Evoluţia copiilor din centrele de plasament din Constanţa, de la vis, la aspiraţie

Cum este mediul în care trăiesc copiii din centrele de plasament? Care sunt şansele ca ei să evolueze într-un astfel de spaţiu? Cum se simt ei şi care este traseul lor personal sau profesional? Răspunsurile la aceste întrebări controversate, care au stârnit reacţii, cu precădere negative, în societatea contemporană, se găsesc în cămine primitoare, cu coridoare lungi, special amenajate cu exponatele copiilor, pentru stimularea exerciţiilor lor.
 
În fiecare centru de plasament, în care copiii sunt crescuţi de la vârste relativ mici, de către echipe formate din şefi de centre, psihologi şi educatori, există lucrări artistice ale celor mici: desene sau origami, diplome, medalii sau trofee obţinute în urma muncii lor, uşor de observat la fiecare pas făcut în cămin.
 
Oamenii care îi cresc, acoperindu-le atât latura afectivă, cât şi pe cea care le asigură devenirea ulterioară, susţinându-le ideile şi interesele, educându-i şi oferindu-le încredere, nu sunt doar echipe formatoare de caractere, ci mai mult decât atât: sunt familii spirituale. Odată ajunşi la maturitate, după vârsta de 18 ani, dacă optează pentru o formă de învăţământ superior, au posibilitatea de a locui în centru până la 26 de ani.
 
Vizitând aceste locuri, am descoperit ce înseamnă munca într-un centru de plasament, câtă importanţă are componenta afectivă în relaţia cu copiii. Fiecare centru se evidenţiază prin diverse metode de relaţionare, care ajută la creşterea stimei de sine a viitorului adult. Pentru a descoperi sursele lor de motivaţie, care îi ajută să parcurgă un traseu evolutiv prin aceste mijloace, am vorbit cu directori, psihologi şi chiar cu copii din centre.
 
Astfel, Isabela Croitoru, psiholog în cadrul Centrului de Plasament „Micul Rotterdam“, vorbeşte despre rezultatele pe care le-au avut în cadrul procesului de îndrumare a copiilor prin consiliere psihologică: „Încercăm să-i ajutăm să-şi însuşească norme de conduită socială adecvată, să reuşească să capete deprinderi de viaţă independentă, să devină capabili să se dezvolte şi să funcţioneze, pe viitor, cât mai corect în societate şi să le sporim încrederea în sine, crescându-le posibilităţile relaţionale şi profesionale, prin şcoală sau medii de socializare diferite. O parte dintre ei au rezultate frumoase, atât la nivelul mediului şcolar, cât şi pe partea artistică. Se exprimă în funcţie de înclinaţiile lor, unii orientându-se spre dans, activităţi muzicale, instrumentale, iar ceilalţi, spre activităţi educative. În funcţie de interesul lor, noi încercăm să-i îndrumăm“.

Poveştile copiilor de la „Micul Rotterdam“

Copiii mărturisesc că trăiau în condiţii precare înainte să ajungă într-un centru de plasament, drept pentru care nu îşi judecă părinţii, o parte dintre aceştia păstrând legătura cu membri ai familiei extinse. „Am ajuns aici de la vârsta de patru ani, din cauza faptului că nu aveam lumină şi foloseam lumânări. Nu aveam bani să plătim factura la apă şi mâncam din gunoaie. Unchiul meu a făcut plângere pentru a fi adusă în centru, dorindu-şi să nu ajung să cerşesc ca mama. Nu ne aşteptam, părinţii mei au fost şocaţi când am fost luată la centru, pentru că nu ştiau de plângerea unchiului. Nici eu nu ştiam. Mie mi-a spus unchiul, ulterior, că a făcut plângere“, susţine unul dintre copii. „Am ajuns în centru din cauza faptului că mamei mele i s-a descoperit tumoare pe creier, care îi afecta gândirea şi comportamentul. Intervenea agresiunea verbală, fizică, şi din această cauză am ajuns aici“, povesteşte un alt copil.
 
În ciuda poveştilor triste, speranţele şi aspiraţiile lor cresc, copiii dezvoltând interes şi pasiune pentru diferite domenii de activitate, precum estetică, sport, muzică, dans, teatru, învăţământ sau domeniul militar. „Vreau să urmez Academia Navală «Mircea cel Bătrân», pe partea militară. Sper că voi reuşi să intru la Academie, cu toate că sunt multe probe: sportivă, medicală, psihologică, engleză, matematică. Chiar îmi place matematica, cred că se moşteneşte de la mama, care, deşi a terminat Facultatea de Politehnică, a ajuns să ocupe postul de femeie de serviciu la Cazino. Când şi-a pierdut locul de muncă, nu a mai avut situaţia financiară necesară pentru a ne întreţine pe mine şi pe sora mea şi, din acest motiv, am ajuns aici“, a povestit o adolescentă.

Mărturisiri de la Adăpostul de zi şi de noapte pentru copiii străzii

Adăpostul de zi şi de noapte este un centru de tranzit unde copiii ajung şi locuiesc doar pentru o anumită perioadă. Aceştia fie sunt găsiţi de poliţie, fie se prezintă singuri la centru, după ce ajung să se teamă de viaţa de pe stradă.
 
În acest sens, Lena Stamate, psiholog în cadrul Adăpostului de zi şi de noapte, a vorbit despre situaţiile cu care se confruntă, despre modul de raportare la copii şi despre evoluţia acestora: „Când ajung la noi, la centru, copiii prezintă o atitudine închisă, până ce se stabileşte o legătură cu terapeutul şi cu restul personalului. În momentul în care discutăm cu ei, aflăm, de fapt, ce probleme au, cu ce se confruntă şi reuşim să stabilim, în acest fel, o relaţie de ataşament, încercând să acoperim laturile emoţionale, ceea ce lor le-a lipsit. Cred că este vorba despre legătura dintre copil şi părinte, care, celor mai mulţi dintre ei, le lipseşte“.
 
Reuşita pe care o are personalul centrului în conturarea şi modelarea caracterelor celor mici, prin legătura de ataşament pe care o formează, s-a consolidat pe baza transmiterii ideii de apartenenţă la un mediu familial, în relaţia dintre personal şi copil, în diferite cazuri. „În ultima perioadă, putem spune că avem două categorii de copii cu care ne-am confruntat: sunt copii care ştiu ceea ce vor, care au venit din familii şi care, în prezent, sunt studenţi şi menţin legătura cu noi, adică au reuşit să vadă în noi nu neapărat nişte părinţi, ci nişte prieteni, nişte oameni cu care pot strânge mâna. Am încercat să fim un sprijin pentru ei şi au înţeles că noi nu suntem puşi aici pentru a-i judeca, nici pentru a nu le da voie sau a le impune nişte reguli stricte, ci pentru a-i ajuta şi a le oferi ceea ce ei nu au avut acasă. Sunt însă şi copii care nu înţeleg acest lucru, care au cunoscut viaţa de stradă şi care preferă să stea acolo, unde nu există reguli şi limite“, adaugă psihologul Lena Stamate.

 
Aceasta mărturiseşte, de asemenea, că au existat, de-a lungul timpului, cazuri în care familia şi-a luat copilul înapoi: „Ne mai confruntăm şi cu unele cazuri de copii ce nu provin din familii de risc, familii defavorizate, ci pur şi simplu este vorba despre copii aflaţi în perioada crizei adolescenţei, când fug de acasă, vor să încerce lucruri noi şi, îndeosebi în perioada verii, vin din alte judeţe, la mare, pentru distracţie. Trezindu-se singuri şi nefiind învăţaţi cu viaţa de stradă, solicită sprijinul poliţiei şi, implicit, sunt aduşi la noi. Apoi, noi luăm legătura cu familia, iar aceasta vine şi îi recuperează, iar copiii tratează tot ce s-a petrecut ca pe o experienţă, un lucru pe care l-au încercat, realizând că cel mai bine este acasă, alături de părinţi“.

Statutul de „mamă socială“ în Centrul de Plasament „Traian“

Centrul de Plasament „Traian“ găzduieşte copii cu handicap, de care se îngrijeşte o echipă formată din educatori, psihologi şi chiar şeful centrului, oameni care devin o „familie spirituală“, care fac un dublu efort pentru ca cei mici să poată avea un cuvânt de spus în societatea în care vor deveni adulţi şi în care vor trebui să se adapteze.
 
În acest sens, şefa Centrului de Plasament „Traian“, Liana Panaitescu, vorbeşte despre munca de educator ca fiind un rol de „mamă socială“ şi mărturiseşte că relaţia cu copiii de bazează în mod special pe starea afectivă pe care o transmite: „Întotdeauna există o punte care se numeşte afectivitate. Chiar dacă nu-mi răspunde acum, pentru că este posibil să aibă o criză şi nu va răspunde pe moment, trebuie să insişti. Ulterior, apreciindu-le munca, ei răspund la aceşti stimuli, devenind foarte muncitori. Sunt foarte buni la activităţile repetitive, având o motricitate foarte fină“.
 
De-a lungul timpul, au format o legătură cu copiii, prin dragoste şi afecţiune, au încercat să le ofere acestora încredere, stimă de sine, încurajându-i şi apreciind fiecare lucru pe care-l fac, şi au reuşit să-i determine să-şi iubească familia, eliminând ideea de abandon şi înlocuind-o cu aceea că ar fi fost aduşi în centru pentru a beneficia de un trai decent, pe care nu-l puteau avea acasă, din lipsa banilor: „Toţi au nevoie să-şi cunoască părinţii. Toţi au nevoie de acest suport emoţional pe care noi încercăm să-l oferim acestor copii. Li se oferă informaţii despre istoricul lor, iar ei îşi doresc să-şi cunoască rădăcinile“, adaugă Liana Panaitescu, şeful centrului.
 
Reuşita muncii lor s-a constituit recent prin formarea deprinderilor unui copil abrutizat, care, la şase ani, nu ştia să vorbească, să mănânce sau să zâmbească. În doar două luni, integrând-o pe fetiţă în „familia“ lor, prin comunicare şi joacă, au reuşit să-i aducă zâmbetul pe chip, să-i formeze deprinderile esenţiale pentru vârsta ei şi să se bucure alături de ea de fiecare realizare.
 

Cei 51 de copii pe care îi numără acest centru de plasament beneficiază săptămânal de consiliere psihologică, merg în tabere anual, organizează spectacole de sărbători împreună cu toate centrele din oraş, au şi un reprezentant al Consiliului Copiilor, care le transmite preferinţele în materie de alimentaţie sau jocuri, şi pot beneficia de programe de schimb de casă, prin care au posibilitatea să viziteze şi să locuiască, pe o perioadă determinată, în alte centre de plasament din ţară.
 
Florina NĂNESCU este studentă a Facultăţii de Litere, specializarea Jurnalism, Universitatea „Ovidius“, Constanţa