Drumul turistilor straini printre „minunile" Constantei (galerie foto)

Nu va mai dura mult şi turiştii străini, pasageri ai navelor de croazieră, vor „invada" oraşul

Şi o dată cu debarcarea în Portul Constanţa va începe şi „mirificul" drum către oraş, condimentat cu fiare vechi, pancarte publicitare nefolosite şi gropi. Prima bornă: dana 0. Facem un simplu exerciţiu de imaginaţie. Suntem turişti, la a doua tinereţe, aproape de a treia. Venim dintr-o ţară nordică pentru a ne încălzi la soarele Constanţei.

Coborâm de pe vas, tragem aer sărat în piept şi scrutăm zările. Ce vedem?! Navele militare, dar în special pe cele vechi, ruginite şi un vas pricăjit de depoluare. Dar şi macarale, care nu râd în soare, argintii. Puţin mai departe, în partea stângă, vedem munţii. Dar nu forme de relief, ci adunături de fiare. Ne îmbarcăm într-un autocar care ne va plimba prin oraşul-port-european Constanţa. Plecăm. Vedem îndeaproape fierul vechi, dar şi macaralele. Masajul post-călătorie este oferit de hurducăielile autocarului care trece peste liniile de cale ferată. Ce ne mai trebuie după o croazieră plăcută în Marea Neagră?! Citim nedumeriţi o pancartă pe care scrie „Atenţie la tren!" şi ne continuăm periplul. Imaginea creată de gardurile ruginite din stânga şi de zidul înalt de beton din dreapta ne obligă să ne uităm direct înainte. Ce să vezi?! Un ceas. Ne punem întrebarea: „E piesă de muzeu?!", dar ne edificăm în curând că este doar un obiect ruginit de ploi, care tronează pe un „monument" care ne arată că suntem în Portul Constanţa. Port, port, numai că de la debarcare nu am mai putut vedea marea din cauza fierătaniilor, a betoanelor sau a macaralelor.

Saligny şi jocurile de noroc

Ajungem la cea dintâi poartă a Portului, iar Peninsula începe să se contureze. Rufe întinse la uscat, ziduri roase şi decolorate de vreme şi un zumzăit de muzică orientală. Măcar este o zi frumoasă, de primăvară. În zare se întrevede o statuie, însă nu o putem admira pe de-a întregul din cauza unor panouri publicitare care ne îndeamnă să mergem la jocuri de noroc. „Dar muzee nu au în oraşul ăsta?", s-ar întreba orice turist. Trecem pe lângă statuia lui Saligny, pe care nu reuşim decât cu mare greutate să o vedem în întregime. Dar revedem o scenă: cea a panourilor publicitare. De data aceasta nefolosite. În spatele unei astfel de pancarte descoperim Cazinoul, clădire impunătoare şi solitară în bătaia valurilor. Dar nu putem uita că tocmai trecusem pe lângă o cârciumă nu tocmai frumoasă. Abia aici vedem marea. Debarcarea avusese loc în urmă cu vreo 20 de minute. Intrăm pe o străduţă îngustă, iar „masajul" gropilor începe din nou. Ne rugăm Celui de Sus pentru iertare, că doar trecem pe lângă Arhiepiscopie.

Ovidiu, veşnic verde

Gropile se înmulţesc, la fel şi casele dărăpănate, dar şi ritmurile orientale se amplifică. Un câine latră de la balconul unei case portocalii, scorojite. Hurducăiala autocarului ne duce cu gândul la un safari, la plimbatul pe cămilă. Totuşi, în fostul Tomis, ruinele se găsesc la tot pasul. Şantiere lângă lăcaşe de cult, pancarte căzute, care ar fi trebuit să indice obiectivele turistice, şi un Ovidiu luminat „feeric" cu verde brotac. Aşa arată vestita Piaţă Ovidiu. Şi ne continuăm drumul... cu aceleaşi gropi. Măcar se întrezăreşte marea printre ruinele caselor din Peninsulă. Frumoasă plimbare au turiştii străini. Să te tot întorci într-un astfel de oraş-port-european.