Dragobetele, ziua naţională a iubirii la români Ce trebuie şi ce nu trebuie să faci ca să-ţi meargă totul bine

În fiecare an, pe 24 februarie, se sărbătoreşte Dragobetele, ziua naţională a iubirii la români. Există o mulţime de superstiţii şi tradiţii legate de această zi, de care trebuie să ţinem seama.
 
În tradiţia românească, Dragobetele simboliza începutul primăverii, fiind celebrat înainte de 1 martie, cel mai adesea la 24 februarie. Această dată nu era întâmplător aleasă, ci marca începutul anului agricol. Este momentul în care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvie şi iubirea. Ziua de Dragobete este considerată prima zi de primăvară, când băieţii şi fetele adună flori, în special ghiocei, şi cântă împreună. Dimineaţă, oamenii obişnuiesc să poarte cele mai bune haine şi se spală cu apă de izvor. Pentru a avea un an bun, bătrânii satului acordă o îngrijire specială animalelor din ogradă, dar şi păsărilor. Bătrânii cred că în această zi păsările îşi aleg perechea pe viaţă şi se urnesc în construirea cuiburilor. De asemenea, sacrificarea animalelor este interzisă în această zi. Se spune ca cei care lucrează pământul în această zi se vor îmbolnăvi. De Dragobete nu trebuie să plângeţi, pentru că lacrimile aduc necazuri. Iar dacă unei fete îi place de un anumit băiat, trebuie neapărat să se întâlnească cu acesta.

Cine a fost Dragobete 

Dragobete, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult prin păduri. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce „se logodesc“ în această zi. Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi peste tot se putea auzi zicala „Dragobetele sărută fetele!“.
 
Credinţele populare referitoare la această sărbătoare sunt multe. Astfel, în popor se spune că cei care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli şi mai ales de febră şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. În unele zone, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se spunea că e „născută din surâsul zânelor“, era păstrată cu grijă, existând credinţa că avea proprietăţi magice: făcea fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase. Dacă de Dragobete nu erau zăpadă şi fragi, fetele adunau apă de ploaie sau luau apă de izvor pentru spălatul părului. În Mehedinţi, exista obiceiul numit „zburătorit“, potrivit căruia, la prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârşea cu un sărut în văzul tuturor. Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puţin un an.