Legenda comunei Niculiţel şi frumoasa poveste a Mănăstirii Saon

Localitatea Niculiţel este situată în partea de est nord-est a Podişului Niculiţel, la poalele Dealului Sarica, judeţul Tulcea, la o distanţă de 32 km faţă de oraşul Tulcea. Situată într-o zonă geografică diversă, înconjurată de păduri, Niculiţel este cea mai mare comună din judeţul Tulcea. Legenda spune că satul Niculiţel s-a născut după ce un băiat pe nume Niculiţă, care păştea oile, jucându-se cu un cuţit, a descoperit crucea unei biserici.
 
La o distanţă de 11 kilometri spre Niculiţel se află Mănăstirea Saon. Drumul, printre dealuri cu vii, duce spre frumoasa esplanadă din faţa Mănăstirii Saon. În partea stângă, se întinde o clădire construită între anii 1990-1992, care adăposteşte un corp de chilii, stareţia şi un corp de camere pentru oaspeţi, cerdacul, foarte lung, fiind susţinut de coloane. Mănăstirea Saon a luat fiinţă sub stăpânirea otomană, în anul 1846, prin plecarea unor călugări de la Mănăstirea Celic-Dere. Cei veniţi la Saon au ridicat aici câteva chilii şi un paraclis, ca metoc al Mănăstirii Celic-Dere. După revenirea Dobrogei la Patria-Mamă, Saonul împreună cu toate bisericile şi mănăstirile acestor locuri au trecut sub jurisdicţia Episcopiei Dunării de Jos, din Galaţi. Pentru o mai bună rânduială în viaţa mănăstirilor, Episcopul Iosif Gheorghian i-a strămutat la Saon şi pe ceilalţi călugări care se mai aflau la schitul Celicul de Jos. Astfel, Schitul Saon s-a separat cu totul de Mănăstirea Celic-Dere, devenind de sine stătător. În acelaşi an, monahii de la Saon au construit din chirpici şi lemn actuala biserică veche, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“, care există şi astăzi, precum şi două corpuri de chilii. Pictura murală a paraclisului a fost realizată de fosta stareţă Maria Odudencu, împreună cu maica Salomeea, catapeteasma fiind executată de C. Kipirlin, în 1957. În timpul stareţului Filimon (1889-1905), schitul a fost distrus de un incendiu. Doar biserica a scăpat intactă, schitul ajungând astfel la mare ananghie. În 1909, Episcopul Nifon Niculescu l-a trecut sub administrarea Mănăstirii Cocoş. În anul 1959, sfântul lăcaş a fost desfiinţat, iar bunurile sale au fost trecute sub directa administrare a Episcopiei Dunării de Jos, din Galaţi. În anul 1972, a devenit metoc al Arhiepiscopiei Tomisului şi al Dunării de Jos. Ulterior, în 1990, cu ajutorul Preasfinţitului Arhiepiscop Lucian Florea, Arhiepiscop al Tomisului, a redevenit mănăstire de sine stătătoare. La 1 septembrie 1909, Episcopul Nifon a pus temelia bisericii celei noi, cu trei turle, zidită din piatră şi cărămidă, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“.

Construcţia ei a fost întreruptă din cauza evenimentelor din timpul Primului Război Mondial, precum şi a cutremurului din 1940, când turlele s-au prăbuşit. După anul 1956, în timpul păstoriei Preasfintiţului Episcop Chesarie Păunescu, lucrările de reconstrucţie a turlelor au fost reluate şi s-a executat pictura bisericească, iar în 1959, lăcaşul a fost sfinţit şi redat cultului. În anul 1916, Saonul a devenit de sine stătător, iar în 1930, a fost transformat în mănăstire de maici. Având hramul Acoperământul Maicii Domnului, noua biserică este un edificiu în formă de cruce, construit din piatră şi cărămidă, cu trei turle mari, cea de pe naos fiind deschisă, luminată de şase ferestre înalte. Celelalte două turle sunt aşezate pe pridvorul închis, în dreapta şi în stânga acestuia. La Mănăstirea Saon, în biserica mare, sunt adăpostite părticele din moaştele Sfinţilor Vichente, Maxim Grecul, Inochentie mitropolitul, Epictet preotul şi Astion monahul, racla cu acestea fiind tot timpul expusă închinării pelerinilor. De asemenea, aici se află veşminte care au aparţinut Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, Cuvioasei Parascheva şi Sfântului Grigorie Decapolitul. În vitrina special amenajată pentru adăpostirea acestora se afla şi o bucăţică din lemnul Sfintei Cruci.