Legenda comunei Topalu şi a turcului şchiop care i-a apărat pe locuitori de duşmani

Numele comunei Topalu este turcesc şi provine de la cuvântul „topal“, care înseamnă şchiop. O legendă spune că cel care a dat numele acestei localităţi era un cioban şchiop, care ar fi avut o târla pe aceste locuri.
 
O altă variantă, prezentată de Gh. Vintilă într-una dintre scrierile sale autobiografice, arată că, după 1800, câteva familii de lângă Braşov au părăsit locurile natale, deoarece au fost denunţaţi că ar fi luat parte la Revoluţia de la 1848. Printre acestea se numărau familiile Cheles, Vintilă, Orbocea, Boghianu, Nicoară, Lazu, Murat, Socarici, Cazacu, Dănilă sau Drăghici. După multe peripeţii, împreună cu animalele lor, familiile au trecut pe malul dobrogean al Dunării şi au găsit locurile pustii, cu iarbă multă pentru vite. Au trimis o delegaţie la beiul de Hârşova şi acesta le-a dat voie să se aşeze pe aceste locuri, cu condiţia să plătească regulat birul în bani şi animale. Spre iarnă, au pornit în sus de Dunăre, dar în căutarea de păşuni le-au pierit multe vite şi de aceea s-au reîntors spre Dunăre, pe drumul cel mai scurt. Întâmplarea a făcut să coboare acolo unde este astăzi Topalu şi unde au găsit loc prielnic. Aici se aflau trei dealuri despărţite de trei văi care coborau în pantă spre vadul Dunării. Peste Dunăre se afla ostrovul Bălăbanu. După ce s-au aşezat pe aceste locuri, a început să le meargă bine şi şi-au adus şi familiile din Transilvania. După întregirea familiilor, au început să se descurce din ce în ce mai bine. Într-o zi de Crăciun, locuitorii satului au fost tâlhăriţi şi bătuţi de o ceată de turci. Beiul de la Hârşova, aflând de renumele de oameni harnici al localnicilor şi de jaful tâlharilor, a trimis în sat un turc pe nume Topal, care era şchiop. Acesta avea rolul de a-i apăra pe locuitori de duşmani. Pentru că era un om bun la inimă, oamenii au botezat satul în cinstea protectorului lor. Turcul Topal a murit după 1877 şi a cerut să fie îngropat în mijlocul satului. Localitatea a rămas cu nume turcesc, însă sufletul său nu s-a înstrăinat niciodată de cel al fraţilor români.