Interviu cu Bogdan Covalciuc, comandant echipaj SMURD „Satisfacţia salvării unei vieţi omeneşti nu se poate exprima în cuvinte"

Bogdan Covalciuc este comandant echipaj şi conducător autospeciale SMURD Constanţa. Se confruntă, în meseria sa, cu situaţii limită. Devine, aproape fără voia sa, personaj principal al unor poveşti disperate în care deznodământul trebuie să fie salvarea unei vieţi omeneşti. Ce înseamnă să lucrezi pentru SMURD, ce înseamnă să te afli uneori la graniţa dintre viaţă şi moarte, dar şi să dai unor oameni o a doua şansă la viaţă am aflat de la Bogdan Covalciuc, în cadrul unui interviu online.

1. De câţi ani sunteţi comandant echipaj (şi conducător autospeciale) SMURD? Cum v-aţi caracteriza, în câteva cuvinte, munca?

Sunt pompier din 1991, iar la descarcerare lucrez din 2001. Sunt pompier de 20 de ani. Sunt foarte disciplinat, îmi iubesc foarte mult meseria. E greu să mă caracterizez... Aş putea însă să spun ceva despre meseria mea. Pompierii au deviza „Sacrificiu şi devotament". Aceste două cuvinte caracterizează, în ansamblu, meseria pe care o practic. În completare, a venit şi SMURD-ul cu „Cine salvează o viaţă, salvează o lume întreagă". Acestea două, coroborate, spun totul despre această meserie.

2. Ce anume v-a determinat să vă alăturaţi serviciului SMURD?

Pur şi simplu înfiinţarea serviciului SMURD. În 1994 am urmat nişte cursuri de specializare în descarcerare cu o echipă de pompieri din Marea Britanie. Am fost printre primii pompieri din Constanţa care a făcut această specializare. După urmarea acestor cursuri, în 2001 am fost trimis de unitate, pentru că făcusem această specializare, să urmez nişte cursuri de prim ajutor la Târgu Mureş, cursuri pe care le-am urmat sub îndrumarea directă a domnului doctor Raed Arafat. În anul 2001 a început să activeze primul echipaj de descarcerare din cadrul ISU Constanţa, el fiind, de fapt, începutul SMURD Constanţa. Aşa am ajuns la SMURD.

3. Câte maşini are SMURD Constanţa? Mai aveţi nevoie de ambulanţe? Cum staţi cu dotarea?

La momentul actual sunt şapte ambulanţe operative şi un echipaj de descarcerare. Dotarea este foarte bună, de ultimă oră, şi din punct de vedere medical, şi din punct de vedere al descarcerării. Ar mai fi necesare cel puţin două echipaje în judeţ.

4. Există, în judeţul Constanţa, zone neacoperite, în care chiar şi un echipaj SMURD ajunge greu? E nevoie, din acest punct de vedere, de înfiinţarea unor sub-staţii?

Din punct de vedere al descarcerării ar mai fi necesare, cum spuneam, cel puţin două echipaje, deoarece la ora actuală noi acoperim întreg judeţul, mai puţin zona Hârşova, unde mai avem un echipaj de descarcerare, care acţionează însă numai în zonă.
Despre ambulanţe, cei de pe partea medicală sunt cei mai în măsură să se exprime.

5. Trebuie respectată vreo normă europeană privind timpii în care trebuie să se încadreze un echipaj de urgenţă de tip SMURD pentru a ajunge la un caz?

Da, şi normele europene şi legislaţia din România prevăd ca toate echipajele să intervină, în zona urbană, în maximum opt minute, iar în mediul urban în maximum 12 minute.

6. Consideraţi că se impune prezenţa unui elicopter SMURD numai pe litoral, chiar şi doar în timpul sezonului estival?

E necesară prezenţa unui elicopter SMURD în zona de litoral şi în zonele limitrofe.

7. Atunci când plecaţi din bază aveţi informaţii minime despre ceea ce vă aşteaptă la faţa locului. Ce nu aţi vrea să găsiţi acolo?

Din punct de vedere tehnic, atunci când plecăm la intervenţie avem toate datele necesare. Începând de la locul producerii evenimentului, la numărul de victime şi situaţia lor. Toate aceste informaţii se strâng de către dispecerii noştri prin intermediul numărului 112. În timpul deplasării spre locul intervenţiei, primim continuu informaţii despre eveniment. Grea întrebare... Ce nu vreau să găsesc?!?... Aş vrea să nu găsesc oameni suferind, accidentaţi. Nu pot să aleg între ce aş vrea şi ce nu aş vrea să găsesc. Practic, tot timpul găsim oameni în suferinţă, că-s bătrâni, că-s adulţi, că-s copii... E greu să răspund. Prin specificul muncii, atunci când suntem chemaţi, e clar că vom găsi ceea ce nu ne dorim: oameni în suferinţă.

8. Aţi văzut, de-a lungul activităţii, sânge, trupuri sfâşiate, cadavre. Aţi devenit, din acest punct de vedere, un om dur, pe care puţine lucruri îl mai ating?

Prin definiţia activităţii mele, tot timpul văd sânge, trupuri sfâşiate, cadavre. Nu pot să spun că am devenit mai dur. Aşa sunt. Nu puteam să practic această meserie dacă nu aveam autocontrolul. Practic, toţi membrii echipajului de descarcerare sunt selectaţi după nişte criterii. Printre cele mai importante se numără stăpânirea de sine, autocontrolul şi un mod de a analiza rapid lucrurile. Când te duci să salvezi vieţi nu trebuie să fii dur. Trebuie să fii un om normal.

9. Vă mai amintiţi „botezul focului"? Este vorba, aici, despre primul caz care impunea intervenţia SMURD la care aţi participat.

Da, îmi amintesc de botezul focului. Am avut două botezuri. Unul pe linie de stingere a incendiilor, pe care l-am avut pe timpul stagiului militar la pompieri, în 1987, şi unul pe linia descarcerării, în ianuarie 2001: un accident rutier cu un încarcerat. Nu îmi amintesc foarte multe despre acest din urmă moment, deoarece am în minte foarte multe intervenţii. Ce pot să spun despre primul accident este faptul că eram foarte emoţionat. Dar am trecut foarte repede peste emoţie şi am dus intervenţia la capăt, cu succes. Ce ştiu foarte sigur este că persoana a fost salvată, predând-o colegilor de la ambulanţă în viaţă.

10. Aţi avut vreodată impulsul de a vă întoarce de unde aţi venit atunci când aţi ajuns la un accident şi aţi văzut dezastrul de acolo, crezând că nu se mai poate face nimic?

Nu, exclus! Nici măcar o fracţiune de secundă nu mi-a trecut prin cap o astfel de idee. Prin pregătirea noastră, suntem obligaţi să analizăm foarte bine locul intervenţiei. În general, facem analiza cuvântului „dezastru" după intervenţie. Atunci tragem concluzia că a fost sau nu un dezastru. Practic, toate intervenţiile celor de la descarcerare sunt în cazul unui dezastru. Că e vorba de un om, de zece, de mai mulţi...

11. Ce v-a marcat cel mai mult în întreaga activitate? Neputinţa de a salva un copil, o familie, o femeie însărcinată?

Toate intervenţiile unde am fost depăşiţi de soartă, ca să spun aşa, unde au decedat oameni, au decedat copii m-au marcat. Dar au fost compensate de numărul mare de vieţi salvate. Eu am o vorbă: după o tură în care am salvat o viaţă omenească, atunci când ajung acasă, adorm imediat după ce pun capul pe pernă. Satisfacţia salvării unei vieţi omeneşti nu se poate exprima în cuvinte.
Au fost multe cazuri în care nu am putut salva oameni. Însă nu a depins de noi. Au contat situaţia producerii accidentului, distanţa... Până la urmă, aşa a vrut Dumnezeu, sunt şi lucruri pe care nu ni le putem exprima. Noi facem tot ce este omeneşte posibil. Şi profesional.

12. Care este nenorocirea care v-a impresionat cel mai mult de-a lungul activităţii dumneavoastră?

Ca să răspund la această întrebare am să încerc să fac o diferenţiere. Cred că cele mai grele intervenţii, deşi nu-mi place să fac distincţia, sunt cele în care sunt implicaţi copiii. Toate intervenţiile mă impresionează dar, în acelaşi timp, îmi dau energie să mă pregătesc, să fiu mai eficient pentru a salva oamenii implicaţi în aceste nenorociri. Aş vrea să fiu acuzat că iau banii contribuabilului degeaba. Că nu fac nimic. Asta ar înseamna că numărul nenorocirilor ar fi cu mult redus.

13. V-aţi aflat vreodată în situaţia de a participa la salvarea vreunei cunoştinţe, a vreunui apropiat?

Nu, nu am participat niciodată la salvarea vreunei cunoştinţe sau vreunui apropiat. Dar sunt colegi de-ai mei care au făcut acest lucru. Care au fost implicaţi în salvarea unor persoane cunoscute, a unor colegi de muncă. Cred că aceste intervenţii sunt mai dificile decât altele din punct de vedere psihologic. Dar suntem pregătiţi şi pentru astfel de situaţii.

14. V-au dat vreodată lacrimile de neputinţă într-o situaţie disperată?

Nu. Categoric, dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, a doua zi ceream să plec de la descarcerare. Sper ca asta să nu se întâmple niciodată.

15. Ce senzaţie vă încearcă atunci când vă duceţi să salvaţi pe cineva şi îl găsiţi beat, încarcerat între fiarele maşinii?

Nu pot să fac această diferenţiere între un om care este băut la volan şi unul care nu este. Din punctul meu de vedere, toţi sunt la fel. Teoretic, că este băut, că a călcat mai mult pe pedala de acceleraţie sau că nu a fost atent... este tot o viaţă. Nu sunt eu cel în măsură să critic. Toţi cei care greşesc în astfel de cazuri sunt pedepsiţi de lege. Important este ca lumea să înţeleagă faptul că noi trebuie să controlăm maşinile, nu maşinile pe noi.

16. Cum procedaţi atunci când găsiţi un animal de companie într-un caz de descarcerare? Mai ales dacă devine agresiv... Un câine mare, înnebunit de zgomotul infernal prin care a trecut, spre exemplu.

Procedăm la fel cum procedăm în cazul unui om: încercăm să îl salvăm. Bineînţeles, respectăm ordinea firească a lucrurilor şi a regulamentelor noastre. În primul rând, salvăm vieţile omeneşti, după care urmează celelalte. Viaţa în general şi bunurile materiale.
Am avut ocazia să salvăm un număr foarte mare de animale, în special câini. Câţiva au fost şi agresivi. În astfel de situaţii facem apel şi la Protecţia Animalelor, care ne îndrumă. În principiu, chiar dacă sunt agresivi, încercăm să-i calmăm şi să găsim o modalitate de a îi extrage din spaţiile în care sunt prinşi. Nu am avut nicio situaţie în care să fim muşcaţi. Tot timpul suntem echipaţi corespunzător: purtăm echipament de protecţie.