Ion Creangă de Dobrogea

Cele mai frumoase poveşti ale copilăriei poartă semnătura lui Ion Creangă, şi nimeni până la el şi după el nu a cântat atât de frumos satul moldovenesc Humuleşti, pe care l-a făcut celebru. Întâmplător, s-a descoperit şi în Dobrogea, un povestitor la fel de talentat, Costache Marin Adam Dumitru, care a scris, fără să ştie, monografia satului Dunăreni, fost Mârleanu, oferind o imagine completă asupra satului tradiţional dobrogean de dinainte de Războiul de Independenţă, dar şi dintre cele două războaie mondiale.

Istoricul Lavinia Gheorghe, care a prezentat lucrarea în cadrul „Pontica 2012" a spus că ar vrea să publice monografia satului, însă nu dispune de fonduri.

Chestionarul a fost lansat de Gheorghe Dumitraşcu

Profesorul de istorie Gheorghe Dumitraşcu a lansat un chestionar. Nu sunt simple răspunsuri, ci atât de amănunţite încât transformă materialul într-o monografie. Costache Dumitru nu povesteşte doar amintirile sale, ci ale bunicii şi ale altor rude, astfel încât ni se permite să aflăm informaţii mult mai vechi.

În descrierile sale, foloseşte regionalisme şi arhaisme, asemenea lui Ion Creangă. Lucrarea cuprinde şi noţiuni de arheologie, istorie, lingvistică, etnografie şi folclor, practic o imagine completă şi detaliată a satului Mârleanu, actul Dunăreni.

Satul Mârleanu, al cărui nume a fost schimbat în Dunăreni, este unul dintre cele mai vechi şi mai puternice sate româneşti din Dobrogea. Astăzi, aparţine comunei Aliman, în ciuda faptului că este de două ori mai mare decât Aliman.

Localitatea Dunăreni, (fostul sat Mârleanu), este amintită între localităţile cu populaţie românească din Dobrogea, în secolele XVI-XVII, conform documentelor fiscale otomane ale timpului. Exista ca localitate "dublet" de o parte şi de alta a Dunării, în primă fază aşezarea numindu-se Ciumata, după numele celor ce s-au refugiat aici de frica ciumei din timpul lui Caragea Vodă.

Cine este autorul

Costache Marin Adam Dumitru s-a născut pe 8 noiembrie 1908, în comuna Mârleanu. Tatăl său, agricultor, a murit pe frontul din Moldova, în Primul Război Mondial. A rămas orfan. A urmat Şcoala Normală din Constanţa, fiind întreţinut de Orfelinatul „Grănicerul Muşat". După ce a fost învăţător în mai multe localităţi din Caliacra, şi-a satisfăcut stagiul militar la şcoala militară de rezervă Ploieşti. În 1935 s-a mutat în Transilvania, unde a predat în Veseud, Mediaş, apoi, până la pensionare, la Archita.

A făcut războiul în Est, apoi, „cam 100 de zile", în prima linie pe frontul de Vest. Locotenentul Costache Dumitru a fost comandant al Companiei 7 din Regimentul 34 Infanterie. A terminat războiul cu gradul de căpitan. A luptat la Oarba de Mureş, Apahida, Borşa, iar compania sa a intrat prima în Careii Mari.

Cum a dispărut un sat

Lucrarea debutează cu prezentarea cetăţii Sacidava şi a zonei. Pe baza amintirilor, a cercetărilor realizate de arheologi, dar şi pe baza propriei cercetări, Costache Dumitru lansează ipoteza prezenţei aici a cetăţii Daphne şi a Vicinei. Este prezentat apoi satul Museid, sat de cerchezi, aflat „în jos de cetatea Sucidava", locuit de mahomedani, crescători de vite. Cerchezii sunt priviţi ca oameni răi, în marea lor majoritate, care nu ezitau să omoare oameni şi se certau des între ei. Purtau la brâu pistoale şi „arme cu barîţ", adică cu pulbere. După Războiul de Independenţă, cerchezii au părăsit satul, dând foc la tot şi li s-a pierdut urma.

Numele satului

Prezentarea satului Mârleanu are la bază amintirile bunicii sale, care l-a pomenit sub acest nume „neoş românesc şi probabil vine de la un nume de păstor de vite". Iată cum povesteşte Ion Creangă de Dobrogea: „Numele satului aşa cum l-a pomenit bunica, Mârleanu. Acum 25 de ani (nu prea exact) li s-a părut oamenilor din sat că Mârleanu, numele acesta e cam vulgar, probabil că de aceea l-au schimbat în Dunăreni. (...) Mârleanu e nume neaoş românesc şi probabil că vine de la un păstor de vite, de oi. Că aşa era atunci. Bunica spunea că cei mai vechi oameni din sat ar fi: Vlăduceanu şi Burleanu şi că probabil că Mârleanu a fost un nume mai vechi decât numele de Vlăduceanu şi Burleanu. Cred că acest nume a fost înainte de venirea turcilor. A fost un sat curat românesc- n-a existat în sat, nici chiar după venirea turcilor, o altă naţiune".

„Din vremea turcului"

Urmează apoi amintiri „Din vremea turcului". Povestitorul îl prezintă pe străbunicul său, Dobre Lăcusteanu Cainargiu, ciorbagiu în vremea turcului, care a trăit 105 ani. Cu cinci ani înainte să moară mergea la secerat şi nu a fost niciodată bolnav. Era un om aspru, dar respectat şi drept. Este personajul principal al amintirii „Dişi parasî" (Banul dintelui), în care povesteşte acest obicei al venirii periodice a zapciilor. Pentru veridicitate, foloseşte arhaisme, regionalisme, cât şi cuvinte în limba turcă, limbă ce se folosea în discuţiile dintre turci şi ciorbari.

Despre dascăl

Este interesat modul în care prezintă şcoala. De la bunica sa află că erau puţini oamenii care ştiau carte: preotul, dascălul şi rude ale acestora. El a învăţat ocinaşile (rugăciuni) cu învăţătorul Mârza, care nu-i învăţa însă să scrie şi să citească. Învăţătorul venea „din ungurime", numele lui regăsindu-se în jurul Făgăraşului şi Sibiului.

„Şcoală. Am întrebat-o pe bunica dacă se făcea şcoală. Puţini oameni ştiau carte. Era popa, dascălu' şi câţiva oameni- rude cu popa.

Când era ea copil, îi învăţa un învăţător cu numele de „Mârza". Dar nu-i învăţa să scrie şi să citească. Îi învăţa ocinaşile- nişte rugăciuni- şi nişte reguli de conduită. Mârza sta la ei- într-o odaie din sus, lângă odaia argaţilor. Mânca cu argaţii la un loc."

„ (...) Au urmat apoi şi alţi învăţători. Însă, cel care a pus bazele şcolii în Mârleanu a fost învăţătorul Dinu- tatăl lui Jan Dinu, fostul director al gimnaziului Adam Clisi, pretor şi chestor de poliţie la Constanţa. Şcoala funcţiona în localul în care funcţionează acum GAC Dunăreni. Apoi s-a făcut clădire nouă, sus pe deal, cu două clase „tip Spiru Haret". (...) Unul dintre învăţători cu rezultate foarte bune a fost Helgiu, de fel din Moldova. Mai târziu, a fost inspector general şcolar. Dar cel mai devotat învăţător a fost Nicolae Niţulescu, fiu de preot din Gîldău-Ialomiţa. (...) Era foarte bine pregătit şi poseda o tehnică pedagogică care-i făcea cinste..."

Autorul se opreşte îndelung asupra ocupaţiilor locuitorilor din Mârleanu, presărând cu diverse întâmplări. Înainte de 1877, chervanaua mergea la Panair la Medgidia sau la Constanţa, apoi la bâlci la Călăraşi. Bunicul său, casier de pescari, făcea comerţ şi la Brăila şi la Galaţi. Înşiruie cei mai importanţă negustori din Mârleanu şi prăvăliile lor, scrie despre manufacturi, cârciumi şi popice, sifoane, primul gramofon cu pâlnie din sat.

În sat exista un singur obor cu cereale. Autorul descrie modul în care se desfăşura comerţul cu cereale, cine erau cei mai mari negustori.

Despre doftoroaie şi moaşe

Un alt capitol foarte interesant este „Sanitare". Aici sunt trecute amintirile sale despre bolile familiei, despre primul doctor pe care l-a văzut în copilărie, despre turcoaica doftoroaie, despre moaşe, despre „tunătorul de calai (cositor) , despre baba Oprina cu oala ventuză, despre Moş Adam chirurgul satului

Între „doftorii" satului, pe care-i enumeră şi despre care povesteşte:

„Svîcneală. Era porecla unui veteran de război care se însurase a doua oară cu cuscra Petra a lui Abrăşoia. Bătrânul acesta avea multe meserii: tăia cu briciul în frunte - de se scurgea sângele rău - pe cei care-i durea capul. Mai tăia şi sub limbă; scotea dinţii din gură cu cherpedeul (cleşte pentru cuie)- câteodată mai greşea de-i scotea şi pe cei sănătoşi; trăgea spânz la cai pe nas, când erau bolnavi de tăuşan (iepure) şi pe urmă-i trăgea de urechi; făcea de dragoste la fete bătrâne, cu buruieni de urât să se mărite repede; descânta de noroc să le vină lapte mult la vacile fătate de nelească (vaci care fătau înainte de vreme şi n-aveau lapte".

O altă curiozitate o găsim în capitolul „La argea" (război de ţesut). În sat se creşteau duzi şi viermi de mătase.

Completează tabloul idilicului sat cu strigăturile amuzante de la clacă şi obiceiurile legate de această ocupaţie. Este descrisă pe larg viaţa satului în sărbătoare: hore, muzică, strigături, lăutari.

Mobilizarea pe front, anunţată la serbarea şcolară

Ca la toţi românii, un rol important îl are viaţa creştină. Autorul povesteşte despre cimitirul vechi devastat, unde se juca „lumânărica", despre biserica veche, despre icoanele pe care le-a văzut în podul bisericii celei noi, despre obiceiurile tradiţionale: posturi, Bobotează, sfinţirea puţurilor.

Rememorând „Zile frumoase şi altele mai întunecate ale satului Mârleanu". Cum a trăit cele două războaie mondiale, el îşi aduce aminte despre serbarea şcolară la care s-a aflat mobilizarea ocazionată de Primul Război Mondial şi reacţia locuitorilor. Povesteşte apoi despre viaţa grea din timpul ocupaţiei germane, despre secetă şi tifos, despre morţi.

Povestirile sale se încheie la 4 mai 1983, la Archita, judeţul Mureş.