Istoria unei vieti dedicate istoriei

# Pentru ca frecventa biblioteca Institutului Francez, in 1950, tanarul student Serban Papacostea a fost arestat de Securitate

# Dupa sase luni de detentie grea, el s-a confrunt cu vitregiile si umilintele sistemului si dincolo de gratii# Valoarea sa incontestabila ca istoric avea sa fie recunoscuta de abia dupa caderea comunismuluiDupa ce, intr-unul dintre numerele noastre anterioare, cititorii cotidianului ZIUA de Constanta au retrait indirect, prin bunavointa academicianului Serban Papacostea, clipe fascinante alaturi de personalitatile remarcabile ale perioadei interbelice, a sosit momentul astazi ca aceasta extraordinara aventura in timp sa continue si dincolo de fatidica data de 23 august 1944. Tanarul student la istorie Serban Papacostea avea sa resimta din plin furia unui regim indreptat prosteste impotriva trecutului, impotriva intregului set de valori autentice nationale constituite pana atunci. A suferit atat in detentie, la Jilava si apoi la Capu Midia, cat si in "pseudolibertatea" de dincolo de gratii. Ca un gest reparator si de recunoastere a valorii absolut necesar, imediat dupa evenimentele din decembrie 1989, marele medievist este ales in unanimitate directorul Institutului de Istorie "Nicolae Iorga". De asemenea, din 1991, Serban Papacostea devine membru al Academiei Romane.Cu permisiunea dumneavoastra, vom incerca sa trecem intr-o alta etapa istorica - cea a regimului comunist. Ce amintiri va leaga de sfarsitul anilor `40?Cu regimul comunist am fost de la inceput predestinat sa nu am relatiile cele mai bune, fiind nascut intr-o familie cu un bogat trecut politic - aveam, deci, dosar negativ. Generatia actuala n-a trait acele vremuri... Era perioada dosarului si a originii sociale - apartenenta la o familie burghezo-mosiereasca sau chiabura, eventual cu activitati politice in trecut, cantarea negativ in ochii reprezentantilor noii puteri. Primele socuri ale regimului le-am cunoscut in ultimul an de facultate, 1948-1949, cand m-am confruntat cu taxele prohibitive - era un preludiu al introducerii luptei de clasa in universitate. Acestea faceau imposibile pentru mine continuarea studiilor si inscrierea pentru licenta. In ajunul ultimei sesiuni de examene am descoperit ca am de platit o suma mult prea mare pentru posibilitatile mele financiare, in conditiile de atunci. O mana providentiala, profesorul Andrei Otetea, m-a ajutat sa depasesc aceasta dificultate. A cerut in consiliul rectoratului fie sa se anuleze taxa, fie sa se retina din salariul lui - un gest pe care nu-l voi uita niciodata si care a facut posibila reluarea studiilor. In anul urmator, insa, in martie 1950, am fost ridicat de pe strada de catre organele Securitatii ca urmare a faptului ca frecventam biblioteca Institutului Francez din Bucuresti. Intre timp, am aflat ca fusesera deja editate doua volume groase intitulate "Istoricii si Securitatea", volume in care figuram si eu cu poza din fata si din profil. A urmat o scurta perioada de stagiu la Jilava dupa care am fost mutat la canal.Ce a insemnat experienta canalului?Pot spune ca ma numar printre "membri fondatori" ai Canalului Dunare - Marea Neagra. Proiectul a fost lansat la sfarsitul anului 1949, iar eu, impreuna cu grupul caruia ii apartineam, "francezii" ("francezi"/"englezi" - asa eram numiti dupa institutele de unde fuseseram arestati), am lucrat din plin incepand cu primavara anului 1950. Am fost dusi la Capu Midia, un loc de trista amintire... Am luat contact cu sapa si lopata - sapam pamantul uscat, il incarcam pe roabe si suiam cu el pe o colina care tot crestea - regimul de detentie era construit in asa fel incat puteai sa cedezi si dupa o saptamana. Era o experienta greu de purtat. De aceea am protestat la Academia Romana cand a fost propus ca membru de onoare scriitorul Petru Dumitriu, autorul unui roman celebru si sinistru - "Drum fara pulbere" - de fapt, un imn cantat acelui odios santier principal al socialismului autohton. Din fericire, am iesit cu zile de acolo dupa sase luni de detentie - fusesem condamnati administrativ, nu prin justitie, in baza unei legi copiate dupa modelul sovietic prin care militia putea sa trimita pe oricine la inchisoare intre sase luni si doi ani. Pe noi, care eram studenti, ne-au tratat mai "bland". Vreau sa va spun, insa, ca era suficienta o zi acolo si puteai sa te "cureti".Si cum a decurs viata dumneavoastra dupa eliberarea din inchisoare?Din motive lesne de inteles, n-am putut da imediat examenul de stat. Familia mea fusese evacuata din casa si o parte dintre rude fusesera, de asemenea, arestate. Am practicat diverse meserii pe termen scurt fiindca trebuia sa supravietuiesc. Am facut figuratie in filme, unde, ca o ironie a sortii, alaturi de fosti magistrati, de fosti avocati scosi din barou, de fosti militari scosi din armata, inchipuiam un grup de proletari furiosi care striga "Moarte proprietarilor! Moarte exploatatorilor" sau am lucrat pe mana altora la diverse dictionare. A fost foarte greu... Eu foamea am resimtit-o nu la Jilava, nu la Canal - pentru ca sistemul nervos, in regimul de detentie, respingea hrana -, ci am resimtit-o in asa-zisa libertate de dupa 1950, in ultimii ani ai stalinismului, cand am fost silit sa traiesc si cate o saptamana cu cateva felii de paine. Dupa ce lucrurile au inceput sa se normalizeze, in anul 1956, am reusit sa-mi sustin examenul de stat si dupa aceea am ajuns, cu ajutorul profesorului Andrei Otetea, in Institutul de Istorie "Nicolae Iorga". Acolo am functionat pana dupa decembrie `89, cand am fost ales director al acestei institutii, cu unanimitate de voturi - ca Ceausescu la congresele partidului. Care au fost principalele repere ale activitatii Institutului de Istorie "Nicolae Iorga" cat timp i-ati fost director?Cred ca am condus institutul in spiritul stiintific. Am incercat sa reactualizez unele directii de cercetare - ale lui Nicolae Iorga, ale lui Gheorghe Bratianu, sa refac continuitatea studiului istoriografic inaugurat de marii mei inaintasi. O prima preocupare a fost refacerea stocului de istorici, selectati exclusiv dupa vocatia stiintifica. Nu m-a interesat ce facusera inainte de 1989 - daca fusesera comunisti, daca fusesera anticomunisti - i-am judecat doar dupa capacitatea lor de a ocupa un loc in istoriografia romana. Acesta a fost unul dintre aspectele nefaste ale studiului istoriei in perioada comunista - nu a creat conditiile necesare formarii cadrelor prin selectia justa a valorilor. S-a inregistrat, astfel, o tendinta de izolare in ceea ce priveste directiile de cercetare in raport cu restul Europei, tendinta care se resimte si azi. De aceea, am cautat sa aduc tineri care sa se manifeste atat pe plan national cat si international - putini fata de cat ar avea nevoie istoriografia romaneasca. Am intemeiat, de asemenea, un grup de studii privind istoria Marii Negre, editand totodata peste hotare revista "Il Mar Nero" (Roma); o publicatie in strainatate scoasa de romani nu-i putin lucru. Cu alte cuvinte, m-am straduit sa contribui la refacerea unui grup de istorici care sa asigure continuitatea in acest domeniu, urmarind directiile de cercetare amintite mai devreme.