Povestea unui preot care si-a pierdut credinta si apoi a gasit-o

Aceasta nu e o cronica de film. Cu toate ca in recuzita textului e prevazuta o acolada cu substrat cinefil. Zilele astea, la Republica, s-a strecurat o productie de-o perversitate surprinzatoare, ale carei adevarate virtuti au toate sansele sa scape ochiului comun. Nu e prima oara, de altfel, cand piata americana lanseaza produse cu standarde duble, croite pe calapodul maselor platitoare dar avand prevazute si niscaiva subtexte nobile, fara prea mare zarva, pentru "cine cunoaste" ori doar pentru ca spilurile inteligente dau bine la critica. Mulat cu admirabila viclenie pe tiparele cele mai banale ale industriei americane de vise, filmul Semne (Signs) al lui M. Night Shyamalan e conceput in trei straturi fine: primul, croit pentru grosul platitorilor de bilet, e cel mai corect, in raport cu industria: are subiect, predicat, actiune, ingrozire, extraterestri, dragoste, omor si umor, adica tot tacamul unui succes de casa. Al doilea strat e trena spirituala, facultativa dar pusa la vedere. Developand scenariul dupa primele doua straturi, gasim convenabil rezumatul oferit de Mel Gibson: "aceasta este povestea unui preot care si-a pierdut credinta si apoi a gasit-o". Al treilea strat e nitel luciferic, pentru ca, fara sa-si asume nici un risc economic, calca-n picioare cutuma dublului standard. Aici Shymalan si-a permis sa isi faca de cap, constient ca, la adapostul celor doua ticuri de receptare poate sa spuna ce vrea: atat grobianul cat si mic-burghezul cu pretentii de desteptaciune isi iau ratiile cuminti, fara sa-si sparga capetele. Pe ticurile si, mai ales, pe propria lor cheltuiala, Shyamalan isi permite sa spuna cu gura pina la urechi ce pofteste, poate strecura adevaruri pe care nimeni nu s-ar repezi sa le cumpere in propriul lor ambalaj. Daca povestea, la o scanare atenta, parodiaza cu un cinism foarte fin o serie de clisee SF, fara ca asta sa-i deranjeze pe consumatorii de rand, daca partea spirituala e si ea caldicica, mulandu-se convenabil pe aroganta nitel gaunoasa a intelectualului care-si cauta propriile repere intr-un produs cultural, dincolo, in stratul adanc al filmului, consumismul si elitismul sunt altoite cu propriile arme: fiecare-si primeste portia de profanel sau de sacrulet, folosindu-se, eventual, si de portitele de caraiala pe care preversul regizor le-a presarat din belsug prin pelicula. Tocmai acele elemente prea "slabe", ce predispun la comentarii facile si rautacioase mi-au atras atentia: era prea la indemana sa-l faci praf pe Shyamalan pentru filmul asta. Am pus cap la cap toate bucatelele dubioase si-am ramas masca: in linii mari, reteta adanca a filmului mi-a amintit de Nostalgia, o pelicula de-a lui Tarkovski dintr-o trilogie cu puternica incarcatura spirituala. Si tocmai acel gabarit depasit raspunde pentru conul de umbra ce-a acoperit, pe nedrept, figura uluitorului creator: i s-au croit o gramada de straie savante, i-au fost puse in carca vagoane de semnificatii oculte pentru ca, in final, Tarkovski sa devina atat de "nepretuit" incat a fost tras pe linie moarta. E drept ca nici filmele lui nu se lasa mestecate cu usurinta, au in ele ceva atat de "altfel" incat trebuie sa uiti tot, sa-ti scoti din cap toate scamele, toate musculitele, trebuie sa te deschizi pe tine ca sa vezi ce-i in el. Restul e simplu. Abia la a treia vizionare am inteles asta. Mi-au ramas astfel in minte detalii exceptionale, pe care le-am regasit, cu haine schimbate, in Semnele lui Shyamalan. La mijlocul filmului Nostalgia, aparent fara nici o legatura cu firul "naratiunii", aparea un nebun ce-si urla, in agora, foamea de Dumnezeu. El incerca, intr-o maniera aparte, sa-i converteasca pe trecatori: sa creada in Dumnezeu cu candoare, cu disperare, fara speranta, fara sa ceara nimic pentru asta, nici un raspuns, nici o dovada, nici o rasplata. Sa creada cu aceeasi candoare absurda cu care si-ar imagina ca-i posibil sa ninga in toiul verii. Pentru ca asta e singura noastra speranta. De ce nu-l lua nimeni in serios pe nebun, de ce chicoteau trecatorii? Pentru ca trecatorul, cetateanul comun, simpaticul nostru erou, omul de toate zilele nu mai are, de multa vreme, urechi in care sa intre anumite cuvinte, nu mai are organ sa-l primeasca pe Dumnezeu. E compus doar din cateva triste reflexe, din ticuri existentiale, din retete si tehnici de supravietuire, din interese imediate. Doar undeva, departe, in fundul fiintei sale, fara obiect sau precizie, mai flutura umbra unei nostalgii oarecare. Umbra care, uneori, se ridica pe neasteptate si ne-acopera fara veste, ne tulbura visele, ne intuneca mintile, ne rupe de lume. La finalul filmului, ca din intamplare, ca o greseala camuflata de fluxul genericului, o nevinovata ninsoare in mijloc de vara. Asta a fost Nostalgia. Ca din intamplare, eroii din filmul lui Shyamalan sunt salvati de un fenomen meteo: abia la final, strecurata prin randurile genericului, o nevinovata ninsoare deturneaza toata poliloghia. Abia acasa, punand cap la cap toate cioburile, iti amintesti ca toata povestea se intampla in Pennsylvania, unde niciodata nu ninge. Abia acasa vezi atele albe cu care-s cusute, intentionat, toate boarfele filmului. Nu-i vorba, acolo, de nici o invazie extraterestra, de nici un preot care si-a pierdut zeul. E vorba de noi, de foamea noastra abstracta, pe care nu mai stim sa ne-o potolim decit prin minciuna. E urletul pe care ne-am invatat sa-l ambalam in celule cat mai etanse, cuvantul pe care-l dresam atat de bine sa nu spuna nimic, de toate luminile pe care le-am nascocit ca sa nu lumineze. E Dumnezeu care, ca sa ne mai intre in casa, in ochi, in ureche, trebuie sa se strecoare pe raft, in vitrine, ferchezuit, ambalat, cat sa fie o tara mai ispititor decat un pachet de tigari, decat un sampon fermecat sau un DVD magic. M-a intristat Shyamalan. Si-mi pare rau ca s-a dus vara asta, atat de repede, parca fara de veste. As fi putut, acum, spera ca va ninge in iulie.