Oameni in locul magarilor

Reporterii nostri au muncit alaturi de mineri

Ziaristii de la cotidianul ZIUA de Constanta au lucrat un schimb alaturi de ortacii de la Altan Tepe * De peste 50 de ani, in mina de cupru de aici nu s-a investit nimic pentru modernizare * In anii `70, vagonetele incarcate cu minereu erau trase de magari, in timp, acestia fiind inlocuiti de mineri * Pentru locuitorii coloniei Altan Tepe, mina reprezinta viata lor * Nici unul din ortacii pensionati nu mai traieste mai mult de cinci ani si foarte rar care ajunge la zece * Cei mai mari dusmani ai minei de aici sunt marea si lipsa de investitii # Ortacii spun ca noi am fost primii ziaristi care am intrat vreodata in mina lor

Localitatea Altan Tepe nu exista pe hartile Dobrogei. Toti cei care o stiu, o stiu dupa numele minei Altan Tepe, "Muntele de aur", cum se traduce din limba turca. Aici, exploatarea zacamantului de cupru a inceput cu mult inainte de cel de-al doilea Razboi Mondial, dar a fost intensificata abia dupa anul 1964. Atunci s-a constituit si colonia care poarta numele minei si care, administrativ, apartine de comuna Stejaru. In mica asezare traiesc din salariile amarate ale celor 300 de ortaci aproape o mie de suflete. Minerii lucreaza in adancuri, prin praf, prin apa, prin fum, si cu un munte de roca deasupra capetelor, mai rau ca in iad. Ca si alti colegi de-ai lor din alte exploatari, cei de la Altan Tepe stiu ca intra in schimb, dar nu stiu daca mai ies, desi mina de aici este una dintre cele mai sigure din tara.

Ideea realizarii acestui material ne-a venit dupa groaznicul accident de la mina Vulcan, in care, cu cateva zile in urma, au decedat zece ortaci si au fost grav raniti alti patru. Pentru a vedea efectiv cum muncesc minerii, reporterii nostri s-au deplasat la mina de la Altan Tepe, aflata la granita cu judetul Tulcea, singura exploatare de zacamant din subteran din Dobrogea. Si pentru a cunoaste si mai bine despre ce este vorba, am intrat in subteran odata cu ortacii din schimb si am participat aproape la toate operatiile tehnologice pe care le-au efectuat ei, desigur, ceva mai usor decat ei, ca deh, noi nu suntem tot atat de priceputi ca acestia. Inainte de intrarea propriu-zisa in abataj, Dorin Rusu, directorul general al exploatarii, ne-a prezentat, desigur din birou, mina. Astfel, am aflat ca exploatarea zacamantului de cupru de aici se face pe baze stiintifice de peste un secol, atunci cand au fost adusi si primii colonisti care ar fi trebuit sa lucreze in subteran. In decursul timpului, mina a cunoscut o serie de transformari. Daca in primii ani extragerea se facea efectiv de la suprafata, datorita inclinarii de 45 de grade a filonului de cupru catre adancuri, mina si-a modificat configuratia, sapaturile efectuandu-se, acum, in plan vertical. Inaintandu-se pas cu pas, astazi se extrage zacamant de la o adancime de 750 de metri. In exploatarea de aici, zacamantul are cea mai bogata concentratie de cupru din tara, si care ajunge in unele locuri la 1,6-2,8%, fata de numai 0,4-0,6% cat este la Balan, de exemplu. Specialistii mai spun ca procentul de cupru de la Altan Tepe este al treilea ca marime din Europa, deci o mina foarte bogata.

Mina este viata coloniei

Zacamantul de cupru se scoate, asa cum spuneam, de la o adancime de peste 700 de metri printr-un complex de extractie, alcatuit din masini concepute special in acest sens, dar si dintr-un sistem de pompe pentru scoaterea apei de mare din subteran, pentru ca trebuie sa spunem ca apa de mare se infiltreaza pana acolo, desi mina se afla la aproape o suta de kilometri de Constanta. Apa este scoasa din adancuri cu pompele, care actioneaza continuu, cu consumuri energetice uriase si, desigur, cu costuri destul de ridicate. Tocmai aceasta a facut ca datoriile minei sa ajunga astazi la peste 50 de miliarde de lei, cele mai multe din restantele in cauza reprezentandu-le penalitatile. Mai trebuie precizat ca aceste datorii s-au acumulat in timp, inca din anii 1992-1993, de atunci platindu-se efectiv la zi, dar fara penalitati. Dar sa lasam problemele tehnico-financiare, desi nu sunt chiar de neglijat, si sa trecem la activitatea propriu-zisa a ceea ce inseamna mineritul. La exploatarea de la Altan Tepe mai sunt astazi vreo 300 de ortaci, din peste 1.200 cati lucrau pana la Revolutie. Dintre ei doar o treime sunt mineri de abataj, ceilalti efectuand activitati colaterale, dar necesare. Pe umerii lor apasa greutatile celorlalti aproape 700 de membri ai acestei comunitati, ceva mai deosebite fata de altele pe care le cunoastem. Nimeni din aceasta colonie nu lucreaza in alta parte. De altfel, nici nu ar avea unde, pentru ca pe aici nu se gaseste nimic de munca. Nimic nu merge fara mina. Apa potabila este adusa la robinete de la mina, curentul trece prin instalatiile minei, caldura tot pe acolo. Bani pentru mancare si intretinere, tot de la mina vin, desigur. In ciuda muncii lor grele, minerii sunt foarte saraci. Ei nu au cu ce sa-si intretina familiile, salariile lor fiind de mizerie.

Ne-am inchis in mina degeaba!

Din cauza necazurilor salariale, dar si a lipsei banilor pentru investitii, in noiembrie acum doi ani, un schimb intreg de ortaci de la exploatarea Altan Tepe s-a blocat in subteran, protestand impotriva refuzului patronatului de a le majora salariile si de a respecta prevederile contractului colectiv de munca. Vasile Samoila, liderul de sindicat de atunci, ne-a declarat ca, in ciuda protestului lor de atunci, situatia a ramas neschimbata. Atunci, salariile nu fusesera platite de trei luni, banii pentru prima de sarbatori nu fusesera dati, fonduri pentru investitii nu au fost acordate, astfel ca utilajele erau si sunt si acum la fel de cazute moral si fizic. Acum se dau salariile la timp, dar nu se dau intregi. Vagonetarul castiga lunar doua-trei milioane de lei, suma cu care, desigur, nu-si poate intretine familia. Ion Pasaloiu, sef de schimb la mina si adjunct al sefului de sector, ne-a declarat, fara echivoc: "Era mai bine pe vremea lui Ceausescu. Minerul era respectat atunci. Aveam 6.500-7.000 de lei pe luna. Ne ajungeau banii, mai puneam si la CEC. Traim mai rau ca in iad. Peste tot numai bezna". Tot Pasaloiu ne-a mai spus ca sunt putini cei care pricep despre ce este vorba in mina. "Sa lucrezi la 700 de metri sub pamant, cu un munte de roca deasupra, nu-i prea usor. Si asta zilnic", a conchis acesta. Viata minerilor este permanent in pericol. Moartea poate veni de peste tot.

Traim din datorie in datorie

Intreaga colonie abia asteapta sa ia minerii salariile. Si, cand spunem asta, ne gandim inclusiv la bacanul coloniei. Laurentiu Alexandru Dragan, ajutor de miner, cu peste cinci ani vechime, ne spunea ca toti cei care isi duc zilele la Altan Tepe traiesc numai din datorii. "Cand luam banii, ne repezim drept la bacan, sa-i dam banii pentru ce am luat pe condica. In aceeasi zi facem alte datorii. Nu putem sa tinem banii, pentru ca ii dam la intretinere, la lumina, la apa sau pentru cumparat cate ceva pentru copii", ne-a mai declarat Dragan. Desi ies la pensie la varsta de 45 de ani, foarte putini sunt cei care ajung la 50 de ani. "Nimeni nu traieste mai mult de cinci ani dupa pensionare, cine mananca banii statului zece ani, trebuie sa fie mare", ne-a mai spus un alt miner, de fapt cel mai varstnic din exploatare. Acesta, care are cel mai mare salariu, abia daca ridica aproape patru milioane de lei, cu sporuri cu tot. Pentru banii astia, zilnic, minerul face acelasi lucru. Vine la vestiar, isi schimba hainele curate cu altele permanent murdare, isi ia izmenele, camasa de corp si cizmele de cauciuc, indiferent de anotimp. Dupa aceea, drumul sau duce invariabil catre magazie, de unde isi ridica pe baza de semnatura casca, masca de gaze si lampasul. In registrul de evidente de aici sunt trecuti cei care intra in mina. Totul este mentionat cu o minutiozitate de contabil: numele, prenumele, functia, data si ora la care s-a intrat in mina. Registrul respectiv constituie si baza de informatii in cazul unei catastrofe. Fara echipamentul mentionat si fara sa fie trecut in registru, nimeni nu intra in subteran. Primul pas de aici este la gura minei, catre lift, de fapt o colivie, construita din mai multe gratii, care este lasat in adancuri cu ajutorul unui sistem de scripeti si cabluri. Colivia duce catre galeria unde sunt repartizati sa lucreze cate sase mineri la fiecare transport. Pana acolo, urcatul sau coboratul liftului nu face mai mult de sase-sapte minute. Odata ajunsi aici, fiecare isi face treaba de miner, de electrician, de mecanic, de pompagiu. Intregul sut lucreaza numai in echipa. Minerul nu-si poarta de grija. El are grija de colegul sau. De el are grija colegul. Nici unuia nu-i este indiferent celalalt. Daca au vreun motiv de raca, se cearta afara. In subteran, ortacii fac de toate. Intaresc galeriile, detoneaza, incarca vagonetele, duc vagonetele pline la colivie, le aduc goale la abataj. Lucreaza mai mult ca orbetii. Toti cei care alcatuiesc schimbul stiu ca au de intrat zilnic un metru si jumatate in galerie si ca tot zacamantul trebuie scos la suprafata. Subteranul nu este iluminat, pentru ca nici o sursa electrica nu rezista la atata umiditate. Singura sursa de lumina a minerului este lampasul. Pentru ca tot a venit vorba de impins vagonete, nimeni nu impinge mai mult decat minerul. Zilnic, din exploatarea de la Altan Tepe se extrag peste 450 de tone de minereu, mult mai putin fata de 2.500 de tone altadata. Cele 450 de tone se duc sus cu caruciorul impins de ortaci, fiecaruia revenindu-i cam 30 de tone pe zi. Pana acum treizeci si ceva de ani, munca asta era facuta de magari. Animalele erau scoase o data pe an, de Paste, trei zile, sa se odihneasca. Aceleasi vagonete sunt astazi carate de oameni. Magarii nu mai sunt utilizati, fiind prea costisitori. Oamenii sunt mai ieftini. De modernizare in mina nu poate fi vorba. Ei lucreaza cu aceleasi utilaje de acum o jumatate de secol. Compresoarele nu au piese de schimb, acestea fiind de fabricatie sovietica, iar uzinele furnizoare de astfel de instalatii nu mai exista de mult ori si-au schimbat structura de productie. Singurele utilaje ceva mai moderne sunt pick-hammer-ul, cu care se dau gauri in abataj pentru amplasarea detonatoarelor, si incarcatorul frontal, "magaoaia", cum i se mai spune, folosit pentru incarcarea vagonetelor. Dar pana nu pune ortacul mana pe lopata, "inima lui Stalin", cum este botezata aceasta nelipsita unealta a sa, treaba nu se face ca lumea. Putul trebuie sa intre si el in reparatie capitala la fiecare zece ani. Dintre minerii cu care am vorbit si care au mai mult de 20 de ani vechime aici, nimeni nu-si aduce aminte ca acesta sa fi fost reparat vreodata. De oprit a fost oprit, dar nu reparat. A fost oprit pentru ceva defectiuni. In astfel de situatii, este nenorocire. Minerul trebuie sa urce pe scari cele sase-sapte sute de metri pana la gura minei, pentru ca astfel nu are ce face. Risca sa stea pana se repara liftul.

Si porcii sunt maro

In cele sase ore cat tine ziua de munca a minerului, apa curge aproape continuu peste el si peste utilajele cu care lucreaza. Scarile pe care sunt nevoiti sa urce oamenii nu rezista mai mult de o luna, desi cornierul din care sunt facute este destul de zdravan. De atata umblat prin tot felul de firide, apa, care curge peste tot, devine rosie, mai mult ruginie. Scoasa la suprafata de uriasele pompe, apa se plimba zeci de kilometri pe camp, pe langa sosea, si ajunge cine stie unde. In drumul sau, apa din mina o mai ia si razna, stricand gradinile localnicilor. Porcii minerilor care traiesc in apropierea suvoiului care vine din mina au deja pielea si parul de culoarea aramei. Cel care nu stie despre ce este vorba poate avea un soc la vederea acestor animale. Nici oamenii nu mai au culoarea fetei pe care au avut-o la nastere. De-atata stat pe intuneric, singurul care mai poate da culoare fetei este pigmentul din cupru. Culoarea maronie a fetei de miner te face sa crezi ca acestia sunt niste duri. Dorin Rusu, directorul general al exploatarii, ne spunea ca ortacul nu este deloc mai insensibil decat un profesor de exemplu. El a fost perceput drept bataus si huligan, mai ales dupa celebrele mineriade, la care nici nu se stie cine a provocat scandalurile. Ei au ramas doar cu numele ca infractori, pentru ca, ne spunea Rusu, nu este imposibil ca la vremea respectiva sa fi fost printre ei si provocatori. Ei sunt totusi ca niste copii: daca le dai salarii, le pui la dispozitie utilaje, le asiguri front de lucru, minerii fac treaba, chiar daca subteranul poate fi destul de bine comparat cu iadul, iar fiecare zi de munca mai inseamna inca una petrecuta in infern.