foc automat, ochind în zona magazinului Diana şi a celui de tehnică medicală. Într-un târziu, şi-au făcut apariţia două maşini, o Dacie şi o Lada, conduse în mare viteză, în care noi nu am tras deoarece trebuia să aşteptăm semnalul de la etajul întâi. Maşinile s-au reîntors după câteva minute. Unul dintre TAB-uri a încercat să se urce pe autoturismul marca Lada, care patrula prin faţa Casei Albe, cu un steag scos pe geam, după părerea noastră de culoare neagră, şi care părea extrem de dubios. Nici de această dată nu ni s-a permis să deschidem focul. A fost o noapte de coşmar, în care am aşteptat atacul forţelor de desant debarcate la Neptun şi alte asemenea prezumtive atacuri. În aceeaşi noapte am avut divergenţe cu mai mulţi civili care spărseseră magazia Casei Albe şi furaseră whisky, ness, ţigări şi alte asemenea produse. În toată perioada cât am stat în Casa Albă nu am avut niciun ofiţer care să ne dea ordine direct.

După 36 de ore petrecute în clădirea Casei Albe ne-am întors la institut. Aici am zăbovit câteva ore, după care am primit misiunea de a păzi Fabrica de Lapte. Pe înserat am pornit cu Sorin Strutinsky, Pintilie Cătălin, Dragodan Horaţiu şi încă vreo doi colegi, să verificăm actuala cofetărie de lângă ICIL, în perioada respectivă se afla în construcţie, şi un subsol al unui bloc, unde se presupunea că sunt terorişti. Deja eram deprins cu pericolul. Împreună cu Dragodan Horaţiu am verificat în fiecare cameră din blocul respectiv. Restul nopţii am păzit instalaţia de amoniac a Fabricii de lapte".